De Marian Maricaru
Se poate observa în Romania și în alte țari că modul în care se raportează cineva la Sinodiconul Ortodoxiei este ca un barometru al ortodoxiei credinței sale. Și nu degeaba!… Nu o dată am auzit la ecumeniștii de astăzi că nu este bine și frumos să anathematizeze Biserica pe cineva sau ceva etc. Dincolo de iubirismul și relativismul afirmațiilor acestora, trebuie spuse câteva lucruri. Atrag atenția că mai jos sunt câteva gânduri, remarci, punctări, nu vreo tratare exhaustivă științifică și ultimativă a problemei – așa cum se pare că au crezut unii.
Articolul de față nu răspunde complet la întrebările din titlu – care rămân pe alocuri retorice -, deși, mai nou, am dat de niște urme ale problemei pe care le voi expune mai jos. Dar ne spune, pe bază patristică bogată, de ce trebuie rostit și actualizat. Știu există un răspuns pentru întrebările acestea, știu că unii probabil au și studiat chestiunea lipsei Rănduielii pe la români, și îi invit cu această ocazie să publice sau măcar să semnaleze la secțiunea „Comments” eventuale linkuri către texte lămuritoare. Dacă ne trimit ceva vrednic de publicare, vom și publica. Desigur, unul dintre răspunsurile evidente la întrebare de ce în România nu se săvârșește la catedrale, biserici de parohie și mănăstiri Rânduiala Sinodiconului este că vinovat este ecumenismul generat de corectitudinea politică, deci pseudo-corectitudinea cu duh lumesc, în diferitele sale forme, mai vechi și mai noi (Sf. Maxim Mărturisitorul se plângea deja în secolul al VII-lea d. Hr. de duhul relativismului și împăciuitorismului dogmatic ascus sub titlul de minimum sau minimalism dogmatic al mai marilor vremii lui, dar și al unora din veacurile trecute lui)… Unii spun că Rânduiala Sinodicon-ului nu ar fi fost niciodată inclusă în Triodul tradus în limba română, ci, doar, eventual, tradusă separat (cel puțin așa lasă să se întrevadă pentru viitor o notă din Triodul publicat la Neamț în prima jumătate a secolului XIX). Cine poate lămuri această problemă să o facă. Am primit între timp următoarea precizare de la un părinte cunoscător:
«Aşadar, pe scurt: Synodiconul nu a existat niciodată în nici un Triod slavonesc de prin părţile astea. Traducerile din sec. 17-18 ale Triodului, deşi au fost făcute din ellineşte, au respectat tipicul în vigoare pînă atunci, adică fără Synodicon. […] Cert este că textul din Molitfelnic [este vorba de Molitfelnic-ul vechi retipărit de Măn. Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă, n. noastră] este aproape identic cu cel pe care îl am dintr-un manuscris de la Arhivele Statului din Iaşi, şi care conţine o traducere de pe la 1890, făcută de un ieromonah din Iaşi. Atîta vreme cît nu am nici o siguranţă că aceasta este sursa (deşi se aseamănă pînă la identitate), nu cred că te interesează numărul manuscrisului, data traducerii şi traducătorul. După ştiinţa mea, acest manuscris ieşean este cel mai vechi text românesc al Synodiconului.»
Din câte știu eu, chiar acesta este textul, conform indicațiilor Molitfelnic-ului. Prin urmare, chiar dacă „tipicul în vigoare până atunci”, adică nu Tipicul Bisericesc, ci obiceiul îndătinat în acele secole (nu știu de ce și de unde) pe la noi, nu obișnuia rostirea Sinodicon-ului, totuși se vede că preoții vremii erau precupați de această lacună de care erau conștienți până într-acolo încât se ajunge să fie tipărit separat (probabil, cine voia, putea să-l rostească, nefiind, însă slujba aceasta generalizată). După cum vom vedea mai jos, pe bună dreptate această preocupare este recurentă în modernitate, ajungând ca Sinodicon-ul să fie retipărit sau retradus în diferite variante, de diferiți clerici teologi erudiți.
Iată, însă, ce scria acum destui ani un teolog contemporan („În apărarea Prohodului” de Danion Vasile, text din Evanghelia versus Iuda, Sophia, 2006, retipărit în Biserica și dușmanii ei, Eugmenița, 2010):
«E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi marii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare ortodoxe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitropolitul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre importanţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehetic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roade pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.
„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o respectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adăugând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pravoslaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea Sobor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoane şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stătut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Luminătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pentru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravoslavnicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei credinţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fiind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[1], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în locul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel grecesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri socoteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deosebită filadă[2] să se tipărească” [55; 42].
Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este desigur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile minunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Ortodoxiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea” [166; 177].
[1] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr‑o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o greşeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut traducerea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar sute de ani arată totuşi că s‑a preferat o viaţă liturgică „văduvită” de slujba Sinodiconului.
[2] Iniţiativa separării slujbei într‑o „filadă separată” a fost de fapt o tentativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul liturgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul ortodox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.»
Totuși, rânduiala Sinodiconului este atestată la Curtea Domnească Valahă a jumătății secolului al XVII-lea, când Patriarhul Macarie al III- lea al Bisericii Ortodoxe Antiohiene face o lungă călătorie în Ţările Române şi nu numai. Vedem mai jos ce consemnează arhidiaconul său, Paul din Alep, despre modul în care era făcută rânduiala din Duminica Ortodoxiei (la data de 15 februarie 1657) la curtea (de la Târgovişte) a domnitorului Constantin Şerban Basarab (ctitorul bisericii istorice a Catedralei Patriarhale din București, care și poartă hramul Sfântului ocrotitor al domnitorului anume Constantin cel Mare alături de mama sa Elena, poate și devreme ce Constantin Șerban avea o soră, Elina, măritată cu un Cantacuzino din vechea dinastie a Imperiului Roman, care va naște pe domnitorul Șerban Cantacuzino, cel prin care se vor uni într-un Bizanț după Bizanț cele două celebre dinastii Ortodoxe, cea romană – zis romeică sau bizantină – și cea română a Basarabilor). Informația despre această alinață o datorez amabilității domnului Ionel Dinescu, autorul monumentalei lucrări Biserica Doamnei – Chivot Voievodal Cantacuzin (Dinasty Books Proeditură și Tipografie, 2022), care tratează extraordinara și prea adesea ignorata epocă și lucrare de impact european la nivel spiritual-cultural (precursor și patron al artei prebrâncovenești, cu realizări remarcabile ce trebuie puse într-un tandem cu cele brâncovenești care vor urma; prima traducere integrală a Bibliei în românește la 1688, lucrare de echipă, care a este citată până astăzi cu referința sintagmă „Biblia lui Șerban”) și politic (istorica salvarea Vienei în cadrul asediului otoman din acei ani) a domniei lui Șerban Cantacuzino Voievod . Rămânem cu întrebarea când, cum, de către cine şi din ce motiv a fost suprimată la români săvârşirea acestei rânduieli lăsate de Sfinţii Părinţi:
< Cum se citeşte în Valahia în Duminica Ortodoxiei >
În prima duminică din post, din porunca domnului, părintele nostru a mers la Biserica mitropolitană şi a slujit Liturghia acolo împreună cu mitropolitul. La vremea Trisaghionului au aşezat un analog, după datina lor, şi au împărţit lumânări tuturor celor ce se aflau în biserică. Părintele nostru s-a aşezat în jilţ, iar unul dintre preoţi a citit sinaxarul acestei zile, în întregime. Când au fost pomeniţi [părinţii] ortodocşi şi sfinţii, spunând de trei ori: „Veşnica lor pomenire”, părintele nostru s-a ridicat în picioare şi toţi cei aflaţi în biserică au cântat întreit „Veşnica lor pomenire”, de trei ori. Tot aşa, când i-a pomenit pe eretici şi pe schismatici au stins lumânările, cântând de trei ori: „Anatema!”, în trei rânduri. Apoi le-au aprins la loc. Aşa au tăcut până la sfârşit.
(citat cules de mine din Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, studiu introductiv, ediţia manuscrisului arab, traducere în limba română, note şi indici de Ioana Feodorov, Cuvânt-înainte: Acad. Răzvan Theodorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, & Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2014, p. 334).
Salutăm, deci, re-editarea în Molitfelnic-ul vechi (necezurat, căci, după cum se știe, ultima ediție necezurată este cea din 1992) de către Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă a rânduielii traduse la 1891 și pe care, deocamdată, o recomandăm ca variantă ortodoxă și din punct de vedere filologic (adică are limbaj bisericesc): http://apologeticum.wordpress.com/2010/02/21/sinodicon-ul-ortodoxiei-randuiala-din-duminica-biruintei-ortodoxieiprima-duminica-din-postul-mare/
[Un cititor al acestui articol a adăugat următoarele informații la un comentariu electronic pe site-ul unde este postat originalul acestui articol, Blogul de Dogmatică Empirică, pentru care nu am alte surse: «Din câte știu Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici al Bucovinei și Dalmatiei a dat o pastorală cu o rânduială a Ortodoxiei prin 1886 cu obligația citirii ei în biserică. La fel în 1926 a mai fost alcătuită o rânduială care cuprinde aproape toate ereziile. Cred ca aparține lui Gurie al Basarabiei (Mitropolit român al Basarabiei în perioada interbelică, deci membru al Patriarhiei Române, înmormântat la Mânăstirea Cernica, propus spre canonizare prin 2010 de Mitropolia Moldovei de sub Patriarhia Moscovei, n. M.M.) . Iertare».]
