CU OCAZIA ANULUI INCHINAT SF. MASLU SI INGRIJIRII BOLNAVILOR: Re-evaluare patristica si istorico-liturgica a Tainei Sf. MASLU. Prezentarea unui esential studiu istorico-critic ce deschide extraordinare perspective asupra intelegerii acestei Taine de unii marginalizata teologic, de altii fetisizata (sau mercantilizata excesiv). BISERICA AR TREBUI SA PREIA SPITALELE inchise de statul incompetent.

Publicam cu bucurie textul de mai jos, care credem ca merita sa circule:

Pe scurt, si Sf. Maslu, taina pentru cei bolnavi, se facea pana acum ceva veacuri in cadrul Sf. Liturghii, dupa o randuiala bine theo-loghisita. De fapt se slujeau sapte Dumnezeiesti Liturghii la rand si in cadrul lor se citea cate un rand din cele sapte Evanghelii cu Apostol, rugaciunea de sfintire a uleiului si rugaciunea la ungerea bolnavului (desigur ca bolnavul se spovedea si se impartasea de sapte ori la rand – lucru ce, in sine, deja il ridica foarte sus, spre vindecare si cu sufletul si cu trupul – caci asa spune si Epistola Sf. Ap. Iacov in capitolul 5!). Aceasta este randuiala bizantina, pastrata in codici de secol XI si XII. Evhologhionul bizantin Barberini grecesc 336 (pastrat la Vatican), datand de undeva din jurul anului 800 d. Hr (prezinta o randuiala copiata probabil de un grec din sudul Italiei dupa cea patriarhala constantinopolitana – deci, avand in vedere inertia provinciei fata de schimbarile din cultul capitalei, ne  putem gandi la o vechime mai mare a randuielii), este cel mai vechi codice cuprinzand o carte completa de cult ce cuprinde toate tainele si ierugiile, Evhologhionul (un fel de Molitfelnic plus Liturghier). In codicele Barberini slujba Sf. Maslu ocupa circa doua-trei pagini, fiind inidcate doar catvea rugaciuni existente aproape identic si astazi (rugaciunea de sfintire a untdelemnului, rugaciuni de ungere). Fragmente din diferite slujbe si randuieli se gasesc, de asemenea, coborand pana la Evhologhionul episcopului egiptean Serapion de Thmuis (sec. IV d. Hr.) sau in diferite scrieri de sorginte primara sau contemporane cu Serapion, precum Didascalia, Traditia Apostolica a lui Ippolit Romanul, Testamentul Domnului, Didahiile Apostolice in diversele lor redactii (de exemplu cea siriana) , Constitutiile Apostolice etc. Si acolo este prezenta Taina Sf. Maslu, untul de lemn fiind sfintit in legatura cu anaforaua liturgica, deci pe Sf. Masa, si administrat dupa primirea Euharistiei, in cadrul Litughiei. Sf. Ioan Hrisostom si altii, in duhul fragmentului de la Iacov 5, vorbesc explicit despre legatura dintre puterea preoteasca a dezlegarii pacatelor si vindecarea trupeasca. Desigur ca in Evul Mediu (mai ales tarziu) se vor dezvolta discutii daca mai intai trebuie miruns sau impartasit bolnavul, daca se poate unge si singur sau numai de catre preot etc, iar, sub influenta catolicismului care transforma Taina in extrema unctio (Conciliul II Vatican va ajuta la depasirea acestei lungi faze), Petru Movila va cere ca cel bolnav sa nu fie uns decat o data in viata pentru o boala anume etc. Insa, cel putin pana in Bizantul mijlociu, Tainele si ierurgiile erau savarsite totdeauna in cadrul (sau in stransa legatura cu) Dumnezeiestii Liturghii. Nu este aici locul sa detaliem si dezvoltam acest lucru care este deja reconstientizat incetul cu incetul de teologia contemporana.

Cercetarea vechilor manuscrise bizantine arata si faptul ca nu se sfintea de sapte ori acelasi ulei, cum numai romanii au obiceiul azi (cine stie din ce neintelegere nascut), ci se sfinteau sapte candele cu ulei aprinse diferite, fiecare preot, pe rand, intr-una sintre cele sapte Liturghii. In alte tari ortodoxe, chiar si in varianta aceasta prescurtata, cu toate cele sapte parti repetitive unificate intr-una si rupte de Sf. Liturghie, si tot se sfintesc sapte candele diferite – conform tipicului. La fiecare citire a rugaciunii de ungere a bolnavului unul dintre  cei sapte preoti, pe rand, trece si unge pe cel bolnav. De aceea se si numeste rugaciune a ungerii si nu are logica rostirea ei fara a fi uns nimeni (asa cum gresit practica unii la Maslul de obste romanesc). Numai asa are rost rostirea de sapte ori a rugaciunii de sfintire a untului de lemn si numai asa are rost repetarea de sapte ori a sfintirii, citirilor, rugaciunilor! De asemenea, cu acel untdelemn, care , conform unor codici, era amestecat si cu aghiasma mare si un pic de vin, se ungea nu numai bolnavul ca la cealalata Taina, a Mirungerii (la nas, ochi, urechi piept etc), ci se ungeau si peretii casei, usile, patul etc. De-a lungul timpului a existat o discutie daca sa fie sau nu unsi si cei prezenti din casa, chiar daca nu bolesc. Desigur ca aceasta Taina, ca orice alta Taina, are o dimensiune eclesiala, comunitara, chinonica si cosmica. Dar acest lucru nu presupune doar incadrarea Sf. Maslu in Liturghie – Taina a comunitatii si comuniunii, concelebrare a Liturghiei Cosmice si a celei interioare, a mintii pe altarul inimii-, ci

In Sfatul Munte si Grecia Sf. Maslu (Evheleon, termen compus din cuvintele rugaciune si untdelemn) se face de obste doar o data pe an, in Sptamana Patimilor – Miercuri seara sau Joia Mare. Poate ca unii ar putea specula o legatura cu ungerea lui Hristos in Betania sau de la punerea in mormant, desi trebuie recunoscut ca pare fortat. Altii o vad ca pe o pregatire pentru impartasirea Pascala – insa acest mod de a pune problema a dus in diaspora greceasca americana, din cauza lipsei duhovnicilor (in Grecia se spovedeau mai ales la duhovnici monahi, dar manastirile si schiturile erau din destul acolo, pe cand in diaspora lipsesc – explica fenomenul Paul Meyendorff), sa se creada in popor ca insasi participarea la Sf. Maslu ofera iertarea pacatelor si, deci, dezlegarea pentru impartasirea euharistica (macar de Paste). Aceasta ca sa vedem ca nu numai ai nostri au superstitii „crestine”.

Exista si codicii din sec XII-XIII si o randuiala mai scurta, care tinea cam cat o sfestanie (deci, circa jumatate de ora) si avand o structura asemanatoare: rugaciuni incepatoare, ectenii, tropare, Apostol si Evanghelie, rugaciunea de sfintire, rugaciuni la ungerea bolnavului, tropare, ectenii, apolis. In cazurile speciale si urgente ale salilor de reanimare eu cred ca s-ar putea sluji din nou si aceasta varianta scurta (pe langa spovedana si Impartasirea de graba). Altfel, ar fi minunata re-incuderea Tainei Sf. Maslu (atentie, untul de  lemn sfintit acolo nu este doar simplu binecuvantat, ci este o materie a unei Taine si ar fi bine sa existe mai multa grija pentru el pentru ca s-a ajuns ca, in mod paradoxal, obsesia unora legata de Sf. Maslu sa duc si la o banalizarea a untdelemnului sfintit in cadrul acestei Taine, fiind confundat cu orice alt ulei binecuvantat; un parinte povestea ca in Sfantul Munte, dupa ungerea de la Evheleon-ul de obste din Joia Mare, fiecare este dator sa se curete cu vata de uleiul sfintit, iar vata este adunata si arsa la locul special unde se ard sfinteniile – iar acest lucru arata o grija speciala, asemanatoare celei pentru Sf. si Marele Mir ). Pe de alta parte, se exclude obiceiul gresit de a duce acelasi unt de lemn la mai multe Masluri (mi-au fost prezentate uneori sticlute cu maslu sfintit la patruzeci de Masluri etc; dar este o gandire foarte riscanta si ne-atestata patristic – din cate stiu eu; din contra, cartile de cult recomanda cu tarie ca la Litie sa nu se pune niciodata de doua ori aceeaqsi paine sau acelasi vin, untedelemn sau grau, iar la Sf. Liturghie nu se refoloseste Trupul Domnului de la o Liturghie la ala, nu se rosteste de mai multe ori epicleza asupra acelorasi materii de pane si vin amestecat cu apa).

In traditia bizantina si general crestina, Maslul de obste, care se practica exclusiv in Romania atat de des si aproape excluzand pe cel „personalizat” (asa cum ar fi normal), nu este cunoscut. O exceptie ar fi doar Saptamana Patimilor si, in anumite vremuri, perioada marilor posturi. La noi, insa, in loc ca Sf. Liturghie sa fie Taina Adunarii si Actualizarii Bisericii in ziua eshatologica a opta, a Duminicii, s-a ajuns ca lumea sa alerge sa fie nelipsita la Maslurile de luni, marti, miercuri, joi sau vineri… In conditiile in care Duminica nu merg la Liturghie, iar multi nu stiu de duhovnici si Potir. Ori, vindecarea nu este ceva magic si nu vine dinspre trup spre suflet (vindec trupul ca sa nu mai patimeasca, frustreze si nefericeasca si sufletul care nu-si mai poate implini poftele), ci dinspre suflet spre trup (vindecand sufletul mi se vindeca si transfigureaza si trupul; chiar si durerea bolii – atat cat este -, si de nu va trece vreodata, este sublimata, primind valoare soteriologic-eshatologica, devenind pentru ce intelepti cale a filosofiei celei inalte a desavarsirii si dobandirii harului). In fapt, starea de sanatate pe care o propune Biserica este o stare eshatologica, „unde nu este durere, intristare si suspin” (de unde si legatura cu Euharistia, Taina Imparatiei venita deja) si nu poate fi inteleasa decat, in primul rand, ca stare duhovniceasca din care se impartaseste si trupul omului, asa cum boala poate deveni o mucenicie aducatoare de har! De aceea Sf. Maslu era, la randul lui, integrat Sfintei Liturghii – iar aceasta dimensiune ar trebui recuperata de contemporaneitate. Intrebarea este in ce forma, iar aceasta provocare sta in mainile mai marilor nostri, in mod special a Sf. Sinod. In Grecia, la insistentele marelui liturgist Ioannis Foundoulis (tradus si la noi), deja s-a facut o schimbare. Ar fi interesant de facut o cercetare si o evaluare in acest sens (pentru ca anumite reveniri pot fi facute intr-un duh gresit, neautentic, practicandu-se un minimalism aggiornamentist, asa cum si a ramane intr-o inertie proasta poate fi riscant; oare renuntarea la cele sapte Liturghii nu a fost tot un gest de aggiornamentul avant la lettre? Oare orice maximalism liturgic este bun – avand in vedere simplitatea slujbei de dinainte de dezvoltarea posibil exclusiv bizantina a celor sapte Liturghii, dezoltare ce adus, mai apoi, la restangerea slujbei si plasare ei extra-euharistica – un rezultat fara doar si poate dureros?). Un lucru esta clar, anume ca Sf. Maslu este slujba care a cunoscut cea mai mare dinamica de-a lungul istoriei crestinismului, variind destul de mult nu numai la nivel diacronic, dar si geografic. Deja faptul ca se vorbeste despre legatura stransa a Tainei Cununiei sau a altor Taine si ierurgii (despre diferentierea dintre ele, din perspectiva patristica, ramane a se mai vorbi cu multa fecunditate) cu Dumnezeiasca Liturghie a deschis in noile generatii de teologi si credinciosi noi valente ale intelegerii insesi Tainelor si vietii crestine in general – iar acest lucru are o pronuntata reverberatie pastorala si, chiar, misionara (spre exemplu, Taina Cununiei inteleasa mai bine in unicitatea si esenta ei din perpectiva euharistic-eshatologica), evitandu-se, in acest caz, fetisizarea, teatralizarea sau excesiva mercantilizare a Tainei vindecarii (oamenii, la boala, sunt deschisi si dispusi, din disperare, la multe, si la rele, dar si la bune – iar aici trebuie subliniata, din nou, extraordinara oportunitate pastorala si misionara a prezentei langa omul aflat la nevoie a preotilor de spitale vrednici, dar si a oricarui fel de asistenta sociala si sanitara concreta oferita de Biserica; cu sanatatea omului nu te joci, iar reactiile recente din societatea romaneasca cu privire la problema sistemului sanitar romanesc sunt graitoare). Sa nu uitam ca in lumea de astazi in care coruptia si incompetenta au patruns si in lumea doctorilor, este nevoie si de doctori care nu trebuie sa fie neparat ierarhi precum Sf. Luca al Crimeei, dar sa fie parte a Trupului haric la Bisericii. Toti am vrea si o mana care tine bisturiul manata de Sus de Duhul. Si sa nu uitam nici ca spitalele au fost „inventate” de Biserica. Mi se pare  profetica ideea unui mare si batran duhovnic care mi-a spus anul trecut, atunci cand se anunta inchiderea atator spitale de stat, ca ar trebui ca Biserica sa le preia (mai apoi am aflat ca in Spania Biserica Catolica se ocupa de spitale, ca in Rusia Biserica are toate orfelinatele si gherokomioanele, adica azilele de batrani). Ar fi una dintre cele mai geniale miscari misionar-apostolice si pastorale pe care ar putea sa le faca Sfantul Sinod al Bisericii noastre. De fapt, as spune ca ar fi  porunca (Matei cap. 25), daca nu ar fi, de fapt, ceva atat de firesc. Cat despre dimensiunea eshatologica a vindecarii propuse de Sf. Maslu, sau despre rasplata eshatologica a rabdarii bolii ori a ingrijirii bolnavilor poruncita de Dumnezeu, am dezvoltat altundeva si, poate, candva, cu ajutorul Domnului, va fi publicat un text mai bun.

Cine doreste sa stie mai multe, recomand cu multa caldura frateasca (ca un gest de datorie fata de Dumnezeu si impreuna partasire eclesiala) minunatul studiu al profesorului Paul Meyendorff (fiul celebrului pr. profesor John Meyendorff), Taina Sfântului Maslu, traducere Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, 150p. (ISBN: 978-606-607-005-8). Nu cunosc un alt studiu-carte care sa-l egaleze. O carte care zdruncina un pic intelegerea sau lipsa de intelegere profunda a acestei Taine, oferind si un capitol de  problematizare in contextul actual precum si anexe ce cuprind slujba in varianta folosita astazi (adica cea pe scurt, cu cele sapte parti adunate laolalta), dar cu anumite adaosuri (deci asa cum ar trebui facuta) si importante note de subsol, precum si slujba in varianta mai scurta, de folosit in cazuri speciale (vezi mai sus).

(completiv, vezi si articolul lui Ciprian Iulian Toroczkai din Revista Teologica)

Marian Maricaru

NOTA: materialului are copyright si NU poate fi preluat decat cu semnalarea explicita a sursei oficiale (blogul Dogmatica Empirica, postarea de fata) – deci nu poate fi plagiat.

Un interviu extraordinar cu unul dintre părinții bizantinologiei, materie care a deschis ochii în Apus asupra Ortodoxiei: Sir STEVEN RUNCIMAN – Cavalerul Bizantinologiei

Despre studiile de bizantinologie, Sf. Munte, Ortodoxie și actulitatea ei în Apus și despre vocația ei salvator profetică universală în epoca post-creștină și neopagână a lumii apusene (și nu numai) astăzi aflăm de la un om care a iubit Ortodoxia și tezaurul spiritual și cultural bizantin și al cărui nume celebru se găsește pe coperțile multor cărți care au făcut epocă, între care Căderea Constantinopolului – destul de citită și în Romania. Impresionează și observațiile la adesea deschiderilor pe care le-au avut bizantinii la adresa misiunii la popoarele europene încă neîncreștinate. Spre deosebire de Roma (viitorul „romano-catolicism”), bizantinii înțelegeau necesitatea de a asuma lingivistic mesajul creștin. Menționam că Vaticanul a renunțat la obligativitatea limbii latine în cult de abia după Conciliul II Vatican, deci de la mijlocul anilor ’60 ai deceniului XX.

Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.

Este un adevăr tragic faptul că lumea apuseană, nu numai cea academică, ci societatea în general, ignora până nu de mult Imperiul Roman de Răsărit, creându-i și un nume artifical, cel de Bizanț, nume cu care am fost îndoctrinați și noi. Geneza acestei titulaturi, din câte se știe, ar fi catolică și datează de aproape cinci secole, adică de după căderea Bizanțului. Prin urmare, dacă cineva s-ar întoarce în timp în chip minunat și le-ar vorbi „bizantinilor” spre „Imperiul Bizantin”, aceștia nu ar înțelege bine despre ce este vorba – pentru că ei se numeau pe sine romani, ρωμαίοι, respectivi Imperiu Roman – Ρωμαϊκή Αυτοκρατορία. Catolicismul nu a avut niciodată interesul să arate că romanitatea a fost uzurpată de popoarele germanice în preajma „Marii Schisme”. EI a vrut să se prezinte în mod mincinos pe sine ca păstrător al valorilor autentic creștine („katholik” fiind echivalent în semnificație cu „orthodox”) și al măreției împărăției romanilor extinsă la oikoumene, adică pretutindeni. În mod asemănător, în Apus se vorbește despre „Marea Schismă”, deși „ruptura” de Roma nu s-a făcut doar din vreo ceartă omenească legată de jurisdicții, orgolii omenești, diferențe culturale (cum greșit încearcă să prezinte relativiștii dogmatic de astăzi), ci din motive dogmatice legate de erezia trinitară Filioque. Marea Schismă sau Marea Ruputură (σκιζειν = a rupe) a fost, de fapt, o mare cădere/apostazie din Biserica a Vaticanului și celor care cugetau ca ei (anathema de la 1954 este dată pe ereziile Papei și a celor care cugetau ca el; nu pe o Biserică anume, ci pe cei care cugetau erezia; de aceea, așa zisa ridicare reciprocă a anathemelor, făcută acum mai bine de 40 de ani de Patriarhul Ecumenic Athenagoras și „Papa” Paul al VI-lea, nu are nicio valoare orthodoxă, pentru că nu se poate dezincrimina o erezie, nu se poate ridica condamnarea sinodală ortodoxă asupra unei erezii, ci se poate ridica doar deasupra persoanei condamnate – iar aceasta numai în cazul în care persoana sau persoanele se pocăiesc de erezia lor și revin în Biserică – ceea e nu este cazul cu papismul, ci din contra, acesta a adăugat erezie la erezie, chiar și în epoca modernă). Desigur, după cum probabil știți, nu tot Apusul a urmat căderii Romei. Spre exemplu Anglia Ortodoxă a stăruit în comuniunea cu Răsăritul, până când papa, la puțini ani dupa 1054, l-a îndemnat pe Wilhelm Cuceritorul să invadeze Anglia (țară ce păstra un sistem bizantin și în organizare și relațiile dintre Biserică și Stat) pentru a o reintroduce sub jurisdicția Vechii Rome căzute în eres (în acest sens este revelatoare parcurgerea cărții lui Vladimir Moss, Căderea Angliei Ortodoxe, Ed. Egumenița & Cartea Ortodoxă, 2010 – o carte ne băgată în seamă îndeajuns sau, poate, ignorată cu scop!?). Și se pare că nu este singurul exemplu, ci ar mai fi și o parte din penisula Iberică, mai precis Portugalia de astăzi – deci tot o zonă aflată cumva mai la margine, mai departe de influența directă și nocivă a papalității. Din câte se știe, a existat rezistență la erezia Filioque în diferite locuri din Apus, altele decât cele menționate, rezistență continuată până în secolul al XII-lea. Ar fi interesant ca cineva să se ocupe de acest domeniu, iar cine știe ceva în plus, să ne semnaleze și nouă!

