Un cal troian în Biserică: Primejdia eclesiologic-dogmatică a recunoaşterii Adunării din Creta, în ciuda şi a unor decizii bune luate acolo

Unele dintre deciziile Adunării din Creta sunt foarte bune (de exemplu, recunoaşterea  Sinoadelor VIII şi IX Ecumenice şi a altora antifilioquiste, antipapiste, anti erezii romanocatolice, antiprotestante, condamnarea uniaţiei, adică a greco-catolicismului), dar funcţionează şi ca un puternic cal troian pentru că acceptarea deciziilor sinodului vine la pachet cu acceptarea modului greşit de organizare şi votare, cu acceptarea noii eclesiologii heterodoxe a primaţialismului şi a noii (supra-)instituţii a sinaxei extinse a primaţilor sub titlul de „Sfânt şi Mare Sinod” permanent. Relaţiile trebuie să fie între Sf. Sinoade locale, nu între primaţi. Primatul este în aceste cazuri doar reprezentantul sinodului său, nu tătucul sau micul lui papă …
Articolul 13, paragraful 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare spune că documentele sunt semnate doar de întâistătători. Evident că la Sinoadele Ecumenice au semnat toţi episcopii. Pentru că şi votau toţi, direct. Nu ca aici, unde în Regulament, la articolul 12, care tratează problema, nu apare niciunde clar modul în care o Biserică autocefală deliberează şi votează interior pentru a rezulta votul său unic.
De altfel, însăşi convocarea Sinodului se face, conform primului articol din numitul Regulament, doar prin acordul tuturor primaţilor – fără să se vorbească de un acord şi o delegare a primaţilor de către sfintele sinoade locale din care fac parte.
Prin această prevedere „Marele Sinod” arăta din nou că este doar o sinaxă extinsă a primaţilor – nouă instituţie în Biserică. Cu toate acestea, sau tocmai şi din cauza lor (pentru că nu s-a luat în calcul dezacordul sfintelor sinoade locale cu diferite aspecte legate de „Marele Sinod”), s-a călcat în picioare dezacordul ulterior al sfintelor sinoade locale în legătură cu data stabilită pentru „Marele Sinod”, tematica şi conţinutul documentelor (Patriarhia Georgiei refuzase, oricum, şi a refuzat şi ulterior, chiar şi prin scrisoare lămuritoare dată în timpul Adunării din Creta, explicit să semneze documentul propus pe tema Tainei Nunţii, considerând că este o temă dogmatică şi că acceptarea căsătoriei mixte este o încălcare a principiilor dogmatice şi a afurisirii puse de canonului 72 de la Sinodul V-VI Ecumenic) sau regulamentul de organizare (pe care reprezentantul Patriarhiei Antiohiei a refuzat să îl semneze la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, exact cea la care s-a hotărât convocarea „Marelui Sinod”, şi a reafirmat lămuritor, din nou poziţia sa contrară). Cu toate aceste probleme, Patriarhia din Fanar a refuzat să răspundă pozitiv nu numai la apelul făcut de mai multe sinoade locale de a se amâna şi reorganiza „Sfântul şi Marele Sinod”, dar şi la apelul făcut de Patriarhia Moscovei de a se întrunit de urgenţă o sinaxă a primaţilor care să reevalueze situaţia şi să decidă. Nu că Moscova ar protesta faţă de noua eclesiologie primaţială. Să nu uităm că Sinodul Patriarhiei Moscovei a votat ca ortodoxe imediat după publicare, în Februarie 2016, şi într-o pretinsă unanimitate documentele propuse pentru Creta – lucru ce a dus în unele cazuri la oprirea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către unii ierarhi şi preoţi. Iar dacă vorbim despre teologia primatului şi noi eclesiologii, trebuie spus că Patriarhul Chiril este pomenit înaintea ierarhului locului la orice slujbă, din cea mai mică parohie din cuprinsul Patriarhiei Moscovei, chiar şi în Basarabia.
Dar de ce oare tocmai regulamentul de funcţionare este ultimul document adoptat, fără discuţii serioase în pliroma Bisericii? Oare nu tocmai pentru a fi puşi în faţa unui fapt implinit, teologia regulamentului fiind antitradiţională şi heterodoxă? De obicei aceia care vor să forţeze ceva pun acel lucru, diplomatico-strategic, la sfârşit. Şi se pare că le-a reuşit păcăleala, pentru că prea puţini ierarhi au contestat public la nivel mondial modul de organizare. Deşi nu au lipsit nici cei care au contestat, 11 mitropoliţi greci retrăgându-se rând pe rând de pe lista participanţilor, deşi aleşi pentru a participa. Unii au spus clar din ce motive, alţii au fost mai evazivi.

Ideea noii eclesiologii din Regulament pleacă de la importarea personalismului existenţialist în teologia ŞI ECLESIOLOGIA ortodoxă prin teologia Mitropolitului Ioan Ziziulas al Pergamului, mâna dreaptă a Patriarhului Bartolomeu.
Mai pe scurt, ideea sa că unitatea Bisericii locale se face în Euharistie şi Episcop duce la ideea că unitatea Bisericii autocefale se face în primat, iar cea a Bisericii Ortodoxe se face în Patriarhul fanariot (mai am de citit şi recitit legătura dintre aceste teorii şi ideea că unitatea Sfintei Treimi este în Persoana Tatălui, nu în fiinţa şi voinţa comună a celor Trei Persoane – în volumul „Persoană şi natură” J.-Cl. Larchet explica critic ceva despre teologia trinitară a lui Ziziulas). De altfel, un alt mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a formulat clar teoria că Biserica Ortodoxă are nevoie de un semn văzut al unităţii sale, iar acesta trebuie să fie Patriarhul „Ecumenic”, adică fanariot.
Cred că aceasta este una dintre principalele probleme DOGMATICE ale Ortodoxiei astăzi.
Cum spuneam şi în alt loc, fostul Constantinopol, actualul Fanar, asemenea Vechii Rome, îşi creează o întreagă ideologie teologică a puterii pe măsură ce aceasta a fost, de facto, pierdută conform chiar înseşi principiilor canoanelor care i-au acordat-o în secolul V şi, mai apoi, prin autointitularea de „Ecumenică” la sfârşitul sec. VI, pe când ajunsese Constantinopolul capitală unică a Imperiului, apoi UNICĂ capitală a sa, după căderea Vechii Rome.
Care este soluţia la această problemă? Este necesară o completă reconfigurare a lumii ortodoxe pe baza unei eclesiologii real ortodoxe, nonautiste şi nonanacronice. Poate prin conferirea de „primus inter pares” pe bază de apostolicitate de primă mână Ierusalimului (sau Antiohiei pentru că este locul unde prima dată ucenicii Domnului s-au numit creştini şi pentru că de ea ţinea şi Ierusalimul până în secolul V, când Ierusalimului devine Patriarhie) – dar ambele se află în zone din ce în ce mai minoritar ortodoxe şi sub stăpânire noncreştină (ceea ce poate ajuta, în sens de spirit martiric, sau, din contră, poate duce la decizii slabe, fricoase, influenţate politic de heterodocşi etc). Apoi se mai poate o variantă prin instituirea unei rotaţii a preşedinţiei sinoadelor, care sistem deşi nu are tradiţie în Ortodoxie, este mai colegial şi mai puţin păgubos sau eretic decât ideologia neopapismului primaţial sau decât bătăliile pentru putere la care asistăm.
Aştept opinii!
M.M.
PS: există o definiţie şi condamnare explicită a etnofiletismului (şi clericalismului) în documentele Adunării din Creta? Că de chestiunea ecumenismului ne-am ocupat mai mult deja, deşi încă nu am verificat varianta finală a textelor Adunării (unde, totuşi, înţeleg că li se recunoaşte titlul istoric de biserici heterodocşilor, se acceptă căsătoria mixtă, deşi este osândită de un sinod ecumenic etc).