Pentru o variantă istorico-critică mai dezvoltată (ediția clasică istorico-critică este cea a lui Jean Gouillard), în traducerea profesorului diac. Ioan I. Ică jr. (însă filologic sunt ridicate obiecții la adresa cuvintelor alese; un exemplu ar fi calchierea franțuzită „Memorie eternă” în loc de „Veșnică pomenirea” în variantă tipărită anii trecuți la Editura Deisis; dar mai sunt și altele) am găsit pe net postarea aceasta sau aceasta.
Vedeți și această traducere a păr. Dan Bădulescu (via limba engleză; de asemenea, încărcată pe un site și aici) și textul însoțitor lămuritor:
«Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.
Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt numerotate astfel pe marginea manuscrisului.
Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.»
Desigur, tocmai faptul că nici nu poate fi recuperat textul originar, din sec. IX, pentru faptul că acesta a fost actualizat de multe ori în secolele următoare, ne arată faptul că și astăzi textul rânduielii ar trebui nu doar rostit, dar și actualizat. O altă variantă aici, cu niște actualizări binevenite la adresa ereziilor și ereticilor contemporani, incusiv cele generate de mișcarea ecumenistă, de neopăgânismul New Age și practicile aferente – (interesante discuțiile generate de acest text-propunere din acest an 2012, al cărui autor nu-l cunosc sigur, dar îl foarte bănuiesc pe anume un preot – cel puțin atâta timp cât nu se ajunge la concluzii aberante de o parte sau de alta, pentru că toate aceste adaosuri ar trebuie făcute, în chip deplin la nivel sinodal, cu receptare din partea pleromei, nu doar după mintea unuia sau a altuia, ci cu discernere bazată pe cercetare amănunțită, nu doar pe anumite entuziasme apologetice ce riscă să vadă probleme acolo unde nu sunt sau, din contră – în duh relativist, laxist și ecumenist – să nu le vadă unde sunt; unele, bineînțeles, nu sunt o noutate și se subînțeleg în vechile anátheme ale canoanelor apostolice și ecumenice etc; eu m-aș bucura dacă s-ar generaliza la noi Sinodikon-ul chiar și în forma veche, printr-o decizie Sinodală – despre o binecuvântare implicită sau și explicită dată de Pastorala de anul acesta a Sf. Sinod al BOR vom reveni mai jos):
«Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema! (se zice de 3 ori)
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)
Anatema papistasilor! Anatema!
Anatema penticostalilor! Anatema!
Anatema yoginilor! Anatema!
Anatema bioenergeticienilor si homeopatilor! Anatema!
Anatema iehovistilor! Anatema!
Anatema celor ce practica karate, rei ki, acupunctura! Anatema!
Anatema ghicitorilor si inselatilor vrajitori! Anatema!
Anatema mormonilor! Anatema!
Anatema celor ce l-au primit pe papa in Biserica si nu s-au pocait de aceasta! Anatema!
Anatema baptistilor! Anatema!
Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema!
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)
Anatema celor ce spun ca noi crestinii ortodocsii ne-am inchina la acelasi “dumnezeu” la care se inchina papistii, protestantii, evreii si musulmanii! Anatema!
Tuturor ereticilor Anatema!
Anatema= in afara granitelor Bisericii- in afara invataturii Bisericii Ortodoxe- taiati din Trupul lui Hristos, lipsiti de comuniunea cu sfintii si Biserica, in mana satanei.»
Desigur, se mai pot adăuga și altele (spre exemplu, anáthema celor care spun că Tainele ereticilor catolici sau de alt fel sunt lucrătoare/valide sau că necalcedoneenii au aceeași credință cu Ortodocșii).
Ultimele link-uri prezintă, deci, la un loc, traduceri ale diferitelor variante ale Sinodikon-ului, variante generate de faptul că în diferite epoci au fost adăugate noi anátheme asupra noilor erezii. Puteți vedea varianta din secolul XIV, în care sunt puse și condamnări la adresa adversarilor isihasmului etc. Să nu uităm că ereticii de azi sunt în continuare adversari ai isihasmului, ai învățăturii despre Dumnezeu, energiile necreate și îndumnezeirea omului. Catolicii și protestanții (incusiv diversele secte apărute în secolul XIX și mai apoi) au în continuare aceste probleme. În schimb, unii simt nevoia sa facă rugăciuni în comun cu ei.