Și, Doamne ajută ca Ortodoxia să se extindă nu numai în Apus, dar în întreaga lume – așa cum „profețește” Sir Steven! Numai sa fie cine să facă această misiune! O Biserică ce și-a pierdut vocația misionară este o Biserică ce nu mai are bucuria de a-L împărtăși pe Hristos și altora, adică nu mai are deplin bucuria împărtășirii din El pur și simplu. Iar acea Biserică, sau acele persoane arată că nu au înțeles cu Adevărat Evanghelia lui Hristos, căci însuși termenul Evanghelie, adică Vestea ce Bună, chemă pe toți și la vestirea altora, a tuturur!

În acest sens, recomandăm și blog-ul de susținere a misiunii, adică a apostolatului ortodox intern și extern numit simbolic „Misiune în Africa”, care a postat săptămâna trecută, cu ocazia prăznuirii unui mare apostol ortodox contemporan, Sf. Nou Ierarh Nicolae al Japoniei, cel „Întocmai cu Apostolii”, un extrem de interesant articol: (http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/02/04/sinaxarul-sfintilor-apostoli-contemporani-3-februarie-sfantul-nicolae-cel-nou-luminatorul-japoniei/)

Iată mai jos interviul cu sir Steven Runciman, publicat de site-ul Pemptousia al prietenilor Sfintei Mănăstiri Vatopediu, site pe care, de asemenea, îl recomandăm cu căldură:

Sir Steven Runciman – Cavalerul Bizantinologiei

În ultimul interviu pe care l-a acordat revistei Pemptousia, marele bizantinolog Steven Runciman a vorbit despre primii săi ani de studiu, despre opţiunile sale ştiinţifice, despre prezenţa şi rolul ortodoxiei în Europa şi în lume. Ba chiar şi despre vechea Elladă, despre arta bizantină, despre Sfântul Munte şi despre biserica romano-catolică.

Interviul a fost acordat în 14 august 2000, pe când se găsea la Mânăstirea Vatopaidi, unde a fost găzduit în sejurul său de trei zile prin Sfântul Munte, cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, în vederea inaugurării noii sacristii a Mânăstirii Vatopaidi.

Sir Steven Runciman, acordând prezentul interviu redactorului-şef al revistei Pemptousia, Konstantínos Anghelídis

Pemptousia: Când aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte ?

Sir Steven Runciman: În 1936 se întâmpla să călătoresc cu o corabie spre Kavála, şi ne-am apropiat de o coastă a Sfântului Munte. Monahii ne-au acostat cu bărcile lor, să ne ajute. Aş fi putut să cobor pe plajă, dar căpitanul a insistat că trebuie să ne continuăm drumul spre Kavála, şi m-a împiedicat. M-am enervat foarte tare pe el şi i-am zis câteva într-o greacă perfectă. Ştiţi, când mă enervez, vorbesc greceşte fără greşeli… În 1952 am făcut prima vizită în Sfântul Munte, dar a fost foarte scurtă. A urmat o a doua, în aceeaşi decadă, dar eram îngrijorat, toate păreau să fie în paragină. Mai târziu, când am revenit, a fost uimitor să constat că  există o vie mişcare de renaştere; am o foarte mare bucurie şi satisfacţie să fiu aici, îmi restabileşte încrederea în firea omenească iubitoare de Dumnezeu.

P.: Care a fost motivul adevărat care v-a făcut să vă ocupaţi aproape întreaga viaţă cu studiul civilizaţiei bizantine ?

S.S.R.: Motivele sunt amestecate. Când eram de 7 – 8 ani, am început să învăţ greaca veche, căci îmi plăcea greaca clasică. Concomitent, am fost fermecat de Evul Mediu şi nimeni, aproape, nu se preocupa de Grecia medievală. Astfel, am hotărât să mă interesez în principal de elenismul medieval: Grecia şi ţările balcanice învecinate, precum şi cruciadele, care s-au dovedit pe de-a-ntregul catastrofale, ducând la ruina statului roman răsăritean şi subjugarea creştinismului răsăritean.

Sir Steven Runciman şi Egumenul Sfintei Mari Mânăstiri Vatopaidi, Arhimandritul Efrem

P.Aţi cunoscut pe cineva care să vă ajute să vă specializaţi în studii bizantine ?

S.S.R.: Când mi-am început eu studiile, cel mai important bizantinolog era profesorul J.B. Bury, academician, care la început se preocupase de Grecia Clasică şi mai apoi de Bizanţ. Dar era un singuratic şi nu dorea să aibă studenţi. De asemenea, nu i-a plăcut că s-a obligat să mă ia ucenic. Reuşeam foarte greu să mă întâlnesc cu el. Prima oară l-am cunoscut la biroul lui din Cambridge: el era profesor de istorie acolo, deja faimos, şi a încercat mult să mă descurajeze. La sfârşitul întrevederii mi-a spus că-mi voi pierde timpul studiind Europa de Est şi perioada medievală, cu excepţia cazului în care aş fi cunoscut limbi slavonice. S-a nimerit să fi învăţat singur ruseşte. În cele din urmă, s-a obligat să mă accepte. Cu toate acestea, nu era totdeauna uşor de găsit. Din pricina bătrâneţii şi a stării de sănătate, lipsea de la birou. De aceea, îi trimiteam note scrise şi întrebări acasă, iar acelea nu ajungeau în veac în mâinile lui. Mai târziu, cineva mi-a menţionat că nici doamna Bury nu era de părere ca soţul ei să se preocupe de asemenea chestiuni, şi, de aceea, arunca tot ceea ce eu îi trimiteam. Cu timpul, însă, am aflat că în fiecare dimineaţă se plimbă pe jos, la marginea Cambridge-ului şi l-am pândit. Bineînţeles, îi plăcea să aibă companie în plimbarea lui. Îl însoţeam cu carnetul de însemnări în mână şi punându-i întrebări. Avea, într-adevăr, cunoştinţe vaste şi minte ageră. Nu avea niciodată nevoie să consulte texte şi studii, totdeauna ştia să dea un răspuns. În cazul în care nu-şi amintea sau uita ceva, îmi trimitea ulterior răspunsul ştiinţific. Din nefericire, a fost primul şi singurul meu profesor. După o vreme, m-am îmbolnăvit eu şi am plecat de la Cambridge. Mai târziu, când m-am reîntors, murise. De atunci încolo am fost nevoit să avansez pe cont propriu.

P.Ce ştie astăzi europeanul de rând despre Bizanţ ?

S.S.R.: Europeanul de rând începe să cunoască mai multe, căci astăzi sunt mulţi bizantinologi. În Marea Britanie, în fiecare an organizăm un congres de bizantinologie cu o largă participare a celor interesaţi. De asemenea, în universităţile noastre, studenţii arată un mare interes faţă de acest subiect. Şi pe continent, în Franţa şi în Germania, au existat dintotdeauna şcoli de bizantinologie, chiar dacă mai restrânse, dar am convingerea că şi acolo interesul este în creştere. În America există o fundaţie pentru studii, foarte bine înzestrată, în Washington DC, la Dumbarton Oaks. Acest institut a fost fondat de o americană milionară care era, literalmente, îndrăgostită de Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Când am întâlnit-o prima oară, era soţia unui ambasador american. Ne-am întâlnit mai târziu la Londra, a luat masa împreună cu părinţii mei. M-a întrebat cu ce mă ocup şi eu i-am răspuns: „Sunt bizantinolog”. Mi-a spus că aceasta era ceva ce o interesa foarte mult şi că intenţiona să fondeze acel institut la Dumbarton Oaks. De aceea, pe durata îndelungatei mele vieţi, am văzut Bizanţul fiind considerat ca un subiect obscur şi necunoscut, pe când azi, având mulţi ucenici, am convingerea că va deveni din ce în ce mai cunoscut.

„Personal, cred că anumite mozaicuri bizantine sunt mai presus decât statuile din epoca clasică”. În imagine, mozaic din Catholicon-ul Mânăstirii Vatopaidi, sec. al XII-lea.

P.Cum este percepută civilizaţia bizantină de către europeni şi americani ?

S.S.R.: Până în prezent, această civilizaţie nu a pătruns foarte adânc în conştiinţa lor. Totuşi, la anumite universităţi, acest subiect nu mai este unul pe deplin ignorat sau desconsiderat. Din contră, este ceva ce se află în plină dezvoltare, în vreme ce în epoca mea era complet ignorat. Această convingere mă mulţumeşte şi îmi dă încredere în viitor.

P.: Cum văd oamenii de mentalitate occidentală Sfântul Munte ?

S.S.R.: Mi se pare că pentru ei este un loc enigmatic, şi cu siguranţă, femeile nu înţeleg aproape nimic despre Sfântul Munte. Fireşte, cei ce-l vizitează se întorc entuziaşti, iar pe Prinţul Charles l-aţi uimit cu totul, e foarte dornic şi foarte bucuros să vă viziteze.

P.: Recent a stat 3 zile la Vatopaidi.

S.S.R.: Da, s-a prefăcut că e reţinut de vremea rea în Munte. De fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Le-a spus oamenilor de pe yacht să se ducă în Thásos, că aici a izbucnit o furtună. Şi, în realitate, a petrecut foarte bine.

P.Ce părere aveţi despre prezenţa ortodoxiei în Europa contemporană?

S.S.R.: Ce să zic, de multe ori sunt dezamăgit de celelalte biserici occidentale. Mă bucur, însă, de gândul că în următorii 100 de ani, ortodoxia va fi singura biserică istorică ce va rezista. Biserica Anglicană este într-o stare foarte proastă. Biserica Romano-Catolică pierde constant teren. Din fericire, există Biserica Ortodoxă. Sunt impresionat de numărul ridicat al acelora care îmbrăţişează ortodoxia, mai ales în Marea Britanie. Cred că oferă spiritualitatea reală, pe care celelalte biserici nu pot să o transmită pe deplin. Toate acestea mă conduc la concluzia că ortodoxia va rezista, în contrast cu celelalte.

P.Ce credeţi că ar trebui să ofere ortodoxia unei Europe unite şi, în general, întregii lumi ?

S.S.R.: Vă spun că am mari îndoieli asupra faptului că Europa va fi vreodată unită, ori lumea întreagă. Cred că, în ceea ce priveşte unitatea dintre popoare, ortodoxia poate aduce cea mai bună rezolvare, pentru că, de la început, ea nu promovează deloc naţionalismul. Dar şi pentru că ea are puncte de vedere mai largi şi mai libere decât Biserica Romano-Catolică. Toate acestea îmi dau deplina convingere că Ortodoxia are înaintea ei un viitor sigur şi foarte bun.

P.Care personalitate bizantină vă place cel mai mult ?

S.S.R.: Este o întrebare dificilă… Sunt interesat de foarte multe personalităţi. Sunt uimit de anumiţi figuri religioase bărbăteşti. În general, pentru mine, oamenii neduhovniceşti, deşi oameni importanţi din Bizanţ, nu sunt vrednici de admiraţie, deşi unii dintre ei au făcut lucruri deosebite. Cred că mulţi oameni cu statură duhovnicească sunt mai vrednici de admiraţie. Au avut foarte multe de oferit civilizaţiei europene.

P.: Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa de monah la Mânăstirea Vatopaidi, stând aici vreme de trei ani. Biserica, şi în special, aghioriţii, îl cinstesc mult şi au mare evlavie către el. Cum este văzut în Occident ?

S.S.R.: Încă există prejudecăţi faţă de palamiţi, faţă de cei care-i acceptă teologia. Pe mine personal, dogmele lui mă odihnesc, cu toate că alţii îi sunt potrivnici.

P.Aţi putea sprijini ideea ca Sfânta Sofia să funcţioneze din nou ca locaş de cult ortodox ?

S.S.R.: Foarte mult mi-ar plăcea acest lucru, dar mă îndoiesc că aşa ceva ar putea să se întâmple. Cu toate acestea, m-ar bucura foarte.

P.Care credeţi că este chintesenţa Imperiului Bizantin ?

S.S.R.: Cred că răspunsul pe care ar trebui să-l dau ar lua foarte mult timp. Pe scurt, bizantinii au menţinut totdeauna, chiar dacă în anumite situaţii nu le-a reuşit pe deplin, un nivel spiritual foarte elevat, şi consider că în acesta rezidă probabil chintesenţa, acesta este cel mai important element. De exemplu, misionarii bizantini din Europa au încurajat editarea textelor sfinte în limba creştinilor nou-convertiţi. Aşa ceva, Roma nu ar fi făcut niciodată. Printre altele acesta este un lucru care mă uimeşte foarte tare la bizantini.

P.Credem că Sfântul Munte constituie, în general, continuarea acestei tradiţii bizantine.

S.S.R.: Cu siguranţă.

P.Iar propăşirea monahismului aghiorit contemporan ne dă o mare bucurie.

S.S.R.: Fără îndoială, „renaşterea” acestui loc sfânt îndreptăţeşte speranţele multora. Aici poate fi simţit ce însemna cu adevărat ortodoxia pentru împăraţii bizantini şi pentru popor. Cu adevărat, are loc o renaştere.

P.Mulţi susţin că Elada Antică a fost glorioasă, o civilizaţie foarte înaltă, lucru neîndoielnic, pe când civilizaţia bizantină e reprezentată de o perioadă întunecată a evului mediu, şi care le provoacă repulsie. Spuneţi-ne punctul dumneavoastră de vedere despre acest lucru, ca specialist.

S.S.R.: Întotdeauna am protestat împotriva acestei poziţii ! În Bizanţ a existat un ethos foarte elevat ! Iar în ce priveşte arta bizantină, niciodată nu a fost apreciată la justa ei valoare. Personal cred că anumite mozaicuri bizantine sunt superioare tuturor statuilor antice, din epoca clasică. S-a făcut multă zarvă cu frizele lordului Elgin. Mie nu-mi produc mare entuziasm; prefer operele de artă mai vechi, precum „Tinerele fete”. Nu aş vrea niciodată să am statui de tip realist, cu totul „omeneşti”. M-ar cuceri dacă ar avea vreo dimensiune spirituală, precum creaţiile bizantine atât de expresive, care sunt unice şi aproape irepetabile. Ceva ce a crescut pe parcursul vieţii mele a fost aprecierea faţă de diferitele arte bizantine, şi diminuarea concentrării absolute asupra artei veacului de aur al Atenei.

P.: Sir, vă mulţumesc mult pentru îngăduinţa de care aţi dat dovadă stând de vorbă cu noi, şi nădăjduim ca Pronia lui Dumnezeu să vă mai dăruiască câţiva ani, pentru a putea transmite cunoştinţele dumneavoastră celor care vă calcă pe urme, şi care, la rândul lor, vor dovedi că Bizanţul este viaţă, iar inima lui era, este şi va fi, ortodoxia.

S.S.R.: Da. Bineînţeles, deja am 97 de ani şi nu ştiu dacă mai pot oferi ceva. Sunt, însă, reînsufleţit de această vizită în Sfântul Munte.

P.Înainte de a încheia, o ultimă întrebare: cum v-a plăcut strana de la Vatopaidi ?

S.S.R.: Mi-a plăcut cântarea lor. Se distinge prin absenţa influenţei muzicii secularizate şi îmi provoacă un sentiment transcendent, lucru care trebuie să existe în muzica bizantină.

P.Vă mulţumim încă o dată pentru efortul dumneavoastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi împărtăşit, ca specialist în Bizantinologie, aprecierea dumneavoastră faţă de ortodoxie ca fiind chintesenţa civilizaţiei bizantine.


Note biografice

Distinsul bizantinolog Sir Steven Runciman s-a născut la 7 iulie 1903, fiind nepotul marelui armator Sir Walter Runciman (1847-1937) şi fiul omului politic Sir Walter Runciman. A studiat la colegiile Eton şi Trinity de la Cambridge, fiind ucenic al faimosului profesor John B. Bury. A predat la Colegiul Trinity între anii 1927-1938, rămânând membru onorific pană la moarte. A mai predat, de asemenea, la multe alte universităţi din Europa şi din America, precum şi la Universitatea din Constantinopol (1942-1945), unde a ţinut cursuri de istorie şi artă bizantină. A deţinut diverse poziţii în aparatul diplomatic britanic, fiind legat al Ambasadei Marii Britanii la Sofia şi la Cairo, precum şi reprezentant al Consiliului Britanic în Grecia între 1945-1947. A fost membru al Academiei Britanice din Atena, având multiple diplome universitare. Timpul petrecut în Grecia i-a permis să cunoască, printre mulţi alţii, pe Gheórghios Seféris, Ánghelos Sikelianós şi Dimítrios Horn.