Să revedem, dar, ce spune Regulamentul, între altele, conform traducerii de pe siteul Basilica al Patriarhiei Române (deşi traducerea aceloraşi texte tipărită şi lansată de Editura Basilica este ALTA, ale cărei nuanţe par uneori şi mai negative teologic sau mai pozitive. De exemplu, în volumul Editurii Basilica, articolul 10, paragraful 3 are adăugat faptul că este interzisă orice discuţie în contradictoriu „în afara ordinii”, adică nu orice discuţie în contradictoriu, chiar şi pe tema dezbătută; apoi articolul 12, paragraful 3, formulează doar că posibilitate modul de votare pe baza principiului majorităţii în interiorul unei delegaţii – ceea ce textul de pe site formulează altfel):

Articolul 1

Introducere

Prin Harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale.

Articolul 2

Convocarea Sinodului

Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul Ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale, prin care:

se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox;este fixat timpul și locul întrunirii Sinodului, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale, șiinvită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod.

Articolul 3

Structura Sinodului

Membrii Sinodului sunt ierarhii desemnați de fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, în calitate de delegați;

Numărul membrilor a fost fixat în timpul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale din luna martie 2014, la Fanar;Delegațiile pot fi însoţite de consilieri speciali, clerici, monahi sau laici, însă numărul acestora nu poate depăși în mod normal numărul de 6 (șase) membri. Sunt invitaţi, de asemenea, trei asistenţi (personal auxiliar) din partea fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale;Consilierii speciali pot participa la sesiunile plenare ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota, însă trebuie să asiste Secretariatul Sinodului sau Comisiile sinodaleîn lucrările lor, cu dreptul de a lua cuvântul și de a exercita funcțiile specifice, care le sunt încredințate;Pe durata Sinodului, fiecare Întâistătător poate să aibă în spatele lui unul, sau, dacă este posibil, doi ierarhi membri ai delegației Bisericii sale. Datorită multiplelor sale obligații, Președintele poate avea în preajma sa doi ierarhi și un secretar; toți consilierii se vor instala în spatele Întâistătătorilor lor;Dacă un Întâistătător al unei Biserici locale este împiedecat să participe la Sinod sau la una din sesiunile sale, el trebuie să fie înlocuit de un alt ierarh al Bisericii sale, conform practicii acesteia.

******

Articolul 9

Desfășurarea dezbaterilor

Dezbaterile se desfășoară înlimbile oficiale ale Sinodului, respectiv: greacă, rusă, franceză și engleză, ca și în limba arabă ca limbă de lucru, pentru care se va asigura un sistem de interpretare simultană.Temele sunt dezbătute în ordinea în care figurează pe agenda Sinodului; discuțiile se poartă în mod strict doar supra temei desemnate pentru fiecare sesiune de lucru.Orice intervenție în afara subiectului este interzisă, cuvântul fiind retras, prin intervenția Președintelui, cu excepția unei intervenții referitoare la procedură, sau de natură personală; de aceea, în acest caz, cel care solicită cuvântul trebuie să indice care din dispozițiile Regulamentului, după părerea sa, a fost încălcată.

Articolul 10

Participarea membrilor la dezbateri

Intervențiile pe parcursul lucrărilor Sinodului sunt libere, dar nimeni nu poate vorbi înainte de a solicita și a primi permisiunea din partea Președintelui Sinodului.

Dorința exprimată de un membru al Sinodului de a participa la discutarea unei teme anume este declarată prin prezentarea unei note scrise reprezentantului competent al Secretariatului Sinodului, care ține lista de priorități a celor care manifestă dorința de a vorbi și o supune Președintelui Sinodului.Durata intervenției fiecărui orator în timpul dezbaterilor nu poate depăși 10 minute; luarea cuvântului din nou, dacă sunt solicitate unele explicații suplimentare sau dacă acestea sunt socotite ca fiind necesare și utile de către Președintele Sinodului, nu poate depăși 5 minute. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au la dispoziția lor o perioadă dublă de timp pentru intervenții.Orice discuţie în contradictoriu sau orice dispută personală între membrii Sinodului este interzisă, fiind nu numai străină, ci și contrară misiunii Sinodului.

Articolul 11

Modificări aduse textelor

În cursul dezbaterilor asupra fiecărei teme, propunerile de amendamente, de corecturi, sau de adăugiri la textele aprobate în unanimitate de Conferințele Panortodoxe Presinodale și de Sinaxele Întâistătătorilor, referitoare la temele de pe ordinea de zi a Sinodului, sau la textul MesajuluiSinodului:

sunt depuse la Secretariatul Sinodului de delegațiile Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru a fi supuse Plenului de către Președinte pentru ratificarea lor oficială printr-o decizie sinodală;Aprobarea acestor amendamente, după încheierea dezbaterilor asupra lor, este exprimată, potrivit practicii stabilite la nivel panortodox, prin principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Aceasta înseamnă că amendamentele care nu au fost acceptate în unanimitate nu sunt aprobate.

Articolul 12

Votul și aprobarea textelor

Votul referitor la textele dezbătute și revizuite de Sinod, cu privire la temele de pe ordinea de zi:

se referă la fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală și nu la fiecare membru din delegațiile la Sinod, conform deciziei unanime luate în acest sens la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, (potrivit căreia fiecare Biserică Autocefală dispune doar de un singur vot);Votarea textelor de către Biserici la Sinod și nu de membrii delegațiilor nu exclude posibilitatea unei poziții negative din partea unuia sau a mai multor ierarhi din delegația unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la amendamentele aduse, sau chiar la un text, în general. Acest dezacord este înscris în Actele (Procese Verbale) Sinodului șievaluarea acestor dezacorduri este o chestiune internă a Bisericii Autocefale, în care acestea se manifestă, care își poate fundamenta votul său final pe principiul majorității interne, exprimat de Întâistătătorul ei și din aceste motive trebuie acordat spaţiul și timpul necesare pentru consultațiile legate de această situație.