Acum, revenind, trebuie spus că Sinodul BOR, prin Pastorala sinodală din anul acesta (2012), aduce aminte despre tradiția ortodoxă de a citit Anathemele asupra ereziilor și începătorilor ori adepților lor, apelând la un citat din Păr. Dumitru Stăniloae. Desigur, slujba Sinodikon-ului Ortodoxiei este și o slujbă de rugăciune pentru întoarcerea la Ortodoxie a celor căzuți în erezii și, de asemenea, este o slujbă de pomenire a celor care au apărat Dreapta Credință de-a lungul timpului!:
«Duminica Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin așezarea temeiurilor adevărate ale existenței umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credințe în întregul ei, sărbătoarea biruinței adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor (Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p.51).»
Unii au redus-o doar la o slujbă de pomenire a binecredincioșilor împărați, episcopi, sfinți. Astfel, în ultima vreme, și în Grecia s-au dat directive ca în cadrul Rânduielii (care se face printr-o procesiune împrejurul bisericii, clericii și poporul având în mâini cruci și icoane, și fiind făcute patru opriri cu ectenii, ultima fiind cea din fața bisericii sau mergându-se înlăuntrul ei – unde se rostesc textul Sinodikon-ului cu anathemele ereziilor și ereticilor precum și pomenirile sau proslăvirile stâlpilor credinței drepte) să nu se mai rostească partea cu anathemele. Pot furniza și textul de tipic propus, pentru cunoscătorii de greacă – deși cred că nu este cazul. Desigur, așa cum s-a văzut, unii clerici se conformează noilor directive, alții nu. Depinde mult și de episcopul locului. Se cunosc cazuri concrete chiar și anul acesta în care unii au făcut așa și alții altfel. În Sfântul Munte, însă, lucrurile sunt clare în continuare! La fel au fost și sunt pentru diaspora tradiționalistă rusă, care a dat câtiva ierarhi cu viață sfântă – precum Sf. Ioan Maximovici și canonizabilul Mitropolit Filaret – și ale căror decizii sinodale au fost pecetluite și de Sinodul BORu ca o condiție pentru reunirea cu ei. Ei au adăugat sinodal o anathema la adresa ereziilor teologiilor eclesiologice ecumeniste (condamnate sinodal, de altfel, recent, și de Siondul Bisericii Ortodoxe a Georgiei). Iată ce scrie același Danion Vasile în sursa menționată:
«Completarea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei[1], care s‑a întrunit la Vancouver, Canada, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ramificaţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie Anatema” [194; 16‑17].
Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama” [55; 173].
[1] Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din diasporă a fost Sfântul Ioan Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din San Francisco, trecut la Domnul în anul 1966).»
Prin urmare, în legătură cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea cu dragoste la Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.
Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale; sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste în 1965 de către Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras [în realitate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii, ci doar de pe persoanele care se pocăiesc sincer de ereziile lor și se întorc în Biserică!]). Salutar faptul că se accentuează faptul că o anathema trebuie pecetluită inițial de un sinod. Mai jos sunt extrase doar niște pasaje care să lămurească ce este anathema:
«Anatema in Sfanta Scriptura
In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.
In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.
Anatema in istoria Bisericii
In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.
Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.
Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.
Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]
Anatematizarea urmareste indreptarea
Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din „ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv „thema” – parte separata.
Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]
Anatema lui Hristos
Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act „fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.
Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, „mladita” uscata este taiata, „smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»
Îmi aduc aminte că am citit undeva o predică a Sfântului Ignatie Briancianinov despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora (o puteți găsi în Sf. Igantie Briancianinov, „Predici la Triod și Penticostar”, Ed. Sophia, 2003, pp. 33-37 în varianta de care dispun). Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?