Scrierile lui au devenit rapid cunoscute, atât la nivel academic, cât şi la nivel popular. Primele sale scrieri sunt The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (1929), care constituie un studiu asupra Bizanţului secolului al X-lea, A History of the First Bulgarian Empire (1930) şi Byzantine Civilization (1933), pe care a scris-o pe când era lector la Colegiul Trinity din Cambridge. The Medieval Manichee (1947), este un studiu asupra ereziilor dualiste medievale. Cea mai cunoscută operă a sa este A History of the Crusades (1951-1954), în trei volume, completată de The Sicilian Vespers (1958), o istorie detaliată a ţărilor mediteraneene din perioada respectivă, precum şi a conflictelor dintre interesele politice şi naţionale ale vremii. La fel de importante sunt The Fall of Constantinople (1965), The Great Church in Captivity (1968), The Last Byzantine Renaissance (1970), The Orthodox Churches and the Secular State (1972), Byzantine Style and Civilization (1975), The Byzantine Theocracy (1977).

Prin studiile şi operele sale, Sir Steven Runciman a scos civilizaţia bizantină din umbra indiferenţei academice şi din izolarea ştiinţifică. Opera sa A History of the First Bulgarian Empire a schimbat esenţial punctul de vedere occidental asupra cruciadelor. Ziarul The Times scria următoarele: „Cartografiind faza medievală a separaţiei interminabile dintre Occident şi Orient în Orientul Mijlociu, Runciman a luat, pe bună dreptate, partea Bizanţului, împotriva intoleranţei şi jafului practicat de Occident”.

A fost cetăţean de onoare al oraşului Atena (1990) şi a primit premiul Onassis în 1997.

A încetat din viaţă în 10 noiembrie 2000.

Articol apărut în numărul al revistei Pemptousia.

SURSA: http://www.pemptousia.ro/2012/02/sir-steven-runciman-–-cavalerul-bizantinologiei/

PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE DIFERENŢEI DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, IEROTHEOS VLAHOS

Pun, deci, al doilea articol aici, ca sa fie mai usor de accesat si dat mai departe, ca postare separata. Preluare de pe blogul Graiul Ortodox:

PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE DIFERENŢEI

DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM

de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlachos

 

Periodicul Παρέμβασις, aprilie 2001


1. Episcopii Vechii Rome, în ciuda diferenţelor mici şi neesenţiale, au avut totdeauna comuniune cu episcopii Noii Rome (Constantinopol) şi cu Episcopii Răsăritului până în 1009-1014, când pentru prima oară au ocupat tronul Vechii Rome episcopii franci. Până în 1009 papii Romei şi patriarhii Constantinopolului erau uniţi în lupta lor comună împotriva conducătorilor şi episcopilor franci, dar şi a ereticilor.

2. Francii, la Sinodul de la Frankfurt din 794, au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi închinarea cinstitoare a sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus Filioque în Simbolul de Credinţă, adică învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol al Marelui Fotie (879-880) la care au participat şi reprezentanţi ai Papei ortodox al Romei, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea şi toţi cei care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă. Însă pentru prima oară Papa franc Serghios al IV-lea în 1009, în epistola sa de întronizare, adaugă Filioque la Simbolul de Credinţă şi papa Benedict al VIII-lea a introdus Filioque în cultul Bisericii, fapt pentru care Papa a fost şters din pomelnicele Bisericii Ortodoxe.

3. Diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism se găseşte în învăţătura despre firea necreată şi lucrarea necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi ortodocşii credem că Dumnezeu are fire necreată şi lucrare necreată şi că Dumenezeu vine în comuniune cu creaţia şi cu omul prin lucrarea Sa necreată, papistaşii cred că în Dumnezeu firea necreată se confundă cu lucrarea lui necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu creaţia şi cu omul prin energiile lui create, adică afirmă că în Dumnezeu există şi energii create. Deci harul lui Dumnezeu prin care se sfinţeşte omul este considerat energie creată. Dar astfel nu se poate sfinţi omul.

Din această învăţătură fundamentală provine şi învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul, purgatoriul, primatul papal etc.

4. În afară de diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi papism asupra firii şi lucrării în Dumnezeu, există alte diferenţe mari care au devenit de-a lungul timpului obiect al dialogurilor teologice, şi anume:

– Filioque, adică Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, cu rezultatul că se micşorează monarhia Tatălui, se anulează egalitatea desăvârşită a persoanelor Sfintei Treimi, se micşorează Fiul în însuşirea Sa de a se naşte, de vreme ce există unitate între Tatăl şi Fiul, se subestimează Duhul Sfânt ca echivalent şi vrednic de aceeaşi slavă cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi, (…),

– folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie care nu respectă modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face nu prin epicleză, ci prin recitarea cuvintelor fondatoare ale lui Hristos “luaţi, mâncaţi, … beţi dintru acesta toţi”,

– teoria că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea divină, care Îl prezintă pe Dumnezeu-Tatăl ca feudarh şi neglijează Învierea,

– teoria despre tezaurul “meritelor prisositoare” ale lui Hristos şi ale Sfinţilor pe care îl administrează papa,

– separarea dintre tainele Botezului, Mirungerii şi dumnezeieştii Împărtăşanii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăţiei păcatului strămoşesc,

– inovaţii liturgice în toate tainele Bisericii,

– faptul că laicii nu se împărtăşesc cu „Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, potrivit căruia Papa este „episcopus episcoporum şi sursa puterii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Călăuza Bisericii, chivernisitorul acesteia în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (Ioannis Karmiris). În acest sens, Papa se consideră urmaş al Apostolului Petru căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Apostolul Pavel,

– inexistenţa co-liturghisirii în actele liturgice,

– infailibilitatea Papei

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în general cultul mariologic, prin care Prea Sfânta este ridicată la înălţimea dumnezeirii treimice şi chiar se face referire la Sfânta … Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au impus în spaţiul occidental,

– continuul progres al Bisericii în descoperirea laturilor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– părerea despre metoda unică de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiinţă.

5. De asemenea, marea diferenţiere care arată modul teologhisirii se găseşte şi în diferenţa dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Occident s-a dezvoltat, ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin logică (Anselm de Canterburry, Thomas d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă precumpăneşte isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigorie Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este caracteristic şi arată diferenţa.

6. Consecinţa tuturor celor de mai sus este că în Papism avem o deviere de la ecleziologia ortodoxă. În timp ce în Biserica Ortodoxă se dă o mare importanţă îndumnezeirii care constă în comuniunea cu Dumnezeu prin vederea luminii necreate, şi prin urmare cei îndumnezeiţi se întrunesc în Sinod Ecumenic şi delimitează în mod sigur adevărul revelat în situaţii de confuzie, în Papism se dă mare importanţă instituţiei papei, care papă este mai presus chiar şi decât aceste Sinoade Ecumenice. Potrivit teologiei latine, „autenticitatea Bisericii există doar atunci când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa papei. În caz contrar, se anulează.” Sinoadele Ecumenice sunt considerate „congrese ale creştinismului care se convoacă pe temeiul autenticităţii şi puterii şi preşedinţiei papei”. Este suficient să iasă papa din sala Sinodului Ecumenic, ca acesta să înceteze să mai fie valabil. Episcopul Maré a scris: „ar fi mai exacţi romano-catolicii dacă rostind «Crezul» ar spune:  «şi într-unul Papa» în loc de: «şi într-una … Biserică»”.

De asemenea, „însemnătatea şi rolul episcopilor în cadrul Bisericii romane nu este decât simplă reprezentare a puterii papale căreia i se supun şi episcopii înşişi, asemeni simplilor credincioşi”. În ecleziologia papistă se susţine în esenţă că „puterea apostolică ar fi dispărut o dată cu apostolii şi nu s-ar fi transmis urmaşilor acestora, episcopilor. Doar puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis urmaşilor lui Petru, adică Papilor”. În această perspectivă, se afirmă de către „Biserica” papistă că toate Bisericile Răsăritului sunt separate (de Papă) şi au lipsuri şi doar prin iconomie ne primesc la împărtăşanie şi desigur prin iconomie ne primesc ca Biserici surori, deoarece „Biserica” papistă se autodefineşte ca Biserică mamă şi pe noi ne consideră Biserici fiice.

7. Vaticanul este stat şi fiecare Papă este conducătorul Statului Vatican. Este vorba de o organizaţie antropocentristă, de o secularizare şi anume de o secularizare instituţionalizată. Statul Vaticanului a fost întemeiat în 755 de către Pipino cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, şi în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea proclamării Statului papa, aşa cum a afirmat-o Pius al XI-lea: „reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi supusul unui stat”. Hristos a fost supusul unui stat, papa nu poate fi! Puterea papală constă în teocraţie, de vreme ce teocraţia se defineşte ca putere lumească şi bisericească într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt caracteristice cele afirmate la cuvântul de întronizare de Papa Inochentie al III-lea (1198-1216): „Cel care are mireasa este mirele. Dar această mireasă (Biserica) nu vine cu mâinile goale, ci mi-a oferit o zestre preţioasă incomparabilă, adică totalitatea bunurilor spirituale şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora … Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema pentru împărăţie, iar Mitra pentru preoţie, şi m-a aşezat reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.

                                                 Racla cu moaștele Sfântului Grigore Palama

Prin urmare, există mari diferenţe teologice, care au fost condamnate de Sinodul Marelui Fotie (879-880) şi de Sinodul Sfântului Grigorie Palama (1351), aşa cum se vede şi în „Sinodiconul Ortodoxiei”. În plus, şi Părinţii Bisericii şi Sinoadele locale de până în secolul al XIX-lea au condamnat toate înşelările Papismului. Lucrul acesta nu se vindecă, nici nu se îmbunătăţeşte printr-o cerere de iertare formală pe care ar da-o Papa pentru vreo greşeală istorică, atât timp cât părerile lui teologice sunt în afara Revelaţiei şi Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit, câtă vreme adică Papa se prezintă ca conducător al lumii creştine, ca urmaş al Apostolului Petru şi vicar sau reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos ar fi dat puterea Sa papei, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Aici puteți viziona video Viața Sf.Grigore Palama →  http://vodpod.com/watch/4740505-viata-sf-grigorie-palama

Citiți vă rog și Premisele teologice eronate ale primatului Papal (Partea I și II)   →http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/19/premizele-teologice-eronate-ale-primatului-papal-partea-a-doua/

Traducere Mihail Ilie


[1] Titlul general al celor trei tratate ale Sfântului Grigorie Palama scrise în apărarea isihaştilor, ca răspuns la cele trei tratate contra isihaştilor ale lui Varlaam este Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie. (n.tr.)

[2] Parafrază după Iuda 1, 3. (n.tr.)

SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2010/11/28/40-ce-se-va-discuta-la-marele-sinod-ecumenic-de-anul-viitor/

REMEMBER: Mitropolitul Pireului, SERAFIM, cere RECUNOAŞTEREA OFICIALĂ A SINOADELOR ECUMENICE ANTIPAPISTE de către Sfântul şi MARELE SINOD al Bisericilor Ortodoxe. Si de aceasta data, textul este PRECEDAT DE O INTRODUCERE A NOASTRA despre ROLUL SINOADELOR, MAI ALES ECUMENICE SI OPORTUNITATEA UNUI ASTFEL DE SINOD IN ZILELE NOASTRE

Public aici, spre amintire, si doua articole (cel de mai jos si cel din postarea urmatoare), spre a se intelege mai bine problematica Sinodului al VIII-lea Ecumenic din secolul al IX-lea si cea a Marelui Sinod Ecumenic in pregatire (numit de ecumenisti, in mod gresit, doar „Panortodox” – pentru ca relativismul eclesiologic si sacramenal tipic ecumenist nu poate accepta fara o anumita jena, stinghereala, ideea ca Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfanta. Soborniceasca [Katholika] si Apostoliceasca). Trebuie mentionat si faptul ca un sinod ecumenic se aduna, de obicei, cand apar probleme dogmatice (spre combaterea unei erezii, spre manifestarea discernamantului dogmatic – lucru cu profunde reverberatii eclesiologice), dar si grave probleme canonice etc. care pot afecta unitatea Bisericii. Si, dupa cum se stie, unitatea se manifesta la nivel dogmatic, canonic si cultic. Evitarea sinodalitatii si mai ales a intrunirilor cu caracter ecumenic poate fi foarte daunatoare in anumite contexte. Un rezultat al acestei evitari au fost si schismele aparute o data cu schimbarea calendarului – facuta fara un sinod panortodox (chiar daca unora le este cam teama sa recunoasca acest lucru). De abia mai tarziu se incercat reglemetarea printr-un sinod panortodox, dar ranile erau deja facute si, din pacate, raman deschise pana astazi. Pe de alta parte, si a intruni un sinod ecumenic comporta niste riscuri. In primul rand este vorba de pericolul deturnarii sinodului, asa cum s-a intamplat la sinoadele numite „talharesti”. Asa cum se spunea intr-o postare anterioara, numai episcopii care au urcat Taborul ascetico-mistic pot da decizii care sa poarte sintagma „parutu-S-a Duhului Sfant si noua” si care sa fie si receptate/pecetluite prin receptarea de catre pleroma Bisericii, adica de catre cei multi, care nu fac parte din ierarhie.

O alta problema (sau un risc) este si atunci cand cineva vrea sa intruneasca un sinod – si, daca se poate, chiar unul ecumenic – pentru a-si pecetlui prin acesta erezia. Poate si din acest motiv, dar si din motive practice (vitregia vremurilor), Biserica nu s-a mai manifestat prin Sinoade Ecumenice de veacuri si veacuri. Si, tot din aceste motiv, exista un scepticism atunci cand este vorba despre adunarea unui Mare Sinod Ortodox in modernitate. Acum cateva decenii unii au spus ca nu are de ce sa se intruneasca, pentru ca nu are ce erezie sa condamne. Erezii ar fi multe de condamnat, in permanenta, noi si vechi (in general, variatii la cele vechi – si toate avand in spate o gandire mai mult sau mai putin pagana – cum este si cazul primatului si infailibilitatii papale care trimit la sistemul oriental faraonic preluat de Imparatii Romani undeva prin secolul I d. Hr. si care a recidivat in gandirea teologilor franci care au ajuns sa stapaneasca sau, mai bine zis, sa confiste ortodoxia Romei Vechi incepand cu secolul al IX-lea). Sinodiconul Ortodoxiei, care ar trebui citit in fiecare Duminica a Ortodoxiei, dandu-se anathemei toate ereziile, ar putea fi actualizat. Dar, macar de ar fi rostit vreundeva in Romania… Caci pana si in Grecia, unde se rostea, a aparut deja directiva de a nu se mai rosti anathemele, ci doar binecuvantarile…

De fapt, frica era, mai degraba, ca acest Mare Sinod sa nu pecetluiasca vreo erezie, vreo mincinoasa unire cu heterodocsii (in principal cu asa zisii si autointitulatii romano-catolici). O astfel de frica sfanta inteleg ca a avut si Sf. Justin Popovici, care vedea prea bine ce directii gresite se iau, ce ispite existau. Insa, ca sa trec direct la concuzie, daca Marele Sinod si-ar justifica intrunirea tocmai prin nevoia de a condamna o erezie, el ar avea un sens profund si ar fi o stralucitoare biruinta tocmai daca ar condamna erezia ecumenismului. Si nu doar a afirmatiilor de un anumit timp dogmatic, ci si la cele de fatisa factura eclesiologica si sacramentala. Iar una dintre marile confuzii care se propovaduiesc astazi este dezlipirea dogmei de viata ascetico-mistica, de eclesiologie, de teologia tainelor. Exista, prin urmare, oameni care au facut sau fac afirmatii foarte dure la adresa diferentelor dogmatice dintre Ortodoxie si catolicsim sau protestantism ori necalcedonieni, insa care cred ca aceia au har lucrator, preoti, taine valide/lucratoare, deci, succesiune apostolica. S tocmai aici este erezia ecumenismului!

Iata, deci, ce se scria acum un an si mai bine, cand orgoliile intaietatilor in Biserica nu dusesera inca la disensiunile de la Chambessy din primavara lui 2011 ce au amanat intrunirea Marelui Sinod. De fapt si in fapt, tot o problema eclesiologica a starnit spiritele, anume aceea a insasi convocarii, prezidarii (primatului, protiei) si dreptului la vot in cadrul Marelui Sinod. Acest lucru nu face decat sa confirme, inca o data, importanta eclesiologiei precum si a legaturii dintre dogma si traire in teologia ortodoxa. Deci, daca ar fi sa fiu intrebat, as zice ca un Sinod Ecumenic ar fi astazi chiar indicat, tocmai pentru a condamna „erezia tutror ereziilor” – ecumenismul, mai ales cu subtilitatea sa relativista la nivel eclesiologic-sacramental mai sus pomenita. Nu stiu, insa,  daca este si oportun, adica daca a venit vreme cea buna pentru ca el sa fie un adevarat sinod inspirat de sus. Un semn bun ar fi acela ca ar exista deschiderea pentru recunoasterea oficiala a sinoadelor antifilioquiste si antipapiste ecumenice sau cu valenta ecumenica. Acesta este un lucru pentru care chiar trebuie sa ne rugam! Oricum, este deja mare lucru faptul ca doi ierarhi de calibru din Grecia, IPS Ierotehos Vlahos al Nafpaktosului si IPS Serafim al Pireului, ridica serios problema in acest sens.

………………………

(de aici incolo, preluare de pe Graiul Ortodox):

Ce se va discuta la Marele Sinod Ecumenic?

noiembrie 28, 2010

MITROPOLITUL PIREULUI SERAFIM

CERE RECUNOAŞTEREA OFICIALĂ A

SINOADELOR ECUMENICE ANTIPAPISTE

 

de către Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte

printr-o scrisoare a sa către Arhiepiscopul Atenei şi către Sinodul Permanent. Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice au condamnat erezia Filioque, teologia eretică a lui Varlaam, erezia despre harul creat şi au dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi scrierilor sale despre „cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”[1]. Al VIII-lea Sinod Ecumenic, care condamnă de asemenea ereziile papiste, a fost convocat de Marele Fotie.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Pireului, Serafim, prin scrisoarea sa către Arhiepiscopul Atenei Ieronim, în calitatea acestuia de preşedinte al Sinodului Permanent, cere ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să se îngrijească ca la Sfântul şi Mare Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe (a cărui convocare se pregăteşte) să aibă loc proclamarea solemnă:

1) a Sinodului convocat de Sfântul şi Marele Fotie la Constantinopol (879-880) ca al VIII-lea Sinod Ecumenic şi

 Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Fotie

2) a Sinodului din 1351 din Constantinopol ca al IX-lea Sinod Ecumenic.