Articol 13

Aprobarea și semnarea textelor

Textele aprobate în unanimitate privind temele înscrise pe ordinea de zi a Sinodului, elaborate în cele patru limbi oficiale și având aceeași validitate:

sunt semnate de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pe toate paginile și în toate limbile oficiale ale Sinodului, iar la sfârșit sunt semnate de Președinte și de toți membrii Sinodului;Deciziile sinodale semnate, ca șiMesajul Sfântului și Marelui Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericile lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă.

Articolul 14

Participarea observatorilor

Observatorii altor Biserici și Confesiuni creștine, precum și persoane ale organizațiilor inter-creștine pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota.

Articolul 15

Redactarea Actelor (proceselor verbale și documentelor)

Dezbaterile Sinodului vor fi înregistrate și editate prin purtarea de grijă a unui Comitet Panortodox special al Secretariatului Sinodului, desemnat printr-o decizie a Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cu scopul de a publica procesele verbale în limbile oficiale şi de a fi comunicate tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

Articolul 16

Informarea presei

Prin hotărârea Președintelui, cu acordul celorlalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, este înființat un Comitet format din patrusprezece membri ai Sinodului, câte unul pentru fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, însoțiți de consilieri speciali, care va informa în mod constant mass-media cu privire la desfășurarea lucrărilor Sinodului.Numai jurnaliștii acreditați de o manieră potrivită de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului.

Chambésy, 27 ianuarie 2016

Semnează:

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

În numele Patriarhului Teodor al II-lea al Alexandriei, Mitropolitul Gabriel de Leontopolis

Reprezentantul Patriarhiei Antiohiei nu a semnat acest document

Cel puțin 8 mitropoliți au refuzat să semneze documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” – SINODUL TÂLHĂRESC

Conform unor informații credibile, cel puțin 8 mitropoliți au refuzat să semneze documentul final “RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CREȘTINE”.

Din delegația Bisericii Eladei nu a semnat Mitropolitul Ierotei de Navpaktos, care a formulat rezerva sa clară și față de documentele „MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ” și „TAINA CUNUNIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA ACEASTA”.

Documentul final „RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CREȘTINE” nu a fost semnat nici de Mitropoliții Atanasie de Lemesou, Neofit de Morfos, Vasilie de Konstantia și Ammohostos, Nicolae de Amatunda, Epifanie de Lidra și Porfirie de Neapole (din delegația Bisericii Ciprului), nici de Mitropolitul Irineu de Bașka (din delegația Bisericii Serbiei)

Se vede că Regulamentul de Funcționare al Marelui Sinod, de altfel o inovație pentru Ortodoxie, care nu a dat drept de vot episcopilor, ci doar Primaților, a avut tocmai acest scop: reducerea la tăcere a episcopilor și regizarea unei omofonii artificiale, care oricum nu are nicio valoare din cauza absenței de la Sinod a patru Biserici Ortodoxe Locale.

Așadar, este o contrafacere așa-zisa unanimitate de la sinodul panortodox. În plus, trebuie spus că ţările care nu au participat la sinod, constituie majoritatea în Ortodoxie.

sursa, traducere acvila30.ro

Via: http://sinodultalharesc.xyz/2016/06/27/cel-putin-8-mitropoliti-au-refuzat-sa-semneze-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-restul-lumii-crestine/

Despre abuzurile etnofiletiste (şi nu doar) ale Patriarhiei Ecumenice sub Patriarhul Bartolomeu făcute în Sfântul Munte Athos în anii ’90! Între timp tocmai fuseseră semnate documente ecumeniste cu „romano-catolicii” şi necalcedonienii…

Felicităm pe ÎPS Părinte Andrei de la Cluj pentru binecuvântarea dată Editurii Renaşterea de a traduce şi publica în română această cunoscută carte despre Sfântul Munte.
Veţi găsi în paginile de mai jos istoria modernă a abuzurilor etnofiletiste paneleniste şi autoritariste susţinute de Patriarhia Ecumenică (sub conducerea Patriarhului Bartolomeu) împotriva tradiţiei Sfântului Munte ca spaţiu Panortodox şi autonom. Vedeţi cum era limitată sistematic intrarea ortodocşilor non eleni în Sfântul Munte, având ca mână lungă statul Grec. Desigur, între timp se semnaseră acorduri ecumeniste pline de iubire faţă de „fraţii” heterodocşi. Fraţii ortodocşi ruşi, sârbi, români etc nu erau dezirabili. Dublu standard…
Cine spunea, dară, că Fanarul este mai bun decât Moscova?…
Aşa se va proceda şi cu cei care nu vor accepta regulamentul şi deciziile sinaxei din Creta?

ARHIEPISCOPUL IERONIM AL ATENEI: „SĂ FIE CONDAMNATĂ UNIAȚIA!”

http://acvila30.ro/arhiepiscopul-ieronim-al-atenei-sa-fie-condamnata-uniatia/
Propunerea a fost acceptată!

PATRIARHIA GEORGIEI: INSISTĂM ÎN REFUZUL NOSTRU, IAR MOTIVELE SUNT DE ORDIN DOGMATIC!

http://acvila30.ro/patriarhia-georgiei-insistam-in-refuzul-nostru-iar-motivele-sunt-de-ordin-dogmatic/

Vedeţi şi în franceză!:

http://orthodoxie.com/le-patriarcat-de-georgie-maintient-son-refus-de-participer-au-concile/

Masă rotundă la Moscova pe tema „De ce n-a devenit Sinodul din Creta unul Panortodox?”. Table ronde à Moscou sur le thème « Pourquoi le Concile en Crète n’est-il pas devenu panorthodoxe ? » | Orthodoxie.com

http://orthodoxie.com/table-ronde-a-moscou-sur-le-theme-pourquoi-le-concile-en-crete-nest-il-pas-devenu-panorthodoxe/

Care au fost corecturile propuse de Biserica Greciei şi acceptate de Adunarea din Creta. Correction concerning the approval of the text “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World” / OrthoChristian.Com

http://www.pravoslavie.ru/english/94540.htm

Etape şi metode ale islamizării. Facing Islam Blog: There are 2 Billion Muslims in the World!

There are 2 Billion Muslims in the World!

„Islamization begins when there are sufficient Muslims in a country to agitate for their religious privileges. When politically correct, tolerant, and culturally diverse societies agree to Muslim demands for their religious privileges, some of the other components begin to creep in as well.”