………………………………
UP DATE: Pentru cei care contestă în continuare termenul anáthema și practica Bisericii aferentă, mă întreb dacă sunt gata să conteste și Scripturile. Nu degeaba spune ce spune Sf. Ignatie Briancianinov. Tocmai duhul filosofesc al ereziei s-a extins până și asupra problemei teologice a anathemei! Mă tem că cine ezită sa dea anathemei erezia și pe eretici nu mai are mult până va contesta filosoficește până și Scripturile (de fapt, deja o și face!). Mă tem că nu mai are mult, și, să nu fie! va cădea și în apocatastaza origenistă sau de alt fel (să nu uităm de apocatastații moderni, de desfiițarea iadului în concepțiile unora dintre ereticii apuseni contemporani). M-aș bucura să încerce să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce a făcut Teodoret al Cirului, care se codea să dea cu putere anathemei pe Nestorie la Sinodul III Ecumenic, dar care, când a spus, în final, anathema, a scăpat mai apoi și de gândurile potrivnice de la diavol, care îl făceau să nu fie convins și să mai vrea să mai dea lămuriri despre motivul pentru care are rețineri. În problema ereziei nu încape filosofare și iconomie, pentru că sunt chestiuni de viață și de moarte. Cineva (un absolvent de master în teologie, aflat, desigur, sub influența teologiei „post-patristice”, care face ravagii și la noi), încercând să combată Rânduiala Sinodicon-ului (mai precis, cuiul lui Pepelea, rostirea Anathemelor), îmi zicea zilele trecute că „nu trebuie să preiau așa, de-a valma, ceea ce spun Părinții și Biserica” (și, iată, și Scriptura), ci „trebuie să gândesc cu mintea mea”. Și că „unul plus unu fac doi”. Ba chiar că „nu este de acord nici cu Molitfele Sf. Vasile cel Mare”. Eu i-am răspuns că la mine Unul plus Unu plus Unu fac Unu (și nu doi sau trei) și că dacă așa învață Sfinții Părinți eu așa fac, fără discuții! Să ne rugăm pentru el și pentru astfel de oameni! Rugați-vă și pentru mine! Cui i se pare că șade, să aibă grijă să nu cadă! Un Părinte din Pateric spunea că atunci când citește din Psaltire tot timpul se blesteamă pe sine, de vreme ce zice acolo „blestemat cel păcătos” și alte asemenea. Apropos, la catolici (și protestanți, probabil – dar eu știu sigur ce se petrece pe la unii catolici), s-au scos pasajele de blestem din Psaltire (sunt marcate cu altă culoare pentru a nu fi citit în cult)! Supără urechile subțiri… Iată o mostră din cuvântul Sf. Igantie Brinancianinov, cea despre Teodoret al Cirului și pățania sa cu anáthema. Sper să citiți tot cuvântul său ținut chiar la Duminica Ortodoxiei:
«Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.
Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.»
Vedeți și citatele biblice de mai jos. La primul cred că ne putem regăsi mulți, precum părintele din Pateric ce se căia amarnic și se smerea citind Psalmii lui David…:
“Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).”
(I Corinteni 16, 22);
“8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!“
(Galateni 1, 8- 9).
Deci, mantuirea nu este lucru de joacă, sentimentalisme, umanisme, relativisme New-Age. A da anáthemei o învățătură și pe cei care o propovăduiesc trăgându-i în întuneric și Iad pe mulți, este un gest de iubire de Dumnezeu si aproapele (dar și față de propria mânturie). Anathema dată de Biserică arată că îi pasă de cel anathematizat, așteptând ca acesta să se trezească, să conștientizeze faptul că se duce în iad și îi tărăște și pe alții acolo cu el.
Sf. Ioan Botezatorul de ce zice celor care vin la el „pui de vipera”, apoi „acum securea stă la rădăcina pomilor, deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 7, 9)? Dar iată și rezultatul imediat: „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci?” (Luca 3, 10).
Prin urmare, sa plângem cu lacrimi amare pentru cei ce se pierd, dar să urâm cămașa de pe ei, adica erezia… Nu așa zice Scriptura? Așa făceau, cu siguranță, și marii sfinți care au avut dragoste dumnezeiască și compasiune pentru vrăjmași și chiar pentru diavol! Și le-au avut cu adevărat, până la sânge, precum Hristos (Care, totuși, blesteamă smochinul neroditor sau zice oamenilor păcătoși asimilați caprelor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” cf. Matei 25, 41), nu ca noi! Credeți că Sf. Siluan Athonitul, pe care îl invocă unii ecumeniști, nu răspundea „Anáthema” când se făcea în mănăstirea sa athonită Rânduiala Sinodikon-ului în Duminica Ortodoxiei? Dar Sf. Simeon Noul Teolog, omul Imnelor Dumnezeiștii Iubiri, care a mai și trăit în Constantinopol un secol și ceva după instituirea Sinodicon-ului?