Primul a condamnat erezia Filioque, iar cel de-al doilea: 1) a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, 2) a condamnat erezia scolastică despre harul creat şi 3) a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi celor nouă tratate ale sale „Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”.

Sfântul Grigorie Palama

Scrisoarea

Textul întreg al scrisorii Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Serafim către Preşedintele Sinodului Permanent, Arhiepiscopul Atenei, Ieronim, este următorul:

„Cu multă evlavie mă adresez Prea Fericirii Voastre – care cu înţelegere şi înţelepciune plină de discernământ în vremuri cumplite pentru omenire deţineţi cârma acestei slujiri de întâi-stătător – precum şi Înalt Prea Sfinţiţilor Mitropoliţi şi membri ai Sinodului Permanent din actualul mandat sinodal – cu toţii conştienţi de veghea lor pastorală neadormită şi de discernământului superior (de care sunt datori), de dragostea sinceră şi de împlinirea datoriei lor faţă de Prea Sfânta Biserică Universală Ortodoxă – mă adresez, deci, pentru a vă prezenta următoarea propunere care va înscrie numele Voastre în dipticele marilor ierarhi ai Prea Sfintei noastre Biserici, care în multe feluri şi în multe chipuri s-au luptat şi au păstrat neschimbat şi nealterat adevărul „credinţei neprihănite predate sfinţilor, odată pentru totdeauna”[2]. Aceşti mari ierarhi au preţuit după cuviinţă şi în chip sublim pe stâlpii adevărului ortodox, pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi au transmis generaţiei următoare torţa supremă a participării la taina Bisericii şi la adevărata comuniune în Dumnezeu.

Sfântul şi Marele Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe, pregătit la vreme prielnică şi prin strădanii prompte şi coordonat de centrul prea venerat al Ortodoxiei (…), de Prea Sfânta Biserică a Primului Tron a Constantinopolului prin Întâi-stătătorului acesteia (…), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, reprezintă ocazia irepetabilă şi unică, pe de o parte de a-şi justifica titulatura de Sfânt şi Mare Sinod, iar pe de alta, de a oferi credincioşilor ortodocşi din toată lumea marea bucurie a stigmatizării atât a zelotismului ignorant, cât şi a ecumenismului sincretist.

Această posibilitate constă în proclamarea solemnă de către Bisericile Autocefale Ortodoxe ca al VIII-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 879-880 care a avut loc la Constantinopol, convocat de către Sfântul şi Marele Fotie cu participarea, prin reprezentanţii săi, şi a papei, pe atunci, ortodox, al Vechii Rome, Ioan al VIII-lea, Sinod care a cuprins teme canonice şi dogmatice şi mai ales:

 Sfântul Patriarh Fotie
  1. a confirmat ridicarea Marelui Fotie pe tronul patriarhal al Constantinopolului,
  2.  a ridicat anatemele sinodului din 869-870,
  3. a recunoscut obiceiurile şi tradiţiile fiecărei Biserici locale şi valabilitatea deciziilor acestora,
  4. a proclamat locul episcopului în Biserică,
  5. a stabilit relaţia episcop-monah prin sfintele Canoane pe care le-a redactat,
  6. a rezolvat chestiunea jurisdicţiei canonice din Biserica Bulgariei şi
  7. a condamnat erezia Filioque,

Precum şi proclamarea ca al IX-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 1351 convocat în Constantinopol, care:

  1. a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, a celor dimpreună cu el şi prin extindere, a lui Thomas d’Aquino şi a lui Anselm de Canterburry,
  2. a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului şi celor nouă tratate teologice ale acestuia, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, şi a proclamat posibilitatea persoanei umane, prin faptul că Dumnezeu S-a întrupat, de a participa la realitatea lucrării lui Dumnezeu prin energiile Lui dumnezeieşti necreate,
  3. a dogmatizat deosebirea dintre dumnezeiasca fire şi dumnezeieştile energii necreate şi a condamnat erezia scolastică despre harul necreat (actus purus),
  4. a editat Tomul Dogmatic care conţine aceste hotărâri.

Catedrala Mitropolitană din Tesalonic, locul unde se află moaștele Sf.Grigorie Palama

Este inoportun, desigur, să menţionez faptul că, în conştiinţa pliromei ortodoxe a Prea Sfintei noastre Biserici, Sinoadele pomenite mai sus sunt deja cinstite şi recunoscute ca Ecumenice şi cele dogmatizate de acestea validează cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi constituie Teologia Ortodoxă. Prin urmare, proclamarea formală şi numărarea acestora dimpreună cu celelalte şapte rămâne ca deziderat şi repet cu smerenie că conjunctura favorabilă care se profilează a Sfântului şi Marelui Sinod conferă Prea Sfintelor Biserici autocefale posibilitatea unică a proclamării acestora.

Deoarece, deci, propunerea înaintată se referă la o temă extrem de serioasă şi înaltă, propun ca aceasta să se pună pe ordinea de zi a următorului Sinod al Ierarhiei (Bisericii Greciei), convocat pentru februarie 2011, şi în mod sinodal să se decidă prezentarea ei de către Prea Sfânta Biserică a Greciei ca temă la viitorul Sfânt şi Mare Sinod, iar ca referent al acestei teme propun cu deplină responsabilitate pe Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei şi Sfântului Vlasie Ierotheos, bărbat cu un foarte pătrunzător spirit teologic şi care slujeşte în mod excepţional cuvântul teologic prin scrierea de opere remarcabile în care analizează şi prezintă tema despre care vorbim. Ca să dovedesc smeritele mele cuvinte ataşez un studiu referitor la această temă  al ierarhului pomenit. (Atașăm un text al Mitropolitului Ieroteos referitor la această temă)

Sărutând Dreapta Voastră prea cinstită

şi cerând rugăciunile Voastre cu trecere înaintea lui Dumnezeu, rămân

Al Vostru cel mai mic frate în Hristos,

† Mitropolitul Pireului Serafim

Ὀρθόδοξος Τύπος, 19.11.2010, nr. 1854, pp. 1, 7.

SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2010/11/28/40-ce-se-va-discuta-la-marele-sinod-ecumenic-de-anul-viitor/

Un articol asteptat al IPS IEROTHEOS VLAHOS: «Sinodul al VIII-lea Ecumenic condamnă ereziile papiste». SI O SCURTA INTRODUCERE TEMATICA despre Sinodul I-II Constantinopol si problema intreruperii pomenirii episcopului care invata erezia (conform canonului 15 al acestui sinod)

Un articol cu adevarat asteptat, publicat de ziua Sf. Fotie cel Mare. Da, ati citit bine, este vorba de „Sinodul Ecumenic al VIII-lea”, nu al VII-lea! Mai multi sfinti si parinti din vechime, dar si parinti si teologi mai noi vorbesc despre caracterul ecumenic al sinodului fotian din anul 879, dar si despre caracterul ecumenic al receptarii sinoadelor isihaste din sec. XIV (considerate, prin acest consensus ecclesiae dispersie, echivalente unui sinod ecumenic). Pidalionul considera si Sinodul I-II Constantinopol, cel din 861, care, iata, l-a precedat cu aproape doua decenii pe cel numit al VIII-lea, o urmare a Sinodului VII Ecumenic, asa cum Sinodul Trullan sau Quinisext a fost o prelungire peste ani a Sinoadelor Ecumenice V si VI (la aproape un secol si jumatate dupa Sinodul V si la circa un deceniu dupa Sinodul VI). Aceasta pentru ca s-a intrunit tot pentru a combate si a aduce la Ortodoxie o ramasita dintre iconomahi. De aceea, numara Sinodul I-II (denumit astfel pentru ca a avut doua runde de intalniri, doar una nefiind de ajuns deoarece nu s-a putut finaliza din cauza violentelor fizice ale ereticilor) Constantinopol ca fiind primul ca intaietate intre sinoadele locale si aproape o continuare a Sinodului VII.

Nu tot astfel se poate spune despre „Sinodul Fotian” de la 879 (tinut in balconul Sfintei si Marii Bisericii a Sfintei Sofia din Constantinopol, probabil pe latura de sud a balconului, anume amenajata cu separeu; acolo, in secolul al XIII-lea a fost realizat in mozaic superbul si celebrul Deisis ce poate fi admirat si astazi), care, prin canonul sau cu numarul 2, spune despre sine „… deci, dar Sfantul si Ecumenicul Sinodul acesta… a hotarat ca…”. Prin urmare, SE NUMESTE EL INSUSI PE SINE ECUMENIC (si scriu cu litere mari doar pentru o si mai buna lizibilitate a ideii).

(Deisis in balconul de sud al Sfintei Sofia. Se observa in dreapta poarta de intrare dinspre Apus spre Rasarit in aceasta zona amenajata special pentru sinoade – pentru ca acestea trebuie tinute in biserica, sub lucrarea Sfantului Duh)

Poza de epoca din balaconul sinoadelor, Marea Biserica a Sf. Sofia

Miza sinoadelor fotiene este foarte mare. Pe de-o  parte este vorba de condamnarea ereziei Filioque de catre Sinodul VIII Ecumenic – iar astazi se gasesc guri care sa incurajeze relativizarea ereziei Filioque cu justificarea ca inca nu ar fi fost condamnata prin sinod ecumenic (intre altele, de aceea nici nu-l primesc de ecumenic cei care cred si astazi in Filioque si papism, adica cei care isi spun romano-catolici, dar au uzurpat barbar, franco-germanic, teologic si politic scaunului Vechii Rome Ortodoxe si al Binecredinciosilor si Sfintilor Papi din vechime). Pe de alta parte, Sinodul I-II Constantinopoleste cel care a dat celebrul canon 15 – ce reglementeaza cand si cum poate fi oprita de clerici comuniunea/impartasirea cu un mai marele lor episcop, mitropolit, patriarh „pentru oarecare eres osandit de Sfintele Sinoade sau de Sfintii Parinti” (iar eu asa intele acest canon, si anume ca poti intrerupe comuniunea numai in cazul in care invata pe fata, public, erezia – deci, tragem concluzia, nu din cauza unui simplu gand sau unei afirmatii in vreo discutie particulara, ci cu deadinsul [aici ar fi necesara, poate, o analiza a termenilor grecesti folositi in originalul grecesc si tradus in limba romana prin „eresul … il propovaduieste in public si-l invata cu capul descoperit” – desi mie termenul folosit in greaca, cel care da substantivul kerygma, mi-e clar ca are exact sensul de propovaduire/vestire a ereziei, o vestire intr-un sens negativ fata de kerygma/vestirea apostolilor]; cu conditia de a nu ridica un alt episcop in loc pana la judecata sinodiceasca, in cazul in care sinodul constata erezia si invartosarea in ea si il depunde pe episcop – oricum, episcopul nou va fi ridicat tot de catre Biserica in pleroma ei, nu doar de unii care observa erezia si ar face schisma; in niciun caz nu se pune problema infiintarii unei ierarhii/Biserici/sinod paralel inainte de o condamnare, depunere oficiala si excomunicare nominala a episcopului/episcopilor eretici in cauza [in anumite cazuri au fost reprimiti direct in scaune de episcop sau doar ca mireni – si acesta ramane un lucru de studiat]; desi sunt laudati cei care intrerup pomenirea episcopului, acestia se intelege ca nu au voie sa rupa comuniunea cu restul Bisericii sau cu cei care inca il pomenesc pe episcop pana la sinodiceasca judecata, canonul lasand loc si pomenirii episcopului care invata erezia pana la judecarea sa de catre sinod – si este firesc, deoarce episcopul isi poate intelege greseala si se poate pocai in fata sinodului). „”

Importanta acestui canon este foarte mare si actuala, fiind invocat adesea de gruparile schismatice ortodoxe, dar interpretat intr-un mod gresit. Speram ca la vreme cu bun prilej (si nu inainte de studia mai cu dinadinsul problema), blogul de fata sa trateze mai pe larg si problema intelegerii/receptarii si aplicarii de-a lungul timpului de catre Biserica a acestui canon precum si a modului in care au gandit Părinții din secolele de dinaintea acestui canon de secol IX. Desigur, in istorie se pot gasi pozitii mai mult sau mai putin dure sau acrivice, insa acest canon cu valenta aproape ecumenica reglementeaza ceva, iar acest ceva trebuie inteles si aplicat in consecinta.

Voi reveni intr-o postare ulterioara cu un articol si trimiteri la celebri teologi ortodocsi contemporani despre ecumenicitatea Sinodului Fotian, cel numit si al VIII-lea SInod Ecumenic. Deocamdata este de ajuns a spune ca insasi Enciclopedia Catolica spune ca acest sinod este considerat Ecumenic de catre ortodocsi!

Galeria de sud, a sinoadelor. Vedere dinspre nord-est. Printre coloane, pe zid, se vede celebrul Deisis, iar in dreapta, zona prin care se intra balconul sinoadelor. Poarta de intrare in marmura nu se observa din acest unghi, fiind ecranata de unul dintre pilonii de sustinere principali ai Marii Biserici a Sfintei Sofia

Galeria de sud, a sinoadelor. Vedere dinspre nord-est. Printre coloane, pe zid, se vede celebrul Deisis, iar in dreapta, zona prin care se intra balconul sinoadelor. Poarta de intrare in marmura nu se observa din acest unghi, fiind ecranata de unul dintre pilonii de sustinere principali ai Marii Biserici a Sfintei Sofia

……………………………..

Iata si articolul Inaltului Ierotheos Vlahos, pregatit spre publicare special pentru praznuirea de anul acesta a Marelui Fotie pe blogul Graiul Ortodox (traducere de Tatiana Petrache):

Sfântul Fotie cel Mare şi Sinodul al VIII-lea Ecumenic

de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlahos

Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat din toate punctele de vedere o importanţă foarte mare şi un interes excepţional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci şi de introducerea oficială a lui Filioque şi, desigur, înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009. Acesta este motivul pentru care vom analiza câteva puncte caracteristice ale Sinodului, considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, puncte de un interes deosebit mai ales pentru zilele noastre. În cercetarea acestei teme am citit în primul rând Actele Sinodului, atât cât s-a păstrat din ele, precum şi diferite studii teologice asupra Sinodului.

  1.  Evenimentele care au precedat convocarea Sinodului din 879-880

Sfântul Fotie cel Mare s-a urcat pe tronul Constantinopolului în anul 858, în pofida voinţei sale, după ce a fost detronat Patriarhul Ignatie, aşa cum Fotie însuşi mărturiseşte într-o scrisoare a sa către Papa Nicolae I. Susţinătorii lui Ignatie s-au adresat Papei Nicolae I cu acuzaţia că Ignatie a fost detronat pe nedrept, iar Fotie a fost înscăunat necanonic în locul lui Ignatie şi, în plus, a fost ridicat la treapta de Patriarh direct de la simplu mirean, adică hirotonia sa a avut loc „peste noapte”.

Papa Nicolae I era destul de ambiţios şi se considera cap universal al Bisericii, animat în chestiunile ecleziale de viziunile france şi anume de părerile lui Carol cel Mare. Nicolae, având aceste idei, i-a trimis o scrisoare lui Fotie şi l-a înştiinţat că nu recunoaşte alegerea sa. Astfel s-a amestecat în jurisdicţia altei Biserici, a Bisericii Constantinopolului, şi acest lucru l-a făcut prin încălcarea sfintelor canoane, de vreme ce fiecare Biserică autocefală are competenţa canonică a alegerii Întâi-stătătorului ei. Astfel, Papa Nicolae şi-a afirmat clar primatul asupra întregii Biserici, pentru că, potrivit teoriilor sale, el ar fi avut competenţa să recunoască sau nu canonicitatea alegerii Patriarhului altor Biserici.

Fotie a convocat în anul 861 Sinodul din Constantinopol, aşa-numitul Sinod I-II, şi l-a invitat pe Papă să-şi trimită reprezentanţi. Ceea ce s-a şi petrecut.

Sinodul acesta a validat alegerea lui Fotie ca Patriarh şi înlăturarea de la tron a lui Ignatie, cu justificarea că Ignatie a fost ales în mod necanonic, prin intervenţia împărătesei. Toţi cei prezenţi au semnat Actele Sinodului, chiar şi reprezentanţii Papei.

Papa Nicolae I a fost foarte nemulţumit de această decizie şi în anul 863 a convocat Sinodul de la Roma, la care au participat doar episcopii Italiei. Sinodul acesta l-a caterisit pe Fotie şi pe toţi episcopii hirotoniţi de Fotie, recunoscându-l pe Ignatie ca Patriarh canonic al Constantinopolului. Acest lucru l-a făcut, pentru că se considera Patriarh ecumenic având competenţa canonică de a interveni în treburile bisericeşti ale unei alte jurisdicţii.

Între timp, cu binecuvântarea Papei Nicolae I, au fost trimişi în acea epocă misionari franci în Bulgaria, care i-au alungat pe misionarii trimişi de Fotie ce activau acolo pentru că Patriarhia Constantinopolului avea competenţa canonică a zonei pe temeiul canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic. Misionarii franci au înlăturat tradiţiile bisericeşti predate creştinilor Bulgariei de Biserica constantinopolitană şi au impus moravurile şi tradiţiile france şi, mai ales, au impus în cultul bulgarilor erezia Filioque care fusese consacrată de Sinodul de la Frankfurt în anul 794.

Avem de-a face în mod clar cu un amestec necanonic într-o altă jurisdicţie bisericească, cu încălcarea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic pe care l-am menţionat mai sus şi cu introducerea ereziei Filioque, potrivit căreia Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

Patriarhul Fotie, după ce a informat toate Bisericile asupra acestor teme, a convocat în anul 867 Sinodul din Constantinopol. Acest Sinod a avut loc în prezenţa Împăratului şi a multor episcopi şi, pe de o parte, l-a caterisit pe Papa Nicolae I pentru amestecul său necanonic în Bulgaria, iar pe de alta a condamnat erezia Filioque.

În acelaşi an, însă, Papa Nicolae I a murit înainte de a fi informat asupra caterisirii sale. Urmaşul său, Adrian, în anul următor, adică în 868, a convocat Sinodul de la Roma la care au participat doar episcopi din Occident, Sinod care l-a anatemizat pe Fotie şi a ars Actele Sinodului din 867.