The below article is noteworthy for three reasons:

It accurately describes the phenomenon which Islam scholar and author Raymond Ibrahim has termed „Islam’s Rule of Numbers”. See also Mr. Ibrahim’s book,Crucified Again – Exposing Islam’s New War Against Christians;It provides a context within which to understand the rampant crimes and sexual assaults being committed by Muslim migrants throughout Europe, and the infamous „Shariah no-go zones” in France, Belgium, Sweden and even London;It was posted by on Orthodox Christian monk, on the Ancient Faith Blogs platform. This tells us that the Orthodox world is waking up to the threat from Islam, and that accurate reporting and analysis is having a positive effect.

There are 2 Billion Muslims in the World!
posted by Abbot Tryphon, The Morning Offering, May 10, 2016

The perspective of Dr. Peter Hammond, a convert from Islam

Dr. Hammond’s doctorate is in Theology. He was born in Cape Town in 1960, grew up in Rhodesia, and converted to Christianity in 1977.

Adapted from Dr. Peter Hammond’s book:Slavery, Terrorism and Islam: The Historical Roots and Contemporary Threat:

Islam is not a religion, nor is it a cult. In its fullest form, it is a complete, total, 100% system of life.

Islam has religious, legal, political, economic, social, and military components. The religious component is only one component and is a beard for all of the other components.

Islamization begins when there are sufficient Muslims in a country to agitate for their religious privileges. When politically correct, tolerant, and culturally diverse societies agree to Muslim demands for their religious privileges, some of the other components begin to creep in as well.

Here’s how it works:

As long as the Muslim population remains around or under 3% in any given country, they will be for the most part be regarded as a peace-loving Minority, and not as a threat to other citizens. This is the case in:

United States — Muslim 2%Australia — Muslim 2.5%Canada — Muslim 2.8%Norway — Muslim 2.8%China — Muslim 2.9%Italy — Muslim 2.5%

At 3% to 8%, they begin to proselytize from other ethnic minorities and disaffected groups, often with major recruiting from the jails and among street gangs. This is happening in:

Denmark — Muslim 5%Germany — Muslim 6.7%United Kingdom — Muslim 7.7%Spain — Muslim 8%Thailand — Muslim 7.6%

From 8% on, they exercise an inordinate influence in proportion to their percentage of the population. For example, they will push for the introduction of halal (clean by Islamic standards) food, thereby securing food preparation jobs for Muslims. They will increase pressure on supermarket chains to feature halal on their shelves — along with threats for failure to comply. This is occurring in:

France — Muslim 12%Philippines — 9%Sweden — Muslim 8%Switzerland — Muslim 8.3%The Netherlands — Muslim 8.5%Trinidad& Tobago — Muslim 10.8%

Muslims take over a street in London, England.

At this point, they will work to get the ruling government to allow them to rule themselves (within their ghettos) under Sharia, the Islamic Law. The ultimate goal of Islamists is to establish Sharia law over the entire world.

When Muslims approach 15% of the population, they tend to increase lawlessness as a means of complaint about their conditions. In Paris, we are already seeing car-burnings as well as recent bombings; sexual harassment of non-Muslim females. Any non Muslim action offends Islam, and results in uprisings and threats, such as in Amsterdam , with opposition to Mohammed cartoons and films about Islam. Such tensions are seen daily, particularly in Muslim sections, in:

Guyana — Muslim 15%India — Muslim 19.4%Israel — Muslim 16%Kenya — Muslim 18%Russia — Muslim 21%

After reaching 25%, nations can expect hair-trigger rioting, jihad militia formations, sporadic killings, and the burnings of Christian churches and Jewish synagogues, such as in:

Ethiopia — Muslim 32.8%

At 40%, nations experience widespread massacres, chronic terror attacks, and ongoing militia warfare, such as in:

Bosnia — Muslim 40%Chad — Muslim 53.1%Lebanon — Muslim 59.7%

From 60%, nations experience unfettered persecution of non-believers of all other religions (including non-conforming Muslims), sporadic ethnic cleansing (genocide), use of Sharia Law as a weapon, and Jizya, the tax placed on infidels, such as in:

Albania — Muslim 70%Malaysia — Muslim 60.4%Qatar — Muslim 77.5%Sudan — Muslim 70%

After 80%, expect daily intimidation and violent jihad, some State-run ethnic cleansing, and even some genocide, as these nations drive out the infidels, and move toward 100% Muslim, such as has been experienced and in some ways is on-going in:

Bangladesh — Muslim 83%Egypt — Muslim 90%Gaza — Muslim 98.7%Indonesia — Muslim 86.1%Iran — Muslim 98%Iraq — Muslim 97%Jordan — Muslim 92%Morocco — Muslim 98.7%Pakistan — Muslim 97%Syria — Muslim 90%Tajikistan — Muslim 90%Turkey — Muslim 99.8%United Arab Emirates — Muslim 96%

100% will usher in the peace of ‘Dar-es-Salaam’ — the Islamic House of Peace.. Here there’s supposed to be peace, because everybody is a Muslim, the Madrasses are the only schools, and the Koran is the only word, such as in:

Afghanistan — Muslim 100%Saudi Arabia — Muslim 100%Somalia — Muslim 100%Yemen — Muslim 100%

Unfortunately, peace is never achieved, as in these 100% states the most radical Muslims intimidate and spew hatred, and satisfy their blood lust by killing less radical Muslims, for a variety of reasons.

Before I was nine I had learned the basic canon of Arab life. It was me against my brother; me and my brother against our father; my family against my cousins and the clan; the clan against the tribe; the tribe against the world, and all of us against the infidel? — Leon Uris, ‘The Haj’

It is important to understand that in some countries, with well under 100% Muslim populations, such as France, the minority Muslim populations live in ghettos, within which they are 100% Muslim, and within which they live by Sharia Law. They are not interested in being assimilated into the culture of the country they immigrated to. The national police do not even enter these ghettos. There are no national courts, nor schools, nor non-Muslim religious facilities. In such situations, Muslims do not integrate into the community at large. The children attend madrasses. They learn only the Koran. To even associate with an infidel is a crime punishable with death.

Therefore, in some areas of certain nations, Muslim Imams and extremists exercise more power than the national average would indicate.

Today’s 2 billion Muslims make up 28% of the world’s population. But their birth rates dwarf the birth rates of Christians, Hindus, Buddhists, Jews, and all other believers. Muslims will exceed 50% of the world’s population by the end of this century.