Știți de ce o făceau? Explică tot Parinții, prin gândirea și exemplul lor: pentru că ascultau de Hristos și de Sf. Apostoli, de Scriptură, de Sf. Sinoade Ecumenice, de canoane, de Părinții de dinainte, care îi născuseră în Dumnezeu și le predanisiseră aceste lucruri. Și pentru că nu se încredau în raționamentele lor, tocmai pentru că aveau minte îndumnezeită prin ascultare de Scripturi și Părinți! Nu oricine are măsura de a iubi corect pe eretic sau pe diavol. Majoritatea covârșitoare a oamenilor iubesc greșit, pătimaș, bolnav! Nu reușesc să iubească pe păcatos, dar să urască păcatul lui – așa cum învață Sf. Isaac Sirul! Din acest motiv, atrage atenția și dl. J. Cl. Larchet într-o carte care are că subiect iubirea, Sf. Părinți nu cer dragostea asta cosmică (propovăduită atât de mult astăzi de diferitele spirtualități înșelate, din care diavolul a și dispărut, totul este numai lumină, deja ne aflăm în Eshaton ) pentru începători, ci atrag, din contra, atenția la marele pericol pe care o reprezintă pentru cei mulți! Unii l-au iubit din compasiune pe diavol și au ajuns să îl urască pe Dumnezeu. Există pilde destule în Pateric de mari pustnici înșelați de o astfel de dragoste greșită! Ori, gândirea umanist new-age-istă de astăzi, hrănită cu filme hollywood și soap-opera (telenovele), nu poate discerne diferența. Și de aceea, dacă vrem să ne mântuim, mai bine este nouă să facem ceea ce ne-au învățat Scripturile, Sinoadele și Sf. Părinți fără să mai cârtim.
Desigur, ca gest al iubiri de Dumnezeu (care este și Adevăr, nu numai Iubire, iar Iubirea fără Adevăr este ipocrizie) și aproapele (profilactic sau apotropaic pentru poporul binecredincios, deci de întărire a conștiinței dogmatic-eclesiologice [oare ierarhii noștri ar mai fi semnat în Creta anumite lucruri dacă rânduiala Sinodiconului s-ar fi făcut de către ei anual la catedrale?], și curativ pentru cei căzuți în ateism, păgânism sau erezie), anáthema trebuie dată sau rostită cu durere și iubire pentru cel care se încăpățânează în refuzarea Adevărului și Iubirii, cu ură față de rău și de Tatăl Minciunii, nu de omul căzut, nu cu triumfalism ori vanitate. A fi Drept-Credincios este și un mare dar… Despre relația dintre anáthema și iubirea de Dumnezeu și aproapele, vedeți și niște lămuriri ale Sf. Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește, ispirat de Sf. Ap. Pavel, cuvântul acestuia „aș dori să fiu eu însumi anáthema” (Romani 9, 3): https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/07/sf-ioan-gura-de-aur-despre-anathema-la-cuvantul-apostolului-„-as-fi-dorit-sa-fiu-eu-insumi-anatema-romani-9-3/
De asemenea, Sf. Calist Anghelicude – scriitor filocalic – ne vorbeşte despre dobândirea isihiei, rugăciunea inimii, blândeţe, dragoste, dar şi despre comportamentul îngăduit când este vorba de erezie:
«Că aşa cum cel ce vrea să înveţe să tragă cu arcul nu întinde arcul fără să aibă o ţintă, la fel şi cel ce vrea să înveţe să se liniştească trebuie să aibă drept ţintă ca pururea să fie blând cu inima. Niciodată să nu tulbure pe nimeni cu nimic, nici să se tulbure de nimic, afară numai pentru vreo pricină privitoare la credinţă.
Aceasta o va împlini cu uşurinţă dacă, depărtându-se de toate, va păzi liniştea tăcând. Şi dacă vreodată va cădea, să se pocăiască deîndată, să se osândească pe sine, să ia aminte la ceea ce urmează, pentru ca, punând început bun, să,cheme numele lui Iisus în linişte şi cu o conştiinţă curată, cum am spus, şi, pe măsură ce înaintează pe cale, dumnezeiescul har să vină în suflet şi să-l odihnească. Şi nu numai aceasta, ci să odihnească desăvârşit sufletul de tulburările demonilor de mai înainte şi ale patimilor şi să îl bucure cu negrăită bucurie. Şi chiar dacă iarăşi vin să îl tulbure, nu reuşesc să lucreze nimic în el, fiindcă nu se ataşează de ele, nici nu doreşte plăcerea pe care i-o oferă. Căci întreaga dorire a unuia ca acesta este îndreptată către Domnul, Care îi dă lui harul. Dar este războit încă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, deşi nu este părăsit de El. Pentru ce? Ca să nu se înalţe mintea lui pentru binele pe care l-a aflat, ci, războit fiind mereu, să dobândească smerenia prin care nu numai că poate să îi biruiască pe vrăjmaşii cei mândri, ci şi să fie învrednicit de mai mari daruri. De care fie să fim învredniciţi şi noi astfel de Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine pentru noi şi [Care] celor smeriţi le dă har cu îmbelşugare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. » (subl. noastră)
Dar vedeți și minunatele explicații proaspăt publicate în limba română în 2023 ale Sf. Teofan Zăvorâtul, care conglăsuiesc cu Sfinții Părinți și cu cele spuse de smerenia mea mai sus:
Ea [Biserica, n. M M.] vede că apar indivizi cu o gândire stricată și îi corup pe ceilalți – și se ridică împotriva lor, îi alungă afară și îi strigă la toți cei care sunt ai ei: Luați aminte – așa și pe dincolo și oameni așa și așa doresc să vă distrugă sufletele. Nu-i ascultați; fugiți de ei! Astfel își implinește datoria dragostei de mamă și de aceea acționează cu dragoste – sau, cum o catalogați voi, uman.