În acea epocă au avut loc schimbări politice în Imperiul Bizantin: a urcat pe tron Vasilie I Macedon care l-a detronat şi l-a exilat pe Fotie şi astfel Ignatie s-a reîntors pe tronul patriarhal. Pentru validarea acestei schimbări în Biserică, Împăratul a colaborat cu Papa Adrian în vederea organizării unui Sinod în Constantinopol care să confirme această schimbare. Astfel, între 869-870 s-a întrunit un Sinod în Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol în prezenţa reprezentanţilor Papei şi a câtorva episcopi, Sinod care în fapt a impus primatul papal în Biserica de Răsărit, de vreme ce s-au luat hotărâri în conformitate cu libello-ul[1] papal Libellus Satisfactionis, emis anterior. La acest Sinod a fost anatemizat Fotie, au fost caterisiţi toţi cei hirotoniţi de el şi au fost excomunicaţi monahii şi laicii susţinători ai săi. Desigur, la acest Sinod au fost distruse Actele Sinoadelor convocate de Sfântul Fotie cel Mare (861 şi 867).

Însă la scurt timp după acest eveniment, Ignatie şi Fotie s-au împăcat, iar după moartea lui Ignatie, Fotie s-a reîntors pentru a doua oară pe tronul patriarhal în anul 878. Astfel, în anul următor 879-880, a convocat în Biserica Sfintei Sofia un mare Sinod la care a fost chemat să participe şi noul Papă Ioan al VIII-lea, lucru care s-a şi întâmplat prin delegaţii acestuia. Sinodul a anulat anatemele impuse lui Fotie de Sinodul din 869-870, a condamnat Filioque, a abordat anumite teme ecleziale şi în esenţă a respins primatul Papei asupra tuturor Bisericilor. Sinodul acesta este foarte important pentru Ortodoxie şi are o semnificaţie extraordinară. Dincolo de tema ereziei Filioque, s-a stabilit autocefalia fiecărei Biserici şi neamestecul Papei în alte jurisdicţii ecleziale, adică a negat primatul papal. Vom analiza în amănunt aceste teme mai jos.

Trebuie să semnalăm aici deosebirea dintre Ignatie şi Fotie. Amândoi aveau dragoste de Dumnezeu şi erau bine intenţionaţi, numai că Ignatie şi susţinătorii săi nu înţeleseseră că în epoca respectivă se puneau la cale mari jocuri politice sub pretextul chestiunilor dogmatice şi canonice, pentru că Papa aspira să îşi consolideze dominaţia absolută asupra întregii Biserici, după cum şi francii aspirau să se extindă şi spre Răsărit şi să pună mâna şi pe regiuni ale Imperiului Roman de Răsărit. Fotie, dimpotrivă, dincolo de sfinţenia şi înţelepciunea sa recunoscute, era un om agil, inteligent, un diplomat capabil, şi de aceea a prevăzut pericolul politic şi eclezial şi din această perspectivă s-a raportat corect la întreaga situaţie. Problema sa nu era tronul patriarhal, ci chestiunile teologice, ecleziale şi naţionale care se iviseră în acea epocă.

 1. Actele Sinodului

Citind Actele Sinodului din anul 879-880, ceea ce s-a păstrat şi s-a editat, înţelegem marea importanţă a acestui Sinod care a avut loc în şapte sesiuni.

Prima sesiune cuprinde deschiderea lucrărilor care a avut loc pe 14 noiembrie 879, în ziua de sâmbătă, în marea sală de judecată a Patriarhiei. Au participat toţi episcopii, precum şi trimişii Papei. Au urmat rugăciunea, saluturile, s-au schimbat primele idei asupra temelor care preocupau Biserica.

A doua sesiune a Sinodului a avut loc în ziua de 17 a lunii noiembrie, marţi, în sala catehumenilor din partea dreaptă a Bisericii Sfânta Sofia. La această sesiune s-au citit diferite scrisori, adică a Papei Ioan al VIII-lea către Împăratul Vasilie I Macedon şi către Patriarhul Fotie, scrisoarea Patriarhului Alexandriei, Mihail, către Împăratul Vasilie şi către fiii acestuia şi către Patriarhul Fotie, a Patriarhului Ierusalimului, Teodosie, către Patriarhul Constantinopolului, Fotie, a Mitropolitului Samosatelor, Avramie, către Fotie.

A treia sesiune a Sinodului a avut loc pe 19 noiembrie, ziua de joi, în acelaşi loc ca la sesiunea precedentă. La această şedinţă s-a citit scrisoarea Papei Ioan către Sinod, a Patriarhului Ierusalimului, Teodosie, către Împăratul Vasilie. S-a citit de asemenea „comonitoriul”, adică „mandatul” Papei către reprezentanţii săi în Constantinopol, care conţine poruncile Papei către aceştia referitor la poziţia pe care sunt mandataţi să o aibă pe durata Sinodului. Vom analiza în amănunt acest mandat mai jos.

A patra sesiune a avut loc în Ajunul Crăciunului, în ziua de joi, în sala judecăţii de la Patriarhie. La această şedinţă s-a citit scrisoarea Patriarhului Antiohiei, Teodosie, către Patriarhul Fotie, scrisoarea noului Patriarh al Ierusalimului, Ilie, către Patriarhul Fotie. S-au discutat câteva puncte ale „comonitoriului” şi tema anulării Sinodului din 869-870 care l-a anatemizat pe Fotie, precum şi tema anatemizării episcopilor ostili lui Fotie. În continuare s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie a Crăciunului la care au luat parte toţi episcopii.

A cincia sesiunea a Sinodului a avut loc pe 26 ianuarie 890, ziua de marţi, în sala catehumenilor din latura dreaptă a Bisericii Sfintei Sofia. În cadrul acestei sesiuni s-a anulat Sinodul din 869-870 şi s-a validat Sinodul al VII-lea Ecumenic, pe care îl validase şi Sinodul anulat din 869-870. De asemenea, au fost emise trei canoane importante care se referă la chestiuni bisericeşti esenţiale şi sunt caracterizate în dreptul canonic ca Sfintele canoane ale „Sinodului din Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol”.

A şasea sesiune a Sinodului a avut loc pe 3 martie, ziua de joi, în luxoasa sală de ceremonii a Palatului imperial, sub prezidiul Împăratului Vasilie şi al fiilor săi, Leontie şi Alexandru. Şedinţa Sinodului a avut loc la Palat, pentru că Împăratul nu putea ieşi în public din cauza doliului şi trebuia să semneze deciziile Sinodului, ca acestea să devină legi ale Imperiului. În cadrul acestei şedinţe a vorbit Împăratul care a spus că trebuia să aibă loc acest Sinod Ecumenic, ca să se restabilească unitatea în Biserică, şi a propus să se aşeze ca pecete a unităţii Bisericii Simbolul credinţei de la Niceea-Constantinopol şi să fie valabil în toate Bisericile, fără nici un adaos sau omisiune.

Prin această afirmaţie sunt vizaţi francii care adăugaseră Filioque la Simbolul de credinţă, dar nu îi menţionează nominal pentru a păstra pacea în Biserică. Apoi au fost semnate hotărârile Sinodului de către Împărat şi de către fiii săi, ca aceste hotărâri să devină legi ale Imperiului.

A şaptea sesiune, ultima a Sinodului, a avut loc pe 13 martie, ziua de duminică, în aceeaşi sală a catehumenilor din latura dreaptă a Bisericii Sfintei Sofia. În cadrul acestei şedinţe s-a citit rezumatul Actelor Sinodului, pentru a fi acceptate de către toţi cei prezenţi deciziile luate anterior. Important este faptul că toţi cei prezenţi au acordat cinstea cuvenită Patriarhului Fotie. Astfel, reprezentanţii Papei au dus laude lui Fotie pentru „faima sa cea bună” răspândită în toată lumea, nu doar în Franţa sau în Italia, ci în toată lumea, şi acest lucru îl mărturisesc: „nu doar cei ce vorbesc limba greacă, ci şi acest neam barbar şi prea crud”. Este important acest cuvânt, pentru că, prin această caracterizare, delegaţii Papei se refereau la francii care săvârşiseră acte barbare. Toţi aceştia dau bună mărturie despre Fotie. Potrivit cuvântului reprezentanţilor Papei: „că nu este nimeni asemenea lui în înţelepciune şi în cunoaştere, nici în milostivire şi compasiune, nici în bunătate şi smerenie şi că totdeauna faptele sale au fost mai mari decât cuvintele sale”.

Şi Sinodul se încheie cu un imn închinat Sfântului Fotie cel Mare. Reprezentanţii Papei şi cardinalul Petru au spus: „Dacă cineva nu îl consideră pe acesta Patriarh sfânt şi nu are comuniune cu el, partea lui să fie cu a lui Iuda şi să nu mai stea alături cu creştinii”. Şi întregul Sinod a „strigat cu glas mare”„Toţi dimpreună pe acesta să-l cinstim şi să-l slăvim şi dacă cineva nu îl are drept arhiereu al lui Dumnezeu, acela să nu vadă slava lui Dumnezeu! Şi acestea spunând au urat mulţi ani împăraţilor”.

 3.Temele pe care le-a abordat Sinodul VIII Ecumenic

Sinodul Ecumenic din 879-880 considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, a abordat temele ivite în intervalul de timp imediat anterior: confirmarea lui Fotie pe tronul Patriarhal şi ridicarea anatemelor Sinodului din 869-870, recunoaşterea cutumelor şi tradiţiilor bisericeşti ale fiecărei Biserici Locale, printre care era şi hirotonia „din rândul poporului” a Episcopilor, valabilitatea deciziilor fiecărei Biserici Locale, poziţia Episcopului în Biserică şi relaţia dintre Episcop şi monah, după cum se arată în Sfintele Canoane pe care le-a redactat acest Sinod Ecumenic, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei şi condamnarea ereziei Filioque.

În continuare însă se vor sublinia patru puncte importante care, după părerea mea, constituie chintesenţa acestui Sinod important.

a) Cele două forme de ecleziologii, răsăriteană şi apuseană

Încă de la începutul Sinodului, pe durata primelor discuţii, s-a văzut clar că se ciocneau ecleziologia Bisericii Apusene şi aceea a Bisericii Răsăritene. Papa considera că el este capul întregii Biserici, că are primatul puterii în toată Biserica, câtă vreme ortodocşii nu îi recunoşteau decât primatul slujirii, fără să îi acorde competenţa de a se amesteca în celelalte jurisdicţii bisericeşti.

Societatea apuseană fusese vătămată de concepţia feudală pe care au adus-o francii în Europa, potrivit căreia există o organizare piramidală a Statului. Această organizare piramidală a fost adoptată de Biserica Romei şi Papa se considera drept Părintele universal, administratorul tuturor Bisericilor locale şi cel care validează sau nu deciziile Sinoadelor.

Canonul 34 Apostolic stabileşte regimul sinodal al Bisericii, potrivit căruia în chestiunile dogmatice şi bisericeşti fundamentale, cele numite „extraordinare”, Întâiul nu acţionează independent de ceilalţi Episcopi ai Eparhiei, dar nici Episcopii nu iau decizii fără să ţină seama de opinia Întâiului. Ceea ce este valabil pentru sistemul mitropolitan de administraţie este valabil şi pentru sistemul interortodox sinodal al administrării Bisericii. De asemenea, Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic stabileşte, între altele, că Episcopii jurisdicţiilor barbare vor fi hirotoniţi de către Tronul Preasfintei Biserici din Constantinopol.

Papa Romei nu accepta în practică şi aceste două canoane fundamentale, pentru că se considera mai presus de Sinoade, după cum considera că are posibilitatea, ca unul ce era conducător bisericesc al întregii lumi, să se amestece în problemele interne ale altor juristicţii bisericeşti, precum, de pildă, în problema alegerii şi reaşezării lui Fotie pe tronul patriarhal şi în hirotonia Episcopilor din Bulgaria.

Diferenţa dintre aceste două ecleziologii s-a arătat limpede în discuţiile din timpul primei şedinţe, când legaţii papali insistau ca ecleziologia lor să fie consfinţită de Sinod, după cum s-a văzut şi la următoarele prime şedinţe. Pe măsură însă ce înaintau discuţiile şi ajungeau la decizii finale a avut întru totul câştig de cauză ecleziologia Bisericii de Răsărit.

Voi cita câteva fragmente semnificative de la dialogul primei zile a consfătuirilor, în care se vede clar această diferenţă. De la primele alocuţiuni, Petros, cardinalul şi reprezentantul Papei Ioan, i-a spus lui Fotie: „Vă vizitează Sfântul Petru”, adică în persoana Papei vizitează Sinodul însuşi Apostolul Petru, al cărui urmaş este Papa, vicarul lui Hristos în toată Biserica. Patriarhul Fotie i-a răspuns: „Hristos, Dumnezeul nostru, prin Petru, corifeul ucenicilor, a cărui pomenire a făcut-o preacinstia ta, să ne miluiască pe noi pe toţi şi să ne arate vrednici Împărăţiei Sale”. Foarte clar, Patriarhul Fotie s-a referit aici la arhieria lui Hristos pe care o are Apostolul Petru, la fel ca şi ceilalţi Apostoli, prin urmare arhieria fiecărui Apostol trimite la Hristos.

Cardinalul Petros a continuat supranumindu-l pe Papă Ecumenic: „Se închină sfinţiei-voastre preasfântul şi ecumenicul Papă Ioannis”. Patriahul Fotie a răspuns teologic şi duhovniceşte: „Răspundem închinării cu dor din inimă şi cerem să ni se dăruiască sfintele rugăciuni şi cinstita lui dragoste. Şi dragostea lui curată faţă de noi şi dispoziţia sinceră să fie dăruite lui de la Stăpânul comun”. Şi aici dragostea nu este individuală, a Papei către Patriarh, ci trimite la dragostea Stăpânului comun, Hristos.

Cardinalul continuă dialogul, menţionând pretenţia şi decizia Papei care: „doreşte să te aibă pe preacinstia-ta ca frate şi împreună-slujitor şi împreună-preot”. Patriarhul Fotie, răspunzând, se referă la Hristos care este plinitorul tuturor şi îl numeşte pe Papă doar părinte duhovnicesc şi, implicit, nu mai-mare al lui: „Plinitorul tuturor bunătăţilor, Hristos Dumnezeul nostru, să desăvârşească dorinţa lui potrivit voii cereşti; şi noi, dară, îl socotim frate şi împreună-slujitor şi părinte al nostru duhovnicesc”.

În continuare, Cardinalul, încercând să impună primatul Papei în întreaga Biserică, se referă la scrisoarea pe care Papa a trimis-o lui Fotie, ca toţi să ştie că Papa se îngrijeşte şi supraveghează Biserica de Constantinopol. Este vorba de o foarte clară aluzie la drepturile canonice pe care Papa considera că le are în orice altă jurisdicţie canonică: „A trimis sfinţiei-voastre scrisoare, ca prin aceasta să cunoască toţi grija şi supravegherea pe care şi le-a asumat în Biserica lui Dumnezeu păstorită de sfinţia-voastră, precum şi dragostea şi încrederea pe care le are în sfinţia-ta”. Patriarhul Fotie a răspuns pe măsură spunând că are cunoştinţă de această grijă a Papei încă dinaintea trimiterii scrisorilor, iar acum scrisorile „nu ne învaţă ceva nou, ci adeveresc cele dinainte cunoscute”. Fotie arată că interesul arhieresc al Papei pentru Biserica din Constantinopol vine de pe poziţia„părintelui şi a celui care poartă de grijă”, şi, evident, nu presupune drepturi canonice. Papa L-a imitat pe Hristos, „primul şi marele arhiereu”, Care S-a golit de Sine, chip de rob luând. Prin urmare, Papa se îngrijeşte „ca, după ce schismaticii vor retracta această înşelare aflată pe primul loc, să se unească toţi cu Hristos, cu adevăratul nostru Dumnezeu, capul comun al tuturor şi să alcătuiască trupul Lui într-o singură pâine [euharistică]”.

În continuare, Fotie a întrebat despre sănătatea Papei. Cardinalul a răspuns: „Este bine cu sfintele voastre rugăciuni”. Şi în continuare, Fotie a întrebat despre Biserica Romei păstorită de Papă, evident pentru a se opune concepţiei despre universalitatea Papei şi tendinţei lui de a interveni în alte jurisdicţii bisericeşti: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu păstorită de el şi toţi arhiereii şi preoţii de sub el, cum sunt?”. Cardinalul a înţeles sensul acestei întrebări şi a întors cuvântul în cazul lui Fotie: „Sunt bine sănătoşi cu toţii cu sfintele voastre rugăciuni; dar ce spuneţi despre dragostea şi încrederea pe care vi le acordă Papa?”. Atunci Fotie s-a referit la dragostea care se exprimă prin fapte: „Puterea cuvintelor în reputaţia faptelor se arată. Preasfântul Papă, părinte al nostru duhovnicesc, a pus faptele înaintea cuvintelor…”. Şi aici Papa este caracterizat de Sfântul Fotie ca „părinte duhovnicesc” şi nu ca Păstor al întregii Biserici.

Atunci Cardinalul s-a îndreptat către toţi Episcopii care luau parte la Sinod şi, după ce le-a transmis salutul Papei şi că prin prezenţa lui la Sinod, ca reprezentant al Papei, „vă vizitează Preasfântul Papă”, a transmis dorinţa Papei de a fi pace şi unitate în Biserică, soluţionând problema prin recunoaşterea lui Fotie ca Patriarh: „Fraţi şi împreună-slujitori, la fel cum părintele iubitor îşi caută odraslele, la fel şi bunul păstor (îşi caută) oile, prin scrisorile sale şi prin reprezentanţii săi povăţuitori şi călăuzitori, vizitându-vă, dorind ca toată Sfânta Biserică a lui Dumnezeu să se unească şi să devină o turmă şi un păstor”. Aici, foarte clar, este formulat din nou primatul Papei asupra întregii Biserici, de vreme ce se consideră păstor al tuturor creştinilor care sunt oile lui. În virtutea acestei autorităţi îi povăţuieşte pe Episcopi să îl recunoască pe Fotie ca Patriarh.

Atunci, Mitropolitul Iraklíei, Ioannis, a răspuns în numele tuturor celorlalţi Episcopi că problema recunoaşterii lui Fotie ca Patriarh a fost rezolvată de însăşi Biserica de Constantinopol, care are competenţa canonică în această privinţă şi l-a reaşezat pe Fotie pe tron, prin urmare el este acum adevăratul păstor şi Patriarh Ecumenic: „Cu rugăciunile lui s-a adunat deja o turmă şi avem un păstor adevărat, cuvios şi lipsit de răutate, pe Fotie, preasfântul nostru stăpân şi Patriarh Ecumenic”. Astfel a fost respinsă autoritatea canonică a Papei în Biserica de Constantinopol.