Adapted from Dr. Peter Hammond’s book:Slavery, Terrorism and Islam:

The Historical Roots and Contemporary Threat

Sursa: http://facingislam.blogspot.ro/2016/05/there-are-2-billion-muslims-in-world.html?m=1

„Ontologia persoanei” și Sfântul și Marele Sinod | Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul – Sf. Grigore Palama, Munteni-Copou, Iași

Sursa: http://www.parohiacopou.ro/ontologia-persoanei-si-sfantul-si-marele-sinod

În 21 iunie 2016 în cadrul Sfântului și Marelui Sinod s-a discutat primul document de pe agenda de lucru a acestuia, intitulat Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Nu știm încă forma finală în care el a ajuns după discuțiile din ziua ce a trecut, pentru că declarațiile publice ale actanților Sinodului au fost deocamdată foarte rezervate, dar știm că el deja a născut puternice controverse publice, înainte de a ajunge aici. Nu există încă declarații oficiale nici asupra naturii amendamentelor care au fost aduse ieri documentului – menit să introducă discret într-un decret teologic de mare însemnătate pentru Biserică, mai ales prin autoritatea care i se va da după acest Sinod – a problematicii așa-numitei ontologii a persoanei, susținute deja de mulți ani de importante nume ale teologiei ortodoxe.

În urma publicării în limba română, pe saitul nostru a ultimei intervenții în cadrul Sinodului Bisericii Eladei a Mitropolitului Ierotei Vlachos, care critica între altele și acest aspect,Protopresbiterul Doru Costache,profesor la St Andrew’s Greek Orthodox Theological College din Sydney a alcătuit o amplă critică. Acesteia îi răspunde în cele de mai jos domnul Gheorghios Siskos, doctor în teologie la Tesalonic cu o teză depre Sf. Maxim Mărturisitorul.

 

„Ontologia persoanei” și Sfântul și Marele Sinod

Un text cu titlul „Logomachy, Orthodoxy, and the Holy and Great Council”[1] cu data 7.06.2016 al Protopresbiterului dr. Doru Costache a fost încărcat pe siteul oficial despreSfântul și Marele Sinod al Biroului de presă al Patriarhiei Ecumenice, articolul având ca temă critica pozițiilor Mitropolitului Ierotheos de Nafpaktos și Aghios Vlasios cu privire la teologia persoanei, așa cum reiese din intervenția sa cu tema „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod”din cadrul întrunirii plenare a Sinodului Bisericii Greciei din 25.05.2016.

Textul autorului român, cu ironie manifestă și cu o tentă de supra-simplificare gazetărească, îl acuză pe Mitropolitul de Nafpaktos de „cruciadă antipersonalistă”, despre care crede că survine „anacronic”, cu privire la Sfântul și Marele Sinod și chiar trădând, după părerea lui, „patimi omenești, prea omenești” și jocuri de putere. Autorul român, integrat, desigur, în climatul „culturii” americano-australiene, îi dă criticii Mitropolitului de Nafpaktos la ontologia persoanei (care a constituit o parte a scrisorilor sale oficiale către Sinodul Bisericii Greciei) numele de „urzeală a tronurilor”, adică titlul unuia din cele mai proaste seriale ale televiziunii americane, în care între casele regale au loc nenumărate asasinate, intrigi și deviații psihologice și anomalii trupești de tot felul.

Textul autorului român prezintă, între altele, următoarele poziții: *Atacul [Mitropolitului de Nafpaktos] conține afirmația scandaloasă că teologia persoanei (πρόσωπο), cu marca ei distinctivă, libertatea voinței personale (πρωσοπικήθέληση), deosebită de caracterul necesar propriu voinței naturale (φυσική βούληση), anihilează Dumnezeul Treimic. *Contestând validitatea teologică a limbajului personalismului, mitropolitul Vlachos neagă teologiei contemporane sarcina de a exprima înțelepciunea tradiției Bisericii în moduri care țin seama de condițiile actuale și se adresează ascultătorilor din zilele noastre.*Opoziția Mitropolitului față de teologia prosopo-centristă contemporană nu are nici un temei tradițional și pare să țină de moduri străine de gândire. *Mitropolitul face afirmația scandaloasă că  „legătura dintre voință (βούληση) și persoană distruge Dumnezeul Treimic și introduce triteismul”.*Declarațiile Mitropolitului Vlahos provin din robia babilonică a teologiei ortodoxe față de modurile străine de gândire medieval apusene. *Mitropolitul Vlahos este de părere, părere care provine din naturalismul sau monofizitismul său (așa cum este definit mai sus), că voința (θέληση) aparține firii/naturii (φύσις) și că persoana nu are voință. Tradiția eclezială se opune ferm și consecvent opiniilor sale.

Ignoranța evidentă a autorului român, în legătură cu analiza respingerii vocabularului personalist pe care Mitropolitul de Nafpaktos a făcut-o sinodal (http://www.parembasis.gr/index.php/menu-teyxos-236/4432-2016-03-05) înainte de textul „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod”, trădează cu siguranță amatorismul nefast al ciornei academice a autorului român. Opinia autorului român despre așa-zisul anacronism al  criticii Mitropolitului de Nafpaktos, vădind interese private și patimi personale, din păcate dă mărturie că de fapt este anacronică conștiința autorului român însuși. Textele Sinodului, dacă rămân așa cum sunt, vor valida și vor instituționaliza prin decizie sinodală o terminologie, pe tema „ontologiei persoanei” (οντολογία του προσώπου), care va avea o serie de implicații teologice asupra Tainei Sfintei Treimi, noțiunii de primat în Biserica Ortodoxă, noțiunii de asceză, noțiunii de fire/natură, noțiunii de păcat, de îndumnezeire, noțiunii de participare la Dumnezeul Treimic și multe altele.

Metodologia și intenția ermineuticii personaliste

Modalitatea prin care Părinții au preluat terminologia filosofică vizează inovarea numelor potrivit cu adevărul lucrurilor în Hristos. La polul opus, metoda ermineuticii personaliste este de a prelua termenii patristici, de a schimba semnificațiile patristice ale lor și de a le înlocui cu semnificațiile filosofiei contemporane și ale oricărei gândiri contemporane atractive pentru constructul personalist. Acest lucru este deseori botezat de către personaliști drept „sensibilitate pastorală în imitarea întrupării Cuvântului”. La polul opus, ucenicia la termenii patristici și semnificațiile lor este caracterizată drept arheo-latrie, istoricism steril și prezentare muzeală a unei culturi fără viață.

Prăpastia cunoașterii inadecvate se adâncește când narativul personalist vorbește despre dialogul Părinților cu ereticii epocii lor. Dar aceasta este o accepțiune evident supra-simplificată și tragic distorsionată a realității istorice, pe care o poate vedea oricine, citind de exemplu, proloagele operelor antiretice ale Sfântului Atanasie contra arienilor, ale Părinților capadocieni contra lui Eunomie, epistolele Sfântului Chiril către Nestorie, ale Sfântului Maxim [Mărturisitorul, n. tr.] despre Sever al Antiohiei și despre monoteliți, ale Sfântului Grigorie Palama către latini.