În timpul prezent, avem o proliferarea a nihiliștilor, spiritiștilor și a altor isteți dăunători, care sunt duși de vânt cu învățătorii mincinoși din Apus. Chiar credeți că Sfânta noastră Biserică ar păstra tăcerea și nu și-ar ridica vocea să-i condamne și să-i anatematizeze dacă învățăturile lor distructive ar fi fost ceva nou? Nicidecum. S-ar fi ținut un Sinod și în Sinod toți aceștia cu învățăturile lor ar fi dați anatemei și în Sinodiconul actual al Ortodoxiei s-ar adăuga un punct în plus: Feuerbach, Buchner și Renan, spiritiștilor și tuturor următorilor lor – nihiliștilor – să fie anatema! Dar nu este nevoie de un astfel de Sinod și nici nu este nevoie de un astfel de adaos. Învățăturile lor mincinoase au fost deja anatematizate dinainte în acele puncte unde anatema a fost pronunțată pentru cei care neagă existența lui Dumnezeu, natura spirituală și nemuritoare a sufletului, învățăturile cu privire la Preasfânta Treime și privitoare la dumnezeirea Domnului Iisus Hristos. Nu vedeți cu ce înțelepciune și prevedere acționează Sfânta Biserică atunci când ne face să săvârșim proclamarea de față și să o ascultăm? Și totuși ei spun: „Este demodat”. Tocmai acum este relevant. Poate cu 100 de ani în urmă nu era relevant. Dar trebuie să se spună cu privire la timpul nostru că, dacă Sinodiconul Ortodoxiei nu ar fi existat încă, ar fi trebuincios să introducem unul și să-l săvârșim nu doar în orașele reședință, ci în toate locurile și în toate bisericile: pentru a strânge toate învățăturile rele opuse Cuvântului lui Dumnezeu și pentru a le face cunoscute tuturor, pentru ca toți să poată ști la ce trebuie să fie atenți și ce fel de învățături să evite. Mulți sunt stricați doar la minte din cauza ignoranței, în timp ce o condamnare publică a învățăturilor nimicitoare i-ar salva de la pierzare.
Astfel, Biserica îi excomunică, îi exclude din mijlocul ei (când se spune: „Anatema lui cutare”, ceea ce înseamnă același lucru cu „Cutare: afară de-aici!”) sau îi anatematizează pentru motive pentru care orice societatea procedează astfel. Și e obligată să facă asta pentru autoconservare și pentru a-și ocroti copiii ei de nimicire. De aceea nu este nimic de reproșat sau de neînțeles în privința acestui Sinodicon. Dacă se teme cineva de acțiunea anatemei, să evite învățăturile care-l fac să cadă sub ea. Dacă se teme cineva de ea pentru alții, să-i readucă la învățătura întreagă. Dacă ești ortodox și totuși nu ești bine dispus față de această faptă, atunci te afli în contradicție cu tine însuți. Dar, dacă ați abandonat deja doctrina sănătoasă, ce vă privește ce se face în Biserică de către cei care o păstrează? Chiar prin faptul că v-ați format un punct de vedere diferit decât cel care este păstrat în Biserică, deja v-ați separat de Biserică. Nu înscrierea în registrele de Botez îl face pe cineva membru al Bisericii, ci duhul și conținutul concepțiilor lui. Dacă învățătura ta și numele tău sunt pronunțate ca fiind sub anatema sau nu, deja cazi sub ea când opiniile tale sunt opuse față de cele ale Bisericii și când stărui în ele. Înfricoșătoare este anatema. Lăsați deoparte gândurile voastre rele! Amin.