Toate aceste discuţii au avut loc în timpul primei sesiuni a Sinodului. Pe durata următoarelor sesiuni, legaţii papali au încercat să treacă părerile ecleziologice ale Papei în deciziile Sinodului, dar în cele din urmă s-au impus  poziţiile Bisericii răsăritene, pentru că opiniile papistaşe, aşa cum erau cuprinse în „comonitoriu”, nu au fost însuşite de Sinod, şi astfel a fost respins primatul de putere al Papei asupra întregii Biserici.

b) „Comonitoriul[2]

„Comonitoriul”, termen care desemnează „porunci şi îndrumări”, reprezintă suma deciziilor luate de Sinodul întrunit la Roma pentru a regla problema scaunului de Constantinopol şi au fost trimise la Constantinopol prin Cardinalul Petros, ca legaţii papali Pavlos şi Evghenios, care se aflau deja la Constantinopol pentru abordarea temelor care urmau să se discute la Sinodul convocat, să se pună la curent cu aceste noi decizii ale Papei. Poruncile acestea se referă la 10 chestiuni concrete.

1. Trimişii papali să comunice mai întâi cu Împăratul şi apoi cu ceilalţi.

2. Să nu discute nimic cu Împăratul înainte ca acesta să citească Comonitoriul şi scrisoarea pe care i-a trimis-o Papa.

3. Nu vor face referire la conţinutul scrisorilor pe care le-a trimis Sinodului şi lui Fotie, înainte de a le citi însuşi Împăratul.

4. După ce Împăratul va fi citit scrisorile, atunci, în ziua următoare trimişii vor lua legătura cu Fotie şi vor preda acestuia scrisoarea Papei şi îi vor spune că Papa este în comuniune cu el.

5. Îl vor informa pe Fotie că Papa doreşte să fie reaşezaţi toţi Episcopii hirotoniţi de Ignatie şi care fuseseră înlăturaţi.

6. Legaţii papali sunt trimişi de Papă la Sinod pentru a aduce pacea şi consensul în Biserica de Constantinopol.

7. Episcopii care nu sunt de acord cu acestea vor fi caterisiţi.

8. În viitor să nu mai aibă loc hirotonii de episcopi „din rândul poporului”, adică aşa cum a fost ales Patriarh Fotie şi alţi câţiva episcopi.

9. Fotie să nu-şi mai trimită în viitor oamenii în Bulgaria.

10. Este anulat Sinodul din anul 869-870 care l-a caterisit pe Fotie.

Din aceste porunci este limpede felul în care acţiona Papa, pe de o parte, prin faptul că se adresa mai întâi Împăratului şi apoi lui Fotie şi Sinodului, pe de altă parte, prezentându-se pe sine mai presus de Sinod şi dorind să-şi impună deciziile, pe care Sinodul trebuia să le accepte. Aşadar, în aceste condiţii regimul sinodal nu putea funcţiona, atâta vreme cât deciziile erau luate dinainte. În aceste directive ale comonitoriului se exprimă plenar primatul puterii Papei în întreaga Biserică.

Este, însă, caracteristic modul în care se transmiteau poruncile şi îndrumările Papei în Sinodul convocat în acest scop. Există câteva pasaje foarte expresive care vădesc puterea pe care Papa doreşte să o aibă asupra Sinodului. „Poruncim ca înaintea noastră să vină la Sinod (Fotie) şi el să fie acceptat de toată Biserica”„Prin dispoziţia scrisorilor noastre, acceptaţi-l şi voi pe acesta (pe Fotie)”„Stând în picioare spuneţi-i (lui Fotie): porunceşte domnul nostru, Preasfântul Papă…”„Să-l primească (pe Fotie) aşa cum primesc fiii un tată…”. „Domnul nostru, Preasfântul Papă al tuturor bisericilor…”„…Excomunicaţi-i şi îndepărtaţi-i indiferent de tagma bisericească din care ar face parte, până nu se vor uni cu Patriarhul locului…”. „Dorim ca înaintea Sinodului să-l numim Preasfânt Patriarh pe Fotie de care am vorbit mai înainte…”.

Trebuie notat că pe durata citirii „Comonitoriului” au avut loc de două ori discuţii. Pentru început, după citirea punctului al şaselea, potrivit căruia trimişii Papei au venit la Constantinopol ca să aducă pacea în Biserică, legaţii papali au întrebat: „Acest lucru este bun sau nu?”. Atunci Sinodul a spus: „Toate câte sunt spre pacea şi consensul Bisericii, bune şi primite le considerăm”. Apoi, la citirea „Comonitoriului” şi mai ales a poruncii a zecea care priveşte anularea Sinodului din 869-870 de către Papă, episcopii prezenţi la Sinodul acela au spus că ei, prin propriile lor fapte, au denunţat public, s-au dezis şi au anatemizat acel Sinod unindu-se cu Fotie, Preasfântul Patriarh, au anatemizat şi pe aceia care nu s-au dezis de toate câte s-au spus şi s-au scris la acest Sinod (din anul 869-870).

Şi din acestea se vede că Papa se consideră mai presus de Biserică şi de aceea dă porunci scrise chiar la persoana I singular.

Aşa cum spuneam mai înainte, „Comonitoriul” s-a citit în timpul celei de a treia sesiune a Sinodului. La a patra sesiune a Sinodului însă au fost expuse, între altele, pretenţiile Papei ca tronul de Constantinopol să nu se mai amestece  în eparhia bisericească a Bulgariei şi ca de acum încolo să nu mai fie hirotoniţi Episcopi dintre laici, aşa cum s-a întâmplat cu Fotie şi cu alţi câţiva.

În ce priveşte prima temă, pretenţia Papei era următoarea: „Aşa încât Patriarhul Constantinopolului să nu mai hirotonească pe nimeni în Bulgaria, nici omofor să mai trimită, nici, dacă noi îi legăm pe aceştia şi ei se refugiază la sfinţia-voastră, să nu se învrednicească de simpatia voastră”. Sinodul nu a acceptat această pretenţie a Papei şi a decis că pentru acest lucru nu e nevoie să se ia o decizie în momentul de faţă, ci este trimis spre soluţionare Împăratului, când se va reaşeza Imperiul „în vechile graniţe”:„Cuvântul despre enorii al prezentului caz s-a lăsat de-o parte şi cere un timp aparte; dar împreună cu voi îl rugăm pe binecredinciosul nostru Împărat pentru aceasta şi, după cum îl va călăuzi Dumnezeu, să rânduiască, însufleţit de dumnezeieştile şi sfintele canoane şi păzit de acestea, noi vom fi mulţumiţi şi vom consimţi”. Astfel a fost respinsă pretenţia Papei de a avea jurisdicţie canonică în Biserica Bulgariei.

În ce priveşte a doua temă, adică ridicarea în viitor a vreunui laic la treapta patriarhală, pretenţia Papei era: „Ca nimeni dintre laici să nu fie înaintat pe tronul Constantinopolului, căci alegerile de laici care au avut loc – rar, e adevărat – fie ele şi foarte bune, nu pot în viitor să devină lege”. Acest lucru era legat de faptul că în acea epocă Papa se confrunta cu problemă impunerii de Episcopi dintre mireni de către franci. Decizia Sinodului a fost: „Fiecare tron în parte a ţinut aceste vechi obiceiuri predate ca ceva sigur şi nu este nevoie să fim în dispută unii cu alţii în privinţa acestora şi să ne certăm”.

Prin urmare, pretenţiile şi porunci ale Papei nu au fost acceptate de Sinodul VIII Ecumenic, aşa cum se vede din Actele Sinodului. În Biserică s-a impus sistemul sinodal, iar nu absolutismul Papei de la Roma, care vroia să-şi impună părerile.

c) Primatul Papei

Cele de mai sus arată cum formulau apusenii primatul papal în primul mileniu. Nu era un primat al cinstirii, ca al Întâiului din sistemul Pentarhiei, ci era primatul puterii, prin încercarea Papei de a-şi impune părerile asupra întregii Biserici, în care considera că are competenţă şi răspundere canonică.

Legaţii papali la Sinod au încercat să treacă în actele Sinodului părerea că doar Apostolul Petru şi urmaşii săi au primit de la Hristos puterea de „a lega şi dezlega” şi au competenţa principală în întreaga Biserică. În această perspectivă, Papa este unica sursă a preoţiei şi de aceea, Patriarhul Fotie nu are autoritate prin arhieria lui, ci îi este acordată de Papă. Apoi, din Actele Sinodului reiese că Papa se consideră mai presus de Sinod, el stabileşte deciziile Sinodului şi tot el le validează. Mai mult încă, în scrisoarea scrisă în limba latină şi pe care Papa a trimis-o Sinodului pentru a regla problema lui Fotie, se poruncea lui Fotie să-şi ceară iertare pentru problemele create în Biserică, fapt prin care în realitate Papa se pune pe sine mai presus decât ceilalţi Patriarhi.

Această concepţie asupra primatului dezvoltată în primul mileniu de către Papă nu a trecut în Sinodul VIII Ecumenic. Marele Fotie îşi cristalizase opiniile care se sprijineau pe învăţătura canonică a Bisericii şi aceasta a trecut în hotărârea Sinodului.

Patriarhul Fotie a recunoscut Papei primatul al onoarei, de aceea îl numea frate, împreună-slujitor şi părinte duhovnicesc. Dar acest primat al onoarei nu se poate aşeza mai presus de Biserică, mai presus de regimul sinodal al Bisericii. Primatul Papei este un primat al slujirii, consolidează unitatea Bisericii şi se exprimă în chenoză (golirea de sine) şi jertfire, exact aşa cum vedem în lucrarea Întrupării lui Hristos.

Chiar în primul canon pe care l-a redactat Sinodul VIII Ecumenic, la a cincia sa şedinţă, se face referire la privilegiile Bisericii Vechii Rome: „nici unul din privilegiile onoarei acordate pe temeiul vechimii preasfântului tron al Bisericii Romanilor, nimic din întregul privilegiilor înnoite care se acordă Întâiului acesteia nu este ştirbit, nimic acum, nimic în viitor”.

Astfel, se recunoaşte, pe de o parte primatul Episcopului Vechii Rome, dar acesta trebuie să funcţioneze în Biserică ca primat al slujirii şi onoarei şi nu ca primat al puterii mai presus de Sinod. Adică, trebuie şi în acest caz să fie valabil Canonul 34 Apostolic. Şi, desigur, e de la sine înţeles că „Biserica” Apuseană urma să se întoarcă la Biserica Ortodoxă prin înlăturarea tuturor învăţăturilor eretice şi a altor inovaţii.

d) Filioque

În şasea şedinţă a Sinodului s-a discutat tema dogmatică a lui Filioque.

Este cunoscut din alte studii că Filioque, părerea că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, a fost introdus de franci şi i s-au împotrivit chiar şi Papii Vechii Rome. De asemenea, este cunoscut faptul că în Bulgaria misionarii franci, alături de alte obiceiuri liturgice, au introdus şi adaosul Filioque în Simbolul de Credinţă. La acest Sinod Ecumenic pe care îl studiem (879-880), s-a discutat şi această chestiune dogmatică.

Tema a fost introdusă de Împăratul Vasilie cu gândul că Biserica trebuie să se unească„în consens şi adâncă pace” şi să se citească dogma de credinţă „nu nouă şi introduăs pe furiş, ci aşa cum a aşezat-o sfântul şi marele Sinod de la Niceea”. Aici se vorbeşte de termenul Filioque„nou şi introdus pe furiş” de către franci în „Simbolul Credinţei”. Cu această formulare au fost de acord întru totul Părinţii Sinodului, reprezentanţii Vechii Rome şi Patriarhul Fotie.

Apoi a fost citit „Simbolul de Credinţă”, aşa cum a fost alcătuit la Sinoadele I şi II Ecumenice. Iar după citirea acestuia toată „sfânta adunare prezentă a strigat”:

 „Cu toţii aşa credem, aşa mărturisim, în această mărturisire ne-am botezat şi pe temeiul acestei mărturisiri ne-am învrednicit treptei preoţeşti. Pe cei care cred altceva decât acestea îi socotim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai adevărului. Dacă îndrăzneşte cineva să scrie altfel acest sfânt simbol sau să adauge sau să scoată ceva, şi ar îndrăzni să stabilească dogmă, condamnat este şi respins de toată mărturisirea creştină, pentru că scoate sau adăuga ceva sfintei şi Celei de-o-fiinţă şi nedespărţitei Treimi pe care o arată azi mărturisirea dată de sus şi o face cunoscută Tradiţia apostolică şi învăţătura Părinţilor. Dacă îndrăzneşte cineva, împins la aceasta de nebunia lui, precum se spune mai sus, să prezinte alt simbol şi să stabilească domă sau să facă adăugare sau scoatere din Simbolul predat nouă de Sinodul sfânt, ecumenic şi mare, primul de la Niceea, să fie anatema”.     

În continuare, Patriarhul Fotie propune – dacă sunt de acord Părinţii Sinodului – ca Împăratul să semneze, să pecetluiască şi să valideze toate cele „înfăptuite şi definite de către Sinod”. Părinţii atunci au strigat că nu doar sunt de acord, dar şi este necesar şi îl roagă pe Împărat ca prin semnătura lui să accepte şi să pecetluiască toate câte s-au săvârşit la acest sfânt şi Ecumenic Sinod.

Şi din acestea se vede limpede că Sinodul Marelui Fotie din anul 879-880 are toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic. Cu precădere acest lucru se vede din faptul că temele şi deciziile au fost dogmatice şi ecleziologice, personalitatea dominantă a fost Patriarhul Fotie, care era om duhovnicesc, aşa cum se vede şi din alte texte ale sale, au fost prezenţi reprezentanţi ai celorlalte Patriarhii vechi şi ai Vechii Rome, care au şi semnat hotărârile, dar şi din faptul că a fost convocat de către Împărat, care a validat Actele Sinodului.

Studiind Actele Sinodului VIII Ecumenic constatăm că au fost abordate teme dogmatice, precum Filioque şi validarea deciziilor Sinodului VII Ecumenic; teme ecleziologice, precum primatul şi recursul la Papă,  problema alegerii episcopilor dintre mireni, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei, pe scurt, teme care au legătură cu unitatea Bisericilor de Răsărit şi Apus.

În acelaşi timp, din discuţiile care au avut lor pe durata Sinodului al VIII-lea Ecumenic transpare şi deosebirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană în ce priveşte priorităţile temelor. Adică, Biserica Răsăriteană năzuia la soluţionarea serioaselor probleme teologice, adică unitatea dintre Biserici şi condamnarea ereziei Filioque, în timp ce Biserica Apuseană, secularizată deja, căuta soluţionarea temelor exterioare, adică recunoaşterea primatului şi a recursului la Papă, anularea lui hirotoniilor de episcopi „din rândul poporului” şi obţinerea jurisdicţiei canonice în eparhia bisericească a Bulgariei. Şi este evident că reprezentanţii Papei nu au putut să treacă în Sinod nici una din poziţiile lor, prin urmare în acest Sinod a predominat deplin ecleziologia Bisericii Răsăritene, aşa cum am spus mai înainte.

4. Sinodul însuşi are conştiinţa că este Ecumenic

 Sinodul a fost convocat de Împăratul Vasilie Macedoneanul, prezidat de Patriarhul Constantinopolului Fotie şi a avut ca participaţi delegaţii Papei şi reprezentanţii tuturor Patriarhiilor. Temele abordate de Sinod sunt dogmatice şi ecleziologice şi prin urmare există multe garanţii pentru a fi considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic. Şi, într-adevăr, aşa a intrat în conştiinţa Bisericii.

Important este faptul că însuşi Sinodul are conştiinţa că este ecumenic. Acest lucru se vede clar în Actele sale. În sfintele canoane instituite de Sinodul acesta, de multe ori se autodefineşte ca ecumenic. În primul canon este consemnat: „a decis Sinodul sfânt şi ecumenic…” (p. 366). În al doilea canon se scrie: „dar astfel acest sfânt şi ecumenic Sinod rânduieşte şi acest lucru …”. Patriarhul Fotie a prezidat acest Sinod având conştiinţa că este ecumenic. De aceea într-un anumit moment al Sinodului a spus: „Pentru că s-au înfăptuit toate câte trebuia să se înfăptuiască în acest sfânt şi ecumenic Sinod, prin bună plăcerea lui Dumnezeu, pe de o parte, prin împreună-lucrarea marilor şi înalţilor noştri împăraţi, prin insuflarea şi încuviinţarea preasfântului Papă al Romei, fratele şi părintele nostru duhovnicesc, primite prin prezenţa preasfinţilor lui reprezentanţi şi a celorlalte trei tronuri răsăritene, pe de altă parte, după împlinirea favorabilă a acestora, care prin lucrarea rugăciunii s-a făcut, mulţumim preabunului şi iubitorului de oameni Dumnezeu”.

Delegaţii Papei îl numesc Sinod Ecumenic: „Preasfinţii reprezentanţi ai Vechii Rome au spus: Binecuvântat Dumnezeu, pentru că pe această cale părerile şi dorinţele tuturor preasfinţilor patriarhi s-au reunit, şi prin consensul tuturor şi în pace toate cele începute şi înfăptuite de Sinodul sfânt şi ecumenic cu bun sfârşit s-au încheiat”. Întregul Sinod a considerat că este ecumenic: „Sfântul Sinod a spus: că bun sfârşit au primit cele înfăptuite de noi şi dacă noi tăcem, pietrele vor striga. Iar cel care nu se conformează celor adoptate de acest sfânt şi ecumenic Sinod, să fie despărţit de sfânta şi Cea de-o-fiinţă Treime”.

Episcopii care au luat cuvântul au caracterizat Sinodul ca ecumenic. Expresia folosită a fost: „căzând de acord la acest sfânt şi ecumenic Sinod…”.

Împăratul Vasilie este de aceeaşi părere, fapt pentru care a validat acest Sinod prin următoarele: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Vasilie întru Hristos credincios Împărat al Romanilor, fiind de acord cu toate la acest Sinod sfânt şi ecumenic, care validează şi pecetluieşte sfântul şi ecumenicul Sinod al VII-lea şi validează şi adevereşte pe Fotie, Preasfântul Patriarh al Constantinopolului şi părintele nostru duhovnicesc, şi îi înlătură pe toţi cei care au scris şi au vorbit împotriva lui, cu mâna mea am semnat”.

