„Stimaţi ierarhi, opriţi inchiziţia! Temeţi-vă de Domnul!” – apel al ierom. Petru Pruteanu IMPOTRIVA PRIGONIRII NEO-COLIVAZILOR. Plus o nouă dovadă a dogmaticii empirice Ortodoxe în privința botezării heterodocșilor convertiți

(Comentariul Blogului de Dogmatică Empirică: Poate că este prea mult spus „inchiziție”, însă conținutul apelului este valabil în mare, deși nu cunoaștem detaliile – și poate și dedesubturile – pârârii la consistoriu a respectivilor preoți. Este cert, însă, că unii ierarhi români practică ei înșiși „împărtășirea continuă” [cum o numesc Sfinții Părinți colivazi, trători în secolele XVIII-XIX, numiți așa în bătaie de joc de către adversarii lor pentru că Sfinții refuzau să facă parastase Duminicile; însă această poreclă s-a transformat în renume] cu proprii fii duhovnicești și în propriile eparhii – ceea ce este lăudabil! Din acest motiv, nu are sens să fie băgați în consistorii preoții care practică aceasta în alte eprarhii. Ar fi logic ca episcopii, în primul rând, să fie băgați în consistoriu de către Sf. Sinod și să se lămurească acolo problema, observându-se mărturiile patristice existente și practica din celelelate Biserici Ortodoxe.

Să nu uităm că Sfinții mișcării colivazilor (precum Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Athanasie al Parosului, Sf. Macarie Nottara etc) au fost principali exponenți ai mișcarii renașterii isihaste din secolele trecute, alcătuitori ai Filocaliei și ai altor scrieri importante, și că aceștia aveau o profundă conștiință dogmatică ortodoxă, patristică, fiind și antiecumeniști! Pe vremea lor Sinodul cu mai mulți Patriarhi Ortodocși (Chiril al V-lea al Constantinopolului, Matei al Alexandriei, Partenie al Ierusalimului) adunat la Constantinopol în 1756 a cerut și primirea numai prin botez a heterodocșilor veniți la Ortodoxie [să nu uităm că la acea vreme Tările Române și întreg Balcaniul depindeau de Patriarhia Constiantinopolului! În același timp, este de adăugat faptul că duhovnicul Patriarhului Chiril al V-lea, era un om văzător cu Duhul și care avea darul vindecărilor, Sfântul Auxentie din Andros. Acest sfânt avusese o descoperire Dumnezeiască în acest sens, și îl sprijinea pe Patriarhul Chiril în demersul luării unei hotărâri sinodale pentru primirea prin botezare a heterodocșilor; data de prăznuire a Sf. Auxentie din Andros este 14 februarie, alături de celălalt mare Sfânt Auxentie, cel din Bithinia, cu un destin asemănător, apărând Ortodoxia la Sinodul al IV-lea Ecumenic și fiind, de asemenea, taumaturg; iar particele din moaștele sale se găsesc în localitatea Stavros din Halikidikí, aduse de refugiații micrasiatici din 1922! Iată, încă o dovadă a „dogmaticii empirice” Ortodoxe!… Intutil să mai adăugăm că retorica istoriografică apuseană, ecumenistă – de care cam este plin internetul și care „uită” să spună despre sfințenia Cuviosului -, îl spurcă în toate felurile pe Sfântul Auxentie din Andros și accentuează că rușii nu au mers la acea vreme pe această linie etc!]

Orosul acceptat de acest Sfant Sinod, o spun până și ecumeniștii, nu a fost niciodată abrogat formal! În această privință, și marele Sfânt Paisie Velicicovschi [iertați pleonasmul, căci Velicicoschi în slavă înseamnă „cel Mare”, dar la noi nu se înțelege], alt cap al renașterii isihaste, trăitor în ultima parte a vieții în Moldova cugeta și aplica exact la fel. Preoții catolici intrați în obștea sa trebuiau să fie botezați, fiind – pe drept cuvânt – considerați nebotezați și nehirotoniți. Ori, dacă astfel de Părinți, proslăviți și recunoscuți de Sinoade ca sfinți, cinstiți în calendarele noastre, au avut aceste poziții de conțiință dogmatică, de ce oare insistă unii a suspecta practica împărtășirii continue ca ne-fiind ortodoxă? Îndrăznesc să fiu convins că nu dau acei preoți binecuvântare oricui să se împărtășească de două ori cu aceeași spovedanie, ci ucenicilor lor, cunoscuți de ei pentru viața asumat creștină pe care o duc, iar dacă între timp aceștia fac vreun păcat opritor de la Sf. Potir, vin și se spovedesc din nou și primesc cele rânduite de duhovnic. Apropos de poveri puse pe umerii altora, dar de care noi nu ne atingem nici cu degetul, Sf. Ioan Gură de Aur spune că în privința împărtășirii nu există diferență între mirean și cleric, iar canoanele cer mai multă pregătire de la cleric decât de la mirean, de vreme ce el este mediator pentru popor la Tronul Ceresc. Oare nu există o anume ipocrizie în a cere alte măsuri tocmai poporului, acest gest fiind generat de un anume clericalism prezent la noi?