UP DATE 2:
Adaug două remarci în legătură cu procesiunile cu icoane de Duminica Ortodoxiei. Prima este aceea că unii folosesc până astăzi chiar și la astfel procesiuni din această Duminică, și în case, ba pun și la închinare în biserici, așa zise icoane ale Sfintei Treimi în care Tatăl este un moș cu barbă, ceea ce este pură erezie antropomorfită, condamnată și de teologia icoanei învederată la Sinodul VII Ecumenic (787) și de Sinodul de la Moscova din 1666, considerat panortodox. Este disonanță teologică gravă și lucru ridicol să defilezi în numele Ortodoxiei cu icoane eretice (și nu este singura reprezentare problematică folosită, nici singura problemă a acestei așa zise icoane a Sfintei Treimi – a se citi capitolul dedicat problemei acestor reprezentări din cărțile lui Leonid Uspenski, Teologia icoanei, respectiv Jean-Claude Larchet, Artistul și iconarul).
A doua remarcă este aceea că, tot cu ocazia acestei Duminici, în loc să se săvârșească rânduiala Sinodiconului sau după el (în cazul foarte puținilor care o săvârșesc), unii români fac așa zisa rânduială a sfințirii icoanelor, inexistentă în Biserica Ortodoxă Română până acum câteva secole (dar susținută azi de unii cu argumente nu patristice, ci mai degrabă din atașamente etnofiletiste sau patriotice) și, în mod sigur, nici până astăzi în Bisericile Ortodoxe elenofone (Patriarhiile Ecumenică a Constantinopolulu și cele ale Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, precum și Bisericile Autocefale ale Ciprului și Greciei) și în Sfântul Munte. A fost încercată o introducere în spațiul elenofon pe la 1600, dar nu a ținut, fiind o inovație pătrunsă pe filiera contrareformei papale, că reacție, deci, la reforma Protestantă. Nimic nou în faptul că unii ortodocși ai acelor vremuri, rupți de Sfânta Tradiție grație lipsei de școli ortodoxe în perioada turcocrației, trimiși la studii pe la eretici, preluau argumente protestante în lupta cu prozelitismul agresiv Romano-Catolic (filioqvist-papist), și argumente romano-catolice în lupta cu prozelitismul protestant Calvin sau Lutheran. La noi sfințirea icoanelor a pătruns pe filiera slavă, dinspre Mitropolia Kievului, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului (român de origine, școlit la iezuiții poloni) compunând o astfel de rânduială la mijlocul secolului al XVII-lea. Kievul se afla pe atunci în jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice (dar va ajunge după câteva decenii sub controlul Moscovei), care, ea însăși, însă, nu a receptat nici până astăzi rânduiala aceasta, nici vreuna similară.
Sf. Nicodim Aghioritul se opune acestor rânduieli și scrie în Pidalion (reeditat ulterior sub egida Patriarhiei Ecumenice) nu doar că sunt inovații, dar acuză orice slujbă de sfințire a icoanelor de semi-iconoclasm. În esență, a spune că icoana are nevoie de o astfel de sfințire este o negare a dogmei stabilite la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care spune contra iconoclaștilor, ce obiectau în favoarea lor că nu existau în Tradiție slujbe de sfințire a icoanelor – și că, deci, ele nu sunt obiecte sfinte -, că icoana este sfântă prin relația cu prototipul ei realizată prin asemănarea de formă și identitatea de nume. Momentul înscrierii numelui pe icoană este momentul epiclezei sfințitoare pentru aceasta. Deci, nu doar că nu este necesară o sfințire, dar cine consideră că este necesară, achesează tocmai la retorica ideologiei eretice iconoclaste și este clar că nu înțelege teologia Sfinților Părinți și a Sinodul al VII-lea Ecumenic. De aceea, trebuie subliniat faptul că este o contradicție teologică să sfințești icoane tocmai de Duminica Ortodoxiei și, culmea, în conexiune cu sau ca substitut al Rânduielii Sinodiconului Ortodoxiei, care îi anatemizează în primul rând pe iconoclaști.
Din păcate, teologia și viața unora dintre ortodocși încă este amestecată cu aluviuni heterodoxe de care unii sunt atât atașați, iar în neștiința și inconștienta lor le vad nu ca pe scăderi, ci, uneori, Doamne, ferește!, chiar ca specificități ale Ortodoxiei… Se impune, deci, un studiu serios al Scripturii și Părinților, alături de aplicarea reală a învățăturii lor în viața și practica Bisericii azi!
Iertați-mă și mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre!
Blog de Dogmatică Empirică 