Am insistat pe citarea anumitor pasaje, pentru că am dorit să se arate clar conştiinţa de sine a Sinodului, faptul că toţi cei prezenţi au crezut că acesta a fost Sinod Ecumenic care a validat şi Sinodul al VII-lea Ecumenic. În plus, am insistat asupra acestui lucru şi pentru un alt motiv fundamental.

Mulţi ortodocşi, aproape majoritatea, vorbesc despre şapte Sinoade Ecumenice, fără să socotească şi Sinodul din 879-880 ca ecumenic, deşi Sinodul însuşi se caracterizează ca ecumenic având toate premizele canonice şi ecleziologice în acest sens şi, cu adevărat, este ecumenic. Aceeaşi atitudine se remarcă şi faţă de Sinodul din epoca Sfântului Grigorie Palama, care este socotit al IX-lea Sinod Ecumenic.

Apusenii însă nu ţin seama de Sinodul din timpul lui Fotie (879-880). Deşi Papa Ioan a anulat Sinodul din 869-870 care îl caterisise pe Marele Fotie şi a validat Sinodul din 879-880, printre cele 21 de „Sinoade Ecumenice” pe care le recunoaşte azi Biserica papistaşă este socotit şi Sinodul care l-a caterisit pe Marele Fotie (869-870), dar nu se pomeneşte nimic despre Sinodul din timpul Marelui Fotie (879-880).

Există părerea că avem această situaţie, pentru că Sinodul VIII Ecumenic a condamnat erezia Filioque şi nu a acceptat primatul Papei. În acest caz, atunci când unii sau cei mai mulţi tolerează o asemenea calomniere a lucrării Marelui Fotie, se pune întrebarea: cum este cinstit Marele Fotie? de vreme ce, în fapt, este considerat de papistaşi ca „anatemizat”, deşi Papa Ioan al VIII-lea l-a recunoscut ca Patriarh canonic al Constantinopolului.

5. Ce s-a întâmplat după Sinodul al VIII-lea Ecumenic

Papa Ioan al VIII-lea, informat fiind că pretenţiile lui nu au fost acceptate de Sinod, a trimis scrisori Împăratului Vasilie şi Patriarhului Fotie exprimându-şi nemulţumirea pentru faptul că delegaţii săi au semnat deciziile Sinodului şi a declarat că nu acceptă punctele care se abat de la poruncile date de el. Aici se vădeşte teoria papistaşilor că Papa este mai presus de Sinoade, pe care el le validează sau nu şi, în realitate, Sinodul Ecumenic se supune Papei şi nu Papa se supune deciziilor Bisericii exprimate sinodal.

Însă, în Constantinopol lucrurile deja intraseră pe făgaşul lor şi nu se mai puteau schimba. Marele Fotie în colaborare cu Împăratul Vasilie au păstrat credinţa ortodoxă în Imperiu prin condamnarea lui Filioque, au înlăturat pericolul amestecării Papei în spaţiul răsăritean prin ocuparea Bulgariei şi au dejucat planurile Papei de a-şi impune primatul în Biserică, aşadar s-a păstrat regimul sinodal al Bisericii.

În ciuda acestora, schimbarea politică din Imperiu, prin urcarea lui Leon pe tronul imperial după moartea lui Vasilie, a avut urmări şi asupra tronului patriarhal al Constantinopolului. Leon, deşi fusese ucenic al Marelui Fotie, l-a înlăturat pe acesta de pe tronul patriarhal şi l-a ridicat pe fratele său Ştefan, care pe atunci era în vârstă de 16-17 ani. Marele Fotie a trecut prin al doilea exil la o mănăstire din Armenia până la sfârşitul vieţii sale, care a avut loc pe 6 februarie 891.

Însă nu au mai putut să strice toate câte a reuşit Fotie în timpul patriarhatului său, aşa încât Sfântul a ajuns să fie recunoscut ca zidul de apărare în încercarea apusenilor de a strica şi a cuceri Biserica Ortodoxă. Omeneşte vorbind, putem să spunem că dacă nu ar fi fost acolo Patriarhul Fotie, cu multele lui harisme, Papii Romei şi-ar fi crescut puterea bisericească şi politică în întregul Răsărit, francii ar fi dobândit cea mai mare putere şi în Biserica de Răsărit, cu toate consecinţele cunoscute, şi astfel Biserica Ortodoxă şi-ar fi pierdut şi teologia, şi ecleziologia. Aşa cum am menţionat mai înainte, Filioque a fost introdus în Biserica Vechii Rome la anul 1009, cu rezultatul că Latinii au fost şterşi din diptice şi a încetat comuniunea euharistică.

Marele Fotie a diagnosticat duhovniceşte această mentalitate a papistaşilor şi a dorit să păzească Biserica Ortodoxă de denaturare. Ruperea unor întregi regiuni din „Biserica” apuseană în secolul al XVI-lea, prin Reformă, ca reacţie la exagerările Papei, a îndreptăţit peste timp întru totul poziţia şi acţiunea Marelui Fotie.

6. Personalitatea Marelui Fotie

Dacă cercetăm faptele istorice care au precedat convocării celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, dar şi cele care au avut loc pe durata Sinodului şi după acesta, vom putea recunoaşte marea personalitate a Sfântului Fotie. El a fost personalitatea dominantă în acea epocă şi marele conducătorul înţelept şi cu discernământ, care a putut să înţeleagă momentele critice ale epocii sale şi să acţioneze cu minte cumpătată şi înţeleaptă. Acest lucru reiese din trei aspecte.

a) Situaţia politică din Imperiu se afla într-o continuă încordare şi rivalitate.

Mai întâi, în Apusul acelei perioade dominau francii care stăpâneau mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, jinduiau jurisdicţiile bisericeşti din Apus şi, desigur, aveau intenţii de expansiune şi către Răsărit. Apoi, în aceeaşi perioadă la Constantinopol în palatele imperiale aveau loc neîncetate dispute pentru tronul Imperiului. După moartea Împăratului Teofil a fost ales pe tronul Imperiului Mihail al III-lea (842-867), care, fiind mic de vârstă (şase ani), se afla sub tutela mamei sale Teodora şi a unei comisii de regenţă, din care făceau parte şi unchiul său, fratele mamei lui, Vardas, care a jucat un mare rol în alegerea lui Fotie, ca Patriarh al Constantinopolului, şi Vasilie Macedoneanul. La scurt timp, Vardas a dobândit o mare putere în Imperiu, devenind Cezar. Dar la o incursiune în Creta, Vardas a fost omorât şi astfel Vasilie Macedoneanul a avut drum liber către tronul imperial. În 866, Vasilie a fost încoronat co-împărat de către Mihail al III-lea, şi la un an a preluat guvernarea statului, după asasinarea lui Mihail al III-lea. Astfel a început dinastia Macedoneană. Mai târziu, Leon, fiul lui vitreg, fiu natural al lui Mihail al III-lea, a urcat pe tronul Imperiului după moartea lui Vasilie ca Leon al III-lea (886-912). Se observă aici o bulversare în viaţa politică a Imperiului, cu dispute, asasinate etc.

b) În această perioadă, Papii Romei erau animaţi de idei lumeşti şi duceau neîncetate războaie cu regii franci. Va trebui să îl amintim pe Papa Nicolae I. E vorba de cel mai ambiţios Papă din istorie, care a aspirat să dobândească putere mai mare decât regii franci şi romani şi a invocat darul pseudoconstantinian şi rânduielile isidoriene, potrivit cărora Marele Constantin a acordat Episcopului Romei puterea politică, atunci când a mutat capitala la Noua Romă, în Constantinopol. Aşa cum s-a dovedit şi ştiinţific este vorba de nişte texte false care au apărut cu câţiva ani înainte ca Nicolae să se urce pe tron şi probabil că el este şi autorul lor. Acestea au fost folosite de Papa Nicolae pentru a revendica şi puterea lumească. A fost primul Papă care la alegerea sa a purtat tiara cu trei coroane înaintea Regelui francilor, Ludovic al III-lea, nepotul lui Carol cel Mare. Tiara cu trei coroane simbolizează întreita putere a Papei: asupra pământului, asupra cerului şi a iadului. Papa Nicolae I a dorit să-şi impună primatul în toată Biserica, de aceea s-a amestecat în alegerea lui Fotie ca Patriarh de Constantinopol, în favoarea lui Ignatie, şi a dorit să obţină competenţa canonică în Bulgaria. Urmaşul lui la tronul papal, Adrian al II-lea (867-872), deşi avea mai puţine abilităţi decât Nicolae I, era insuflat de aceleaşi concepţii ca şi acesta, de aceea, aşa cum am văzut, a convocat Sinodul de la Roma la care a fost anatemizat Fotie şi a ars Actele Sinodului care îl caterisise pe Nicolae I, predecesorul său. După moartea lui Adrian al II-lea, este ales Papă Ioan al VIII-lea care avea aceleaşi pretenţii şi nădăjduia că Împăratul Roman Vasilie îi va da Bulgaria, lucru care nu s-a întâmplat. A fost, însă, împăciuitor faţă de Fotie, probabil pentru că aştepta foloase bisericeşti de la Împărat, pe care în cele din urmă nu le-a primit. Cei trei papi din epoca Marelui Fotie (Nicolae I, Adrian al II-lea şi Ioan al VIII-lea) avea intenţii de expansiune către partea de răsărit a Imperiului Roman, atât prin impunerea primatului, cât şi prin înlăturarea jurisdicţiei canonice în Biserica Bulgariei.

c) Patriarhul Ignatie şi discipolii lui nu au putut să înţeleagă caracterul critic al epocii, nu vedeau lucruri clar. Mai precis, Ignatie şi susţinătorii lui revendicau întoarcerea lui Ignatie pe tronul Constantinopolului şi nu ezitau să recurgă la intervenţia Papei, neînţelegând că astfel îi dădeau acestuia drepturi pentru a-şi împlini toate intenţiile, nici nu înţelegeau că, dacă s-ar impune poziţiile Papei în Biserică, s-ar altera dreptul bisericesc şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi nici nu vor putea combate erezia Filioque. Din fericire, înainte de moarte, Ignatie s-a împrietenit cu Marele Fotie.

d) În această grea perioadă, din punct de vedere politic şi bisericesc, prezenţa Marelui Fotie s-a dovedit binefăcătoare, prin iconomia lui Dumnezeu. Este importantă „scrisoarea de apărare a lui Fotie către Papa Nicolae”, care arată cu putere personalitatea lui, harismele şi cugetul său bisericesc. (…)

El mărturiseşte că prin alegerea sa pe tronul de Patriarh al Constantinopolului şi-a pierdut viaţa paşnică şi dulcea seninătate. Scrie: „A plecat viaţa liniştită, a plecat dulcea seninătate, a plecat şi slava… a plecat iubita isihie”. Resimte intens multele răspunderi ale demnităţii arhiereşti. „Căci cunoşteam dinainte multa tulburare şi multa grijă ale acestui scaun; cunoşteam gloata neplăcută şi  greu de stăpânit a amestecării” care se exprimă prin dispute, invidie, împotriviri răzvrătiri, ofense, murmure de nemulţumire şi dispreţuire.

Sfântul Fotie era înţelept în ştiinţă de carte şi în cultură, isihast ca mod de viaţă, smerit şi paşnic, mărturisitor şi luptător în chestiuni dogmatice şi canonice, ajungând până acolo, încât să îl caterisească pe Papa Nicolae I în anul 867 şi să demonstreze cu argumente teologice că Filioque este erezie. A fost un vizionar al ascensiunii slavilor cărora le-a predat educaţia, cultura şi viaţa ortodoxă, apărător al unităţii dintre Biserici doar în adevăr şi dragoste, inteligent şi ager în abordarea temelor bisericeşti şi, în general, a fost cel mai înţelept, cel mai sfânt şi mai perspicace conducător bisericesc din acea perioadă de tulburări.

Pentru aceasta Marele Fotie a fost caracterizat drept „cel mai mare învăţător şi intelectual din acel secol” şi „duhul cel mai puternic, cel mai formidabil politician şi cel mai ager diplomat care a urcat vreodată pe tronul patriarhal al Constantinopolului”(Ostrogorsky).

Biserica Ortodoxă îi datorează multe.

Concluzii

Din câte s-au menţionat mai înainte – foarte puţine faţă de mărimea operei pe care a realizat-o Sinodul VIII Ecumenic (879-880) – se arată clar că, pentru a-l cinsti cu adevărat pe Sfântul Fotie, trebuie să ne asumăm luptele lui bisericeşti, să-i recunoaştem înţelepciunea, discernământul, sfinţenia şi, desigur, să primim Sinodul din 879-880 ca Sinod Ecumenic, în care el a jucat un rol primordial, asumându-ne deciziile acestui Sinod. De asemenea, se impune să primim Canonul 34 Apostolic, pe care trebuie să îl considerăm temei al întrunirii Bisericii la nivel local şi internaţional, precum şi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic şi, mai ales, să acceptăm condamnarea ereziei Filioque. În afară de asta, va trebui să cerem papistaşilor la dialoguri să recunoască acest Sinod Ecumenic (879-880) şi să îl socotească printre Sinoadele Ecumenice în locul Sinodului din 869-870 care l-a excomunicat pe Marele Fotie.

Există unii care invocă părerea Sfântului Nectarie despre dragostea pe care trebuie să o arătăm ereticilor, potrivit căreia învăţătura eretică a unor „Biserici” nu trebuie să împiedice dragostea dintre creştini, care este coroana virtuţilor. Însă, nu trebuie să desconsiderăm şi părerea generală a Sfântului Nectarie despre Papi, pe care a formulat-o la sfârşitul primului volum al studiului său despre Schismă, referindu-se la cazul Marelui Fotie:

„Ce se poate spune despre aceasta? Să plângem sau să luăm în râs aceste pretenţii ale Papilor Apusului? Cred că trebuie să plângem, pentru că multe lacrimi a vărsat poporul grec din pricina acestor Papi, care au devenit demonii răi pentru Biserica de Răsărit şi pentru neamul grec”. 

Eu personal simt şi o emoţie aparte, pentru că la acest important al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879-880 a participat şi a semnat Actele şi Episcopul de Nafpaktos, Antonios.

Text preluat din Πειραϊκή Εκκλησία, numerele 221 din decembrie 2010 şi 222 din ianuarie 2011.

Traducere Tatiana Petrache      

 Citiți va rog si:

 Sinodul Cadavrului

Pregatiri intense pentru “al optulea Sinod”


[1] lat., „document juridic” (n.tr.).

[2] Are la bază lat. commonitorium, “lucru care iti aduce aminte” [n.tr.].

SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2012/02/07/96-sinodul-viii-condamna-ereziile-papiste/

Astazi, 6 februarie, a fost praznuit Sf. FOTIE CEL MARE, unul dintre ocrotitorii acestui blog

Sfinte Fotie cel Mare, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Din pacte, Marele Fotie nu a fost tradus in limba romana, desi este unul dintre cei mai mari sfinti teologi ai Bisericii. El este unul dintre cei Trei Noi Mari Ierarhi ai Bisericii, alaturi de Sf. Grigorie Palama si de Sf. Marcu Eugenicul al Efesului. In teologia romaneasca pana acum cativa ani nici nu se stia ca este canonizat, cu ziua de praznuirea 6 februarie, alaturi de Sfintii filocalici Varsanufie si Ioan. In ultimii ani a patruns si in calendarele oficiale de la noi, au fost traduse si publicate mai multe studii despre viata sa (mai putin despre teologia sa). Inca nu cunosc vreo biserica in Romania care sa-l aiba ca protector. In Grecia sunt destule.

Cartile de teologie, probabil din cauza tributului pe care il plateau teologiei scolastice si „inspirarii” din literatura univeristara catolica, nu pomeneau despre Sfantul Fotie, ci doar despre un oarecare Fotie, Patriarh al Constantinopolului etc. Nu se pomeneste nici pana astazi despre problema recunoasterii ca Sinod Ecumenic (al VIII-lea) a sinodului care l-a repus in scaun pe Sf. Fotie si a condamant oficial, sinodal, ecumenic, cu acordul Papei de la Roma, erezia Filioque – lucru foarte important pentru teologia crestina in general si pentru cea ortodoxa in special.

Pentru importanta sa ca sfant erudit profesor, teolog si ierarh al Bisericii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Elladei (Greciei) si l-a luat ca ocrotitor. In fiecare an, la 6 februarie, are loc o intrunire la Man. Pentelis de langa Athena dintre Sf. Sinod si profesorii de la facultatile de Teologie Ortodoxa din Grecia.

Nu in ultimul rand, trebuie remarcat faptul ca Sf. Fotie a fost cel care a binecuvantat plecarea la apostolat sau misionariat ortodox in randurile slavilor a doi cunoscuti ai sai, Chiril si Metodie – cei care au fost numiti mai apoi „Apostolii Slavilor”.

Importanta Sf. Fotie, este, deci, covarsitoare din toate punctele de vedere (pastoral si misionar). Viata si lucrarea sa este inca o marturie (intre atatea altele) a faptului ca epoca patristica nu s-a incheiat in secolul al VIII-lea – asa cum a  patruns ideea scolastica si pe la unii patrologi ortodocsi si in manualele lor. Epoca patristica nu are de ce sa se fi incheiat vreodata. In momentul in care Biserica nu ar mai naste „Parinti” (daca Mama noastra nu ar mai naste Sfinti care sa nasca alti sfinti, adica Parinti care sa nasca alti Parinti) nu ar mai fi Biserica.

VIAŢA SFÂNTULUI FOTIE CEL MARE,

PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

În această lună [februarie], în ziua a şasea, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, cel întocmai cu Apostolii şi Mărturisitorul.

Constantinopol

Neamul şi educaţia

Sfântul Fotie face parte din cele mai vrednice chipuri ale Bisericii veacului al IX-lea; ba, mai mult, a însăşi istoriei universale. Marele întru sfinţi Fotie vede lumina zilei în cetatea Constantinopolului în preajma anilor 800-810 după Hristos, fiind născut din părinţi binecredincioşi.

Iubitoarea de Dumnezeu şi de fapte sfinte, maica sa Irina, căsătorită fiind cu Serghie, fratele împărătesei Teodora şi al patriarhului Tarasie, odrăsleşte un binecuvântat prunc, ce se va arăta un mare luminător al Bisericii.