Domnul sa ne lumineze, să ne dea smerenie și să ne îmblânzească pe toți, întru Adevărul și Dragostea Sa, mai ales că este Postul Adormirii Maicii Sale! MM)

Urmează articolul păr. Petru Pruteanu:

SURSA: http://www.teologie.net/2013/08/07/inchizitie-preoti-bor/inquisition

Dedic acest material celor şase preoţi din BOR,
care mi s-au plâns despre aceleaşi lucruri.
Dar ei sunt mult mai mulţi…

După cum remarca Sf. Athanasie din Paros (1721–1813), Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi alți Părinţi trăitori ai teologiei euharistice, mulţi preoţi, care vor încerca să aplice în parohiile sau mănăstirile lor învăţătura Bisericii despre împărtăşirea sistematică cu Sfintele Taine vor fi blamaţi şi persecutaţi.

Din păcate, acest lucru chiar se întâmplă în unele eparhii din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române (mai puţin în diaspora), unde preoţii sunt opriţi de slujbe, băgaţi în consistorii, transferaţi în alte parohii etc., pe simplul motiv că împărtăşesc oamenii în fiecare săptămână – adică, pe motiv că respectă canoanele. Şi întrucât bravii „canonişti” şi „păstrători ai tradiţiei strămoșești” nu pot să formuleze nişte capete de acuzare concrete, bagă totul în categoria „inovaţie în cult”. Şi ce numesc ei „inovaţie în cult”? De exemplu: împărtăşirea mirenilor mai des de 40 de zile (mai ales în afara posturilor), împărtăşirea de 2-3 ori cu aceeaşi spovedanie, citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei, unirea Botezului şi Cununiei cu Liturghia şi altele de genul acesta. Normalitatea este numită de ei „inovaţie”, iar anormalitatea este numită „tradiţie strămoşească”. Atâta pot pricepe oamenii respectivi sau, mai degrabă, cei care i-au pus în aceste funcţii… Şi n-are rost să vin acum cu argumente teologice sau istorice, căci cei vizaţi oricum nu le citesc. În ultima vreme ei ştiu doar să numere…

Bineînţeles, preoţii curvari nu sunt opriţi de slujbă, pentru că „sunt smeriţi şi ascultători”, în schimb sunt ţinuţi pe sub uşile unor consilieri eparhiali agramaţi doar cei care vor să facă ceva bun în Biserică şi cheamă la o trăire conştientă a credinţei. Că la noi aşa este: poţi să faci orice prostie, numai „să nu ieşi în evidenţă”; dar dacă vrei să faci ceva bun, apăi stai puţin…, e nevoie de „binecuvântări” şi „aprobări”.

Iubiţi fraţi şi preoţi ai lui Hristos! 

Staţi tari şi neclintiţi! Nu vă temeţi de nimeni! Dacă aţi nimerit în asemenea situaţii, cereţi un singur lucru: să fiţi judecaţi de preoţi şi ierarhi care se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire şi postesc 3 zile fără ulei înainte de fiecare Liturghie! Dacă de aceştia nu sunt în BOR, înseamnă că nimeni altcineva nu are dreptul să vă judece pentru faptele pe care le faceţi, mai ales dacă lucraţi cu smerenie şi discernământ. Nu au ce să vă facă, căci Dumnezeu e cu noi. „Măsurile administrative” sau „canonice” cu care ne înspăimântă „boierii bisericeşti” sunt nimicuri. Gândiţi-vă la Sfinţii Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi alţi Sfinţi care au suferit pentru mărturisirea adevărului. Vă susţinem şi noi… Generaţia comunistă din Biserică se va stinge…

P.S. În loc să ne preocupăm de cipuri, ar fi bine să înviorăm disciplina liturgică a Bisericii şi catehizarea, căci dacă credincioşii noştri îl vor avea pe Hristos, nu doar vor şti, dar vor avea şi putere să se împotrivească lui Antihrist. Iar cei care ştiu totul despre cipuri, dar nu se împărtăşesc sistematic şi nici de rugăciune nu se îngrijesc, aceştia vor rămâne doar cu informaţia despre cipuri… Exact ce-i trebuie dracului: multă informare, dar numai formare nu!

Anunțuri

COREGRAFIA ”EPISCOPILOR” FILIOQPAPIȘTI (”ROMANO-CATOLICI”) LA ZIUA MONDIALA A TINERETULUI (PAPIST) DE LA RIO, iulie 2013.

Pe lângă constatarea iarăși și iarași a neo-protestantizării în duh a „romano-catolicismului” post Vatican II, ne punem și o întrebare dogmatică: cine, îi dirijează, de fapt, cine le arată cum să joace înalților prelați filioqpapiști de au ajuns așa? „Infailibilul” / tatăl minciunii? Dar