Același lucru este valabil, firește, și despre cealaltă „ideologie”[care vorbește] despre o adaptare culturală a Părinților la nevoile epocii lor prin preluarea de termeni filosofici, când înșiși Părinții mărturisesc că preferă termenii scripturistici, dar sunt nevoiți să folosească termenii filosofici pentru combaterea ereticilor, pentru că termenii filosofici erau introduși ca atare de către aceștia, cu toată semiologia lor și pătrundeau în credința creștină, denaturând conținutul ei. Exemple clasice în acest sens sunt: menținerea filosofică a simplității ființei (ουσία) dumnezeiești prin soluțiile monarhianismului dinamic și modalist, introducerea filosofică a nenașterii Tatălui de către arieni și eunomieni și axioma filosofică a tradiției antiohiene că fiecare fire/natură se manifestă necesar idio-ipostatic/de sine subzistentă, ceea ce i-a condus pe nestorieni la despărțirea extremă/totală [a lui Hristos în două ipostasuri], iar pe anti-calcedonieni la mărturisirea unei singure firi/naturi în Hristos.

Metoda acestei ermineutici teologice, care influențează cea mai mare parte a vieții în Hristos, există numai de câteva decenii, și deja a primit deja o critică foarte serioasă de la clerici și de la un număr semnificativ de cercetători și teologi. Argumentarea textuală a acestei ermineutici teologice este extraordinar de slabă. Din păcate, se bazează pe pasaje disparate care se potrivesc lingvistic intențiilor ei ideologice. Desigur, este de ajuns ca cititorul să meargă la întreaga pagină a pasajului citat, încât să înțeleagă foarte repid denaturarea sensurilor acestor texte de dragul concluziilor personaliste dorite.

2. Persoană (Πρόσωπο) – Libertate(Ελευθερία) – Voință (Θέληση)

Nucleul ermineuticii personaliste estelibertatea Persoanei. Acest lucru este realizată în Însuși Dumnezeu, prin voința lui Dumnezeu Tatăl, Care Se eliberează de necesitatea firii/naturii Sale. Celelalte Persoane ale Sfintei Treimi există din libertatea Tatălui de a-L naște pe Fiul și de a-L purcede pe Duhul Sfânt, încât existența Lor rămâne un fapt al libertății datorită comuniunii dragostei prin voința (θέλημα) ipostatică a fiecărei Persoane de a alege liber această comuniune. În personalism se vorbește deschis despre trei voințe ipostatice. Este o surpriză faptul că autorul român, cu doctoratul în Sfântul Maxim [Mărturisitorul], ignoră (!) multiplele afirmații ale Sfântului Maxim că trei voințe ipostatice conduc la triteism și divizarea Dumnezeului Treimic. Dacă voința este ipostatică, cum fiecare ipostas este diferit, așa și voința fiecărei Persoane dumnezeiești va fi diferită, cu consecința că vorbim despre trei Dumnezei diferiți. Lossky, la care se referă autorul, ca un creștin onest din punctul de vedere al cercetării științifice, menționează că teologia Persoanei nu există la Părinți, deși cel mai surprinzător este că își mărturisește uimirea față de faptul că Părinții atribuie voința firii/naturii.

Firește, personaliștii, fiind inclus [aici] și autorul român, sunt atât de fatal legați de întâietatea persoanei față de fire/natură, încât orice afirmație despre voința firească/naturală este combătută de ei drept substanțialism (ουσιοκρατία) apusean. Sunt incapabili să interpreteze în mod echilibrat raportul dintre fire/natură și ipostas. Confirmă verbal că nu există ipostas fără fire/natură și contrariul, dar în practică rămân atât de legați de întâietatea persoanei, încât orice afirmație despre voința firească/naturală și energiile naturale este stigmatizată drept substanțialism scolastic. Totuși, originea naturală a dumnezeieștii Voințe este afirmată de mai multe ori în dialogul Sfântului Maxim cu Pyrhus, în toate lucrările teologice și polemice ale Sfântului și mai ales în antologia Sinodului Lateran (649) și a Sinodului al VI-lea  Ecumenic, cu titlul „Despre voințele naturale”.

3.Natură și necesitate (αναγκαιότητα)

Identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că tot ce este natural constituie o necesitate, în vreme ce voința care provine de la persoană, este un fapt al libertății, a fost folosită de arieni pentru a-i demonstra Sfântului Atanasie cel Mare că Fiul este născut din voința (βούληση) Tatălui, adică este făptură. A fost folosită de asemenea de către Apolinarie din Laodiceea pentru a demonstra că orice minte (νοῦς) omenească este în mod necesar păcătoasă și, ca atare, Hristos nu se poate să fi luat minte omenească. A fost folosită de către Teodor de Mopsuestia pentru a demonstra că Dumnezeu nu sălășluiește printre oameni, nici după ființă, nici după energie (ενέργεια). A fost folosită de Nestorie al Constantinopolului și Teodoret al Cyrului pentru a demonstra că unirea după ipostas de care vorbea Sfântul Chiril al Alexandriei desființa libertatea lui Dumnezeu Cuvântul, în consecință singura unire adevărată a lui Dumnezeu cu omul era identitatea de voință între cele două voințe personale, ipostatice ale omului Iisus și ale lui Dumnezeu Cuvântul. A fost folosită de monoteliți pentru a demonstra că dacă Hristos are două voințe, acestea se vor afla în raport de contradicție necesară una față de cealaltă și că umanul trebuie să fie păcătos, de aceea cu trebuie necesitate ca Hristos să aibă o [singură] voință, ipostatică. De asemenea, a fost folosită de către monoteliți pentru a demonstra că o voință naturală umană ca necesară, ar constrânge voința lui Hristos, de aceea Hristos ar trebui să aibă o [unică] voință ipostatică.

Personalismul, prin identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că orice fapt natural constituie o necesitate, în timp ce voința provenită de la persoană este cea care asigură libertatea, deseori repetă aceleași argumente de mai sus. Pentru personalism, voința ipostatică a Tatălui asigură libertatea față de orice necesitate a firii dumnezeiești. Întruparea Îl eliberează pe Fiul de necesitatea firii/naturii lui dumnezeiești. Voia gnomică a lui Hristos (sic!) este liberă de orice necesitate a dumnezeirii și a omenității. Și toate acestea sunt afirmate în pofida faptului că Sfântul Atanasie al Alexandriei și Părinții capadocieni dau mărturie despre faptul că orice necesitate este exclusă din firea/natura dumnezeiască. În paralel, Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Maxim Mărturisitorul dau mărturie că nici o ființă noetică creată nu se află sub necesitate.

4. Identificarea faptului de a fi creat cu păcatul

În personalism, faptul de a fi creat este identificat deseori cu păcatul, pe baza interpretării pasajul de la Romani 7, 14-23: „Căci știm că legea duhovnicească este, iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Că ceea ce lucrez, nu știu, că nu care voiesc eu, aceasta fac, ci ceea ce urăsc, aceea lucrez. Iar de fac aceasta, care nu voiesc, laud legea că este bună. Iar acum eu nu fac aceea, ci păcatul care locuiește în mine. Pentru că știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu ce e bun, pentru că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuiește întru mine. Aflu, drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văd altă lege întru mădulările mele, oștindu-se împotriva legii minții mele și dându-mă pe mine rob legii păcatului, care este întru mădulările mele”[2].

Aici personaliștii citesc conflictul dintre natură și persoană, adică ciocnirea dintre natura păcătoasă din naștere și persoana liberă. În loc să citească legea păcatului care sălășluiește în oameni, citesc păcatul ca însăși natura umană, de care[omul] trebuie să se elibereze. Din păcate și autorul articolului afirmă acestea spunând: „Sfântul Apostol Pavel le vorbea romanilor despre conflictul dintre „legea minții” și „legea trupului”. Sigur, nu, nu folosea cuvintele persoană și fire, dar oricum nu ne putem aștepta la acest lucru de la un creștin din primul secol. Și totuși, nu este aceasta o distincție între libertatea personală și determinismul firii?”. Adică legea păcatului este un determinism natural. Întrebarea care se naște spontan este: Nu Dumnezeu creează natura? În consecință, Dumnezeu creează păcatul? În ce măsură evită această considerație apolinarismul și consecințele lui maniheiste? Firește, autorul nu e singurul care interpretează în acest mod. Este evident că aceste metafore personaliste nu au nici o legătură cu teologia Părinților Ortodocși, nici textual și, desigur, cu atât mai mult nici duhovnicește.

5. Respingerea Tradiției isihaste

Dincolo de pozițiile textuale arbitrare, care ignoră istoria, de localizare a ontologiei relaționale a persoanei în scrierile patristice, fie ele și așa – adică textual arbitrare – nu ar fi apărut nici o problemă teologică cu semiologiile respective și utilizarea lor, dacă nu ar fi slujit respingerii sensului scrierilor  tradiției patristice. Servind poziției că persoana nu este înțeleasă fără relație, sunt scrieri personaliste care resping, de exemplu, Filocalia, rugăciunile Sfintei Împărtășanii și altele, pentru că, după părerea personaliștilor, servesc unei mântuiri individualiste, care nu dezvăluie condiția fondatoare a ontologiei persoanei, ca persoana să existe, adică, în legătură cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, conform personaliștilor aceste scrieri promovează o spiritualitate individualistă (ca în cazul guru-lui), care servește nevoilor  religiozității instinctuale.

6. Marginalizarea apofatismului și improvizația teologică: consecințe

Distorsionarea faptelor și textelor ajunge la culme prin citatele de tipul: „criticii ontologiei persoanei sunt căzuți în captivitatea babilonică a scolasticismului”. Deși tradiția Părinților Bisericii de la Sfântul Atanasie cel Mare, Părinții capadocieni, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog descurajează categoric orice preocupare intelectuală legată de modul de existență al Persoanelor dumnezeiești, ermineutica personalistă se ocupă cu modul cum se iubesc Persoanele dumnezeiești între ele, cu psihanaliza Persoanelor dumnezeiești, cu motivul pentru care Dumnezeu este în mod necesar Treimic prin intermediul unor scheme scolastic,de tipul: este nevoie de a treia Persoană pentru a fi depășită dragostea egoistă dintre celelalte două Persoane dumnezeiești.

În acest mod, cu timp și fără timp este alcătuită o antropologie personalistă și o propunere de viață personalistă, care abătându-se total de la exemplul întrupat de către Iisus Hristos și apostolii, mucenicii, cuvioșii și sfinții care L-au urmat, se odihnesc netulburate în libertatea relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi. Conform  acestei antropologii/propuneri de viață, fiecare trage ce concluzie antropologică dorește pentru viața în Hristos și care e mai comfortabilă pentru el, în timp ce printr-un „iubirism” paralel nedefinit și neîntrupat (de către Hristos și Sfinții Lui), iarăși după modelul relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi, se soluționează după bunul plac orice problemă antropologică, precum și problemele eclesiologice ale apropierii celorlalte confesiuni creștine. Referitor la aceasta, uneori, conform concepției personaliste, un credincios care urmează scrierile Părinților, Sfintele Canoane și așezămintele Bisericii, este judecat ca moralist, fariseu, infatuat, gherondo-latru, neputincios să înțeleagă sensul adânc al libertății în Hristos și limitat la formele reificate ale unei tradiții trecute.

Pe această temă este interesant anunțul sinodal al Bisericii Ruse din Diaspora, care aduce ontologiei persoanei exact aceeași critică ca Mitropolitul de Nafpaktos. Acolo se poate citi:

 „Problemele cuprinse în textul cu titlul «Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de astăzi» au un caracter mai fin și teologic. […]

 Inima problemei rezidă în folosirea insistentă, în text, a termenului «persoană umană» în loc de dreapta folosire a termenului «om», și în consolidarea referințelor umaniste ale textului pe multe variante ale acestei expresii. Folosirea termenului de «persoană umană» apare într-o măsură notabilă în discuțiile ortodoxe abia în vremea lui Vladimir Lossky (el însuși a recunoscut inovația lui în folosirea acestui termen); și deși cumva a fost consacrat în dialogurile contemporane, Sfinții Părinți erau consecvenți în folosirea termenului scripturistic și liturgic de «om». În literatura ortodoxă, termenul «persoană» este folosit cu precădere pentru Persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi, mărturisindu-se existența ipostatică unică a fiecărei Persoane – al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh – dar de asemenea și unica realitate ipostatică a Fiului Unul-Născut, în Care natura dumnezeiască și cea omenească coexistă «fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire» (Definiția Sinodului al IV-lea Ecumenic). Acest termen nu este folosit aproape niciodată pentru ființa umană (în care nu există asemenea distincții), în afară de situația când referința la om se face în cadrul terminologiei triadologice, tocmai pentru a fi demonstrată absoluta distincție între făptură și Cel Necreat – pentru că dacă omul este «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», nu poate fi comparat deloc în creaturitatea sa  cu El, Care este Fără-de-început. […]

Răspândirea folosirii eronate a termenului «persoană umană» pentru om, în ultimii 75 de ani, a condus la multe devieri ale terminologiei teologice în domeniul dogmaticii – una din cele mai notabile este conceptul de «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, poziție asumată categoric în textul în discuție. […] Discuțiile teologice precise din secolele al IV-lea și al V-lea au clarificat că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt uniți într-o comuniune veșnică a ființei (cu însușiri ipostatice clare ale celor trei Persoane – nașterea Fiului, purcederea Sfântului Duh și monarhia Tatălui), și deși coexistă întotdeauna în perihoreză, nu există între ele comuniune a însușirilor lor personale (ipostatice). Cu toate acestea folosirea greșită a termenului «persoană umană» pentru om, a condus la considerații care percep comuniunea neamului omenesc ca aplicație [un reflex, n.ed.] a naturii Sfintei Treimi în mod contrar față de învățătura clară a (de Dumnezeu purtătorilor) Părinți și a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea terminologie greșită despre Sfânta Treime produce noi probleme antropologice, care provin dintr-o considerație «a persoanei umane» «drept comuniune de persoane care reflectă după har prin unitatea neamului omenesc viața în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești» (art. 2.a. – una dintre cele mai problematice fraze ale textului). Deși este adevărat că libertatea omului (tematica articolului 2) este un dar care provine din faptul că omul a fost creat «după chipul» lui Dumnezeu, cu toate acestea nici viața lui în societatea mai largă a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exersează în ea, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor dumnezeiești, care se exprimă în veșnica lor perihoreză. […]

Când omul este definit greșit drept «persoană umană», care reflectă o concepție improprie despre o «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, atunci «demnitatea lui înaltă» este apreciată în mod necesar în termeni inadecvați. Valoarea omului este realmente înaltă, însă temeiul corect al valorii lui rezidă tocmai în distincția lui creată față de Persoanele Sfintei Treimi, la viața Căreia, cu toate acestea, este chemat și chipul Căreia însuși îl poartă tainic, ceea ce îl face unic în toată zidirea, pentru că poate ajunge la comuniunea cu Dumnezeu prin îndumnezeirea (după har) a naturii lui.

Expresia «persoană umană» ar trebui înlocuită de-a lungul întregului text cu termenul mai satisfăcător «om», mai ales în expresii-cheie ca «valoarea persoanei umane»”.

7. Problema primatului în personalism

Prin desființarea sau, mai bine, resemnificarea noțiunii de apofatism în tradiția patristică, personaliștii, folosind argumente ariene, după ce au susținut o noțiune cu totul nefondată – textual – deprimat în Persoana lui Dumnezeu Tatăl (care este folosită în final și de către musulmani pentru a susține monoteismul Tatălui și negarea Sfintei Treimi, adică folosesc texte ortodoxe pentru a demonstra inexistența Sfintei Treimi), în continuare transferă această noțiune de primat a lui Dumnezeu Tatăl asupra celorlalte două Ipostasuri dumnezeiești la episcop, pentru a susține un primat total idiosyncratic al episcopului și al rangului patriarhilor în Biserică. Avem de a face categoric, cu un loc personalist comun de acum, cu faptul că primatul episcopului și al unor patriarhii în relație cu alte patriarhii se întemeiază dogmatic pe Sfânta Treime. Toate acestea erau însă interpretări de neconceput în ansamblul Tradiției, până în urmă cu câteva decenii.

Epilog

O întrebare finală: Nu e evident că o astfel de susținere sinodală a acestei terminologii de către Sfântul și Marele Sinod va susține aceste interpretări cel puțin anti-tradiționale? Dacă autorul articolului ignoră toate cele mai sus, și rău face, [atunci el] nu poate caracteriza critica lor drept „urzeală a tronurilor”. Dacă ignoră critica ontologiei persoanei, ca cercetător specialist să caute bibliografia colegilor lui [de breaslă]. Însă mai ales ca preot să se gândească la răspunderea lui și să studieze cu seriozitate scrierile Tradiției pe care a fost chemat să o slujească.

Post-scriptum de final: Produce o impresie tristă faptul că autorul face referire la Starețul român adormit [în Domnul], Părintele Arsenie Papacioc. Toți cei interesați să caute pe internet înregistrările video cu atitudinea Părintelui român față de Mișcarea Ecumenică, noțiunea de primat, premisele dialogurilor eclesiastice, și să le compare cu textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, precum de asemenea față de noțiunea de primat, așa cum este dezvoltată în personalismul teologic ortodox. Acolo va descoperi, poate, că logomahia nu este pentru cuvinte, ci pentru adevărul lucrurilor.

Traducere din neogreacă de Mănăstirea Diaconești pentru www.parohiacopou.ro

NB: Rugăm ca preluarea acestui material în alte site-uri să se facă doar cu menționarea sursei: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

 

[1] Tradus și publicat în limba română cu titlul Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod înhttp://www.rostonline.ro/  în 18.06.2016 și în blogul http://paulslayer.blogspot.ro/2016/06/pr-dr-doru-costache-logomahie-orto…

[2] După ediția sinodală a Bibliei, 1914. (n.tr.)

DOCUMENT care aruncă în ilegalitate sinodul panortodox: Nu ar fi trebuit organizat din lipsă de unanimitate! – SINODUL TÂLHĂRESC

Vedeţi aici documentul în care reprezentantul antiohian semnase că nu este de aceeaşi părere, etc: http://sinodultalharesc.xyz/2016/06/19/document-care-arunca-in-ilegalitate-sinodul-panortodox-nu-ar-fi-trebuit-organizat-din-lipsa-de-unanimitate/
În plus poate fi de folos această expunere pe scurt a ideilor din comentariile făcute în greacă pe siteul sursă, Romfea.gr:

Pe siteul sursă grecii comentează că întâistătătorii au semnat că se întruneşte Sinodul, dar documentele (mai ales ultimul, cel cu relaţiile cu restul lumii creştine) nu erau cunoscute sinoadelor lor. Antiohia a scris clar că are altă poziţie în legătură cu Sinodul, conform sursei citate. La întrebarea pusă de cineva de ce celelalte Biserici, mai ales ruşii, au renunţat să vină deşi au semnat iniţial că sunt de acord cu documentele propuse şi cu Sinodul, răspunsul dat la commenturi este simplu: în chestiunea Qatar Biserica martirică a antiohienilor are dreptate, iar Fanarul a anunţat de abia pe 31 Mai că nu au de gând să rezolve problema nici înainte, nici la Sinod, ci după. Antiohia a spus atunci că în acest caz SIGUR nu mai participă (deci mai era o şansă până atunci, deşi nu semnaseră; iar celelalte Biserici aşteptau această şansă, care nu a mai venit). Şi de aici, principiul dominoului, cu Sinoade locale care au hotărât că stau acasă. Cam asta se comentează, bref,  în greacă.