Sf. Teodora
Sf. Tarasie

Tatăl lui fiind surghiunit din pricina cinstirii sfintelor icoane, moare în pribegie. Legăturile de rudenie mai sus pomenite vor prilejui sfântului şederea alături de cei mai înţelepţi dascăli din Constantinopol, unde va deprinde îndeosebi materia numită matematică, alături de Leon, arătându-se astfel locaş a toată ştiinţa şi înţelepciunea. Mai mult, încă de copil este înzestrat cu necurmata îndeletnicire a rugăciunii: “Grija mea din copilărie – avea să scrie mai târziu – era săvârşirea rugăciunii şi a cercetării de sine”. De altfel, chiar mărturia lui Nichita Paflagonul, care nu nutrea prea mare evlavie faţă de sfânt, aminteşte înălţimea instruirii sale: împreună-alergau toate, adică îndemânarea fizică, învăţătura, bogăţia, prin care şi întreaga deprindere cărturărească se revărsa asupră-I”. Îndeosebi, râvna spre învăţătură, sădită încă din copilărie, îi pricinuieşte aplecarea către dumnezeiasca înţelepciune. Spre sfârşitul instruirii cărturăreşti, Fotie este cinstit cu vrednicia de protospătar, de căpetenie a străjilor împărăteşti, fiind totodată şi sfetnic de taină al împăratului. Nu zăboveşte defel în a-şi îmbogăţi cunoştinţele, adunând înţelepciune din filozoficele învăţături, pe care mai târziu le va aşterne în scrierile sale întocmai, cu osebită însufleţire, în scrierea numită “Dicţionar” (Lexicon).

Dascăl al Şcolii din Magnavra

Magnavra

Ca dascăl al acestei şcoli cu vădit duh lumesc, potrivnic învăţăturilor bisericeşti din şcolile mănăstirilor vremii, precum cele din Mănăstirea Studion şi Aşezământul Bisericesc al Sfinţilor Apostoli, sfântul se îndeletniceşte cu tâlcuirea scrierilor elineşti şi ale Sfinţilor Părinţi.Astfel, ostenindu-se cu multă migală, sfântul întocmeşte lucrarea numită “Miriovivlos” sau “Biblioteca”.Pe lângă orele petrecute la Şcoala dinMagnavra, sfântul pune început unor prelegeri duhovniceşti, transformând propria locuinţă în facultate de filosofie. Fiind înconjurat de câţiva ucenici foarte dornici de învăţătură, sfântul se osteneşte călăuzindu-i în desluşirea teologiei, cea care”îndreptează toată mintea către evlavie”.

Trimiterea sa la Bagdad, cetatea agarenilor

Sf Chiril şi Metodie

Datorită bogatei înţelepciuni, precum şi cumpătării de care dă dovadă, în anul 851 este trimis – împreună cu prea înţeleptul său ucenic Constantin, viitorul Sfânt Chiril, luminătorul slavilor – , “la asirieni”, adică în cetatea ce se cheamă Bagdad, pentru a susţine cu fidelitate curmarea prigoanelor la care sunt supuşi creştinii. Ajungând în cetatea Bagdadului, mai precis la Samarra, care în acea vreme era inima Califatului, cei doi sfinţi îi uimesc pe agareni prin duhovniceasca lor înţelepciune. Mai mult, neînfricoşându-se de vreo rea pătimire, sfinţii poartă de grijă vestirii în acel ţinut a Evangheliei lui Hristos, încredinţaţi fiind că doar astfel este cu putinţă ca cei doritori de vieţuire curată să-şi lase urâtele obiceiuri, călătorind pe calea mântuirii. Lesne se înţelege pricina pentru care agarenii, după cum adevereşte viaţa sfântului Chiril, vor încerca să-i otrăvească pe sfinţi, însă neizbândind – căci asupra sfinţilor odihneşte harul lui Dumnezeu, păzindu-i – , în cele din urmă se întorc sănătoşi în Constantinopol spre a-şi isprăvi duhovniceasca îndeletnicire.

Înălţarea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal al Constantinopolului

Mihail al III-lea

În scurtă vreme sfântul ajunge iscusit până şi în socotelile cârmuirilor, timp în care întâiul dregător al împăratului, ucenicul său – Bardas, voieşte a-l izgoni pe Ignatie, patriarhul cetăţii, care se pune împotriva împărtăşirii acestui dregător la prăznuirea Dumnezeieştii Arătări, din pricina învederatei sale vieţi destrăbălate şi a nepocăinţei în care stăruia. Alungarea patriarhului Ignatie de către Bardas este prilejuită de înmormântarea unui oarecare Ghivona din Dhirrachio, despre care dregătorul credea că era fiul împărătesei Teodora de la un alt bărbat şi că, din această pricină, a fost ucis într-un mod barbar de oamenii împăratului Mihail al III-lea.

Ghivona este socotit vinovat de înaltă trădare şi chiar înmormântarea sa săvârşită de Patriarh, este privită drept duşmănie faţa de împărat. Din această pricină, Ignatie este silit în iulie 857 să părăsească tronul, fiind surghiunit în cele din urmă în ostrovul Terevinthos din Propontida.

În urma tiranicei izgoniri a patriarhului, Bardas voieşte să ridice în scaunul patriarhal un bărbat slăvit de norod pentru virtuţile sale. Spre a preîntâmpina oarecare ticluite urzeli, în această privinţă, gândul dregătorului zăboveşte atunci asupra sfinţitului Fotie, care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie, precum şi a îndrăzneţelor lupte în vederea apă rării Ortodoxiei, în vremea celei de a doua prigoane a cinstitorilor de icoane. Fotie se împotriveşte grabnic propunerilor unchiului său, dregătorul Bardas, amintind de multele tulburări şi griji ale scaunului patriarhal, cât şi de propria nevrednicie.

Moartea lui Bardas

De aceea, cu lacrimi în ochi şi din toată inima, se roagă a fi ales altcineva în locul său, nevrând sub nici un chip să bea amarul pahar al necazurilor care îl aşteaptă. Cu toate acestea Bardas înţelege foarte bine că nu se află în această vreme în împărăţie cineva mai potrivit pentru aceasta. Aşa se face că întrebuinţează spre dobândirea nădejdii sale, toate chipurile şi mijloacele, mergând chiar până la întemniţarea sfinţitului Fotie, pentru ca acesta să nu poată fugi pe ascuns din Constantinopol. Am suferit atâta silă – avea să scrie sfântul după hirotonie către papa Nicolae – că numai Dumnezeu, Cel ce vede toate cele ascunse, ştie. Şi o zic pentru că ne-au silit la aceasta, fără ca noi să vrem. S-au purtat faţă de noi ca şi cum am fi fost răufăcători. Ne-au întemniţat şi ne-au păzit mai mult timp înainte (de hirotonie) cu luare aminte, căci ne aleseseră pentru vrednicia aceasta, dar noi în nici un chip n-am încuviinţat. Ne-au hirotonit cu forţa, iar noi în astă vreme plângeam, ne tânguiam şi ne loveam pieptul pentru a scăpa de hirotonie”.


Epistolele de întronizare şi Sinodul din 861

Dupa hirotonia săvârşită de Grigorie Asvestul – episcopul Siracuzei şi de alţi doi episcopi “fără scaun” [adică hirotoniţi, dar încă nu întronizaţi – n.tr.], sfântul urcă în scaunul patriarhal pe 25 decembrie 857, hotărând să-şi îndeplinească sarcinile cuvenite rangului său, cu toată râvna inimii şi îndeosebi cu toate puterile lui. Imediat după întronizare, trimite obişnuitele solii către papa şi patriarhiile din Răsărit, pentru a-i înştiinţa de toate cele întâmplate. În această vreme, supuşii credincioşi patriarhului Ignatie cer papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu nici un chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal.

Papa Nicholas I

Din acest motiv, iubitorul de slavă papă Nicolae, care “se făcuse pe sine împărat al lumii întregi”, află grabnic prilej spre a ajunge orânduitor al lucrurilor bisericeşti din acea vreme, dorire potrivită deşartelor sale năzuinţe cezaro-papiste. Pentru îndeplinirea acestor dorinţe, Nicolae dă de ştire împăratului Mihail al III-lea, şi chiar lui Fotie, într-un chip cu totul nepotrivit, strigând cu tărie că izgonirea lui Ignatie din scaunul patriarhal al cetăţii Constantinopolului s-a făcut fără îngăduinţa sa! Aşadar, din acest motiv el trimite la Constantinopol pe doi legaţi ai săi, Rodaldo Porto şi Zaharia Anagnis, care, după puţin timp, vor lua parte la Sinodul I-II (Al Doilea Întâi), ce se va ţine în marea Cetate a Bizanţului, în mai 861 după Hristos. În urma acestui sinod, numit drept Al Doilea Sobor întâi, întrunind 318 Părinţi, deopotrivă cu Primul Sinod ecumenic [de la Niceea – n.tr.], legaţii papei, cunoscători îndeaproape ai frământărilor bisericeşti din Răsarit, plecându-se adevărului, primesc pe sfinţitul Fotie ca patriarh canonic al Constantinopolului, semnând desăvârşit toate gramatele numirii lui.

Caterisirea Sfântului Fotie de către papa Nicolae

şi răspunsul sfântului faţă de hotărârile sinodului din 867

Când trufaşului papă Nicolae îi sunt aduse la cunoştinţă toate cele petrecute la Sinodul din 861, el respinge hotărârile trimişilor săi, caterisindu-l pe Zaharia în 863, iar pe Rodaldo în 864. În acelaşi chip voieşte a face şi Sfinţitului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. La un sinod, pe care-l adună în 863 în Lateran, numeşte ca neîntemeiată hotărârea celui de-al Doilea Întâi Sinod, “caterisindu-l” deopotrivă pe Sfânt, precum şi pe Grigorie Asvestul, cel care-l hirotonise pe Fotie. După îndeplinirea celor de mai sus, trimite la Constantinopol şi tuturor hotărârea sinodului său, la care iau parte doar episcopi latini, după care se iveşte un bun prilej pentru a trimite în anul 866 pe cardinalii şi paterii latini în Bulgaria, încercând a dobândi pentru latineştile eresuri roadele propăvăduirii ortodoxe, propovăduire cârmuită şi întreţinută dinainte de 864 de curtea Bizanţului. Amestecul papei dovedeşte atât Sfântului Fotie, cât şi întregului Răsărit, fără tăgadă şi pentru prima oară, grava cădere a fostei Biserici Apusene, întruchipată de papă. De aceea, Sfântul Fotie adună în 867, la Constantinopol, un sinod al episcopilor Bisericilor Ortodoxe, pentru a hotărî asupra smintitoarei măsluiri a Evangheliei, săvârşită de papistaşi şi răspândită cu osârdie nu numai în Apus, ci şi în Răsărit. La acest Sinod a fost dat anatemei, în primul rând, adaosul “Filioque” (şi de la Fiul), strecurat în Simbolul Credinţei, ca o a doua purcedere a Dumnezeirii Sfântului Duh, fiind totodată şi o nouă încununare a tuturor relelor Bisericii Apusene. Asemenea ereziei numită “Filioque”, este condamnată şi amestecarea catolicilor papistaşi în nou întemeiata – de către Bizanţ, Biserică a Bulgariei, fapt oprit cu asprime de sfintele canoane. În acelaşi chip s-au osândit toate răstălmăcirile crezului catolic, care erau cu totul străine de hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii. Peste toate acestea, latinii predicau în Bulgaria învăţături de credinţă noi, pricinuind schimbări în vieţuirea creştină: botezul “prin stropire”, defăimarea preoţilor căsătoriţi şi silirea acestora de a petrece în feciorie, scurtarea Postului Mare la o singură săptămână, mirungerea din nou a credincioşilor din Biserica Bulgară de către episcopii din Apus ş.a. După cercetarea amănunţită a celor amintite, Sinodul din 867 purcede la anatemizarea trufiei papale şi a poftei de stăpânire a papei Nicolae, pentru toate acţiunile sale potrivnice Sfintelor Canoane şi cu desăvârşire străine “Sfintelor Sinoade” şi “fericiţilor Sfinţi Părinţi”.

Nedreapta “caterisire” a sfântului de către

locţiitorii papei. Surghiunirea.

Mihail al III-lea

Dar după pomenitul sinod, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Bizanţ. La 25 septembrie în acelaşi an, împăratul Mihail al III-lea este ucis de cel ce până atunci fusese mai marele dregătorilor, Vasile I Macedoneanul, care rămânea astfel singurul stăpânitor. Pentru această vărsare de sânge, Sfântul Fotie îl mustră aspru pe Vasile I, certându-l – după cum aminteşte istoricul Zambelio – astfel: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Mustrarea are drept urmare alungarea Sfântului Fotie din scaunul patriarhal şi aducerea din nou a lui Ignatie de către Vasile I, care voia să-şi întărească tronul nu numai cu sprijinul noului patriarh, ci şi cu cel al Apusului. Ca şi cum toate acestea nu erau de ajuns, are loc în 869, la Constantinopol, un sinod mincinos, în fruntea căruia întâi-stătători erau trimişii papei Adrian al II-lea, care luaseră “din parte-le” hotărârea condamnării Sfântului Fotie. Sfântul fiind adus cu sila înaintea zisului sinod dinainte ticluit, tace cu desăvârşire, având în minte pilda Domnului în faţa Caiafei şi a lui Pilat. Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: ”Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întîi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: ”De ce nu răspunzi?”. Sfântul le spune: “– Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.

În urma celor petrecute, îi rânduiesc sfântului o scurtă vreme de gândire, spre a cugeta mai adânc şi pentru a se apăra de învinuirile lor. După încheierea timpului sorocit, sfântul nu primeşte “libellul” pe care papiştii îl alcătuiesc împotriva lui, ci îi înfruntă, arătându-le că ei trebuie să caute pocăinţă, şi să dovedească cu fapta pocăinţa pentru învederatele eresuri. După cele zise, Sfântul Fotie este “caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, unde pătimeşte mâhniri din pricina depărtării de tovărăşeasca însoţire şi de lipsirea cărturăreştilor îndeletniciri:”Noi – scria el – trăim o viaţă mai amară decât moartea: suntem robiţi; lipsiţi de toţi, de rude, de slujitori, pe scurt, de toată mângâierea omenească. Dar încă şi de cărţi am fost lipsiţi – lucru nemaiauzit şi străin şi o pedeapsă nouă scornită împotriva noastră”.

Întoarcerea sfântului în Constantinopol. Aşezarea în scaunul patriarhal

Sf. Boris I al Bulgariei

Nedreapta purtare faţă de sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris), care nu mai nădăjduieşte a dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care – prin osârdia Sfinţitului Fotie, cândva îl încreştinase. Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele Sfântului Fotie, despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuri, de care Vasile I se socoteşte foarte vinovat, îl alege pe sfânt – decât care nu se afla altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile conducerii imperiului.

Împăcarea sfântului cu patriarhul Ignatie

Sf. Ignatie
Chiar atunci, când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită îi este îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu de acum bătrânul Ignatie, care-şi trăieşte ultimile zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul, închinându-se bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a păcii. Arătându-şi deopotrivă cinstire unul celuilalt, împăcarea pricinuieşte pacea şi dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează pe patriarh nu numai o dată sau de două ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru aceasta, după dreptate este arătată această împăcare drept “mai aducătoare de lumină” decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.
Patriarul Ignatie

Întoarcerea în scaunul patriarhal

Biserica Sf. Sofia

După săvârşirea lui Ignatie, pe 23 octombrie 878, Sfântul Fotie se întoarce pentru a doua oară în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Pentru cinstirea bisericească a Sfântului Fotie, se întruneşte la Constantinopol în noiembrie 879, un sinod de 383 de episcopi, sinod la care iau parte şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, care mărturisesc împreună cu ceilalţi sinodali “că Dumnezeu sălăşluieşte în el”, adică în Fotie. Acest sinod desfiinţează hotărârile sinodului din 863, care fusese convocat de papa Nicolae, şi ale celui din 869, care, prin uneltirile papei Adrian, îl osândiră cu nedreptate pe sfânt. Acum, ierarhii şi poporul Bisericii îi redau cinstirea de odinioară, numindu-l pe Fotie după dreptate,”lucrător neînfruntat, împodobit cu toată lucrarea harului”. După aşezarea în cinste, sfântul lucrează în chip dreptmăritor la întărirea credincioşilor, pentru întoarcerea ereticilor, spre întocmirea bibliotecilor, orânduirea aşezămintelor ortodoxe şi, mai înainte de toate, spre întărirea propovăduirii cuvântului lui Hristos. Îndeosebi, grija sa se îndreaptă către cei tineri, adunându-i în preajma sa pe iubiţii săi ucenici. Se îngrijeşte să arate mai ales cu fapta poporului lui Dumnezeu curăţia şi dragostea sa. Deseori, îi îndeamnă pe credincioşi la ridicarea de biserici sau la întărirea celor în paragină.

Din nou izgonit din scaunul patriarhal.

Adormirea sa

Leon VI (dreapta, pe cal) şi tatăl său Vasile I (stânga)

În 29 august 886, în Bizanţ, lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I moare şi se ridică la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea de “înţelept”. Uitând de dragostea ce-i arătase sfântul, noul împărat coboară degrab din scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări, aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan [care avea doar şaisprezece ani – n.tr.]. De parcă n-ar fi fost de ajuns cele făcute, noul împărat îl întemniţează pe Sfântul Fotie în mănăstirea Armenilor, fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului. În această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: ”Despre mistagogia Duhului Sfânt”. Afară de această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii. Aşadar, sfântul vieţuieşte în pace până pe 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei credinţe. Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare apărător al Sfintei Ortodoxii.

Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos

[Astăzi, un fragment din moaştele Sfântului Fotie cel Mare se găsesc în mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos – n.tr.]

(traducere din elină: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

SURSA: http://acvila30.wordpress.com/2012/02/05/viata-sfantului-fotie-cel-mare-6-februarie/

Un articol plecand de la teologia par. Ioannis Romanidis: Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

UP DATE: Întrucât între timp am aflat mai multe lucruri delicate (inclusiv de la un profesor de dogmatică) despre teologia păr. Ioannis Romanidis, vă rugăm să luați acest articol doar cu titlu informativ. Desigur, trebuie citit întregul context, dacă va apărea cartea în română. Până atunci, avem rețineri față de afirmația (numai a domnului Tatsis?) „doar episcopii îndumnezeiți întrunesc un sinod ecumenic”. Vom reveni, probabil, cândva, cu alte precizări.  Continuă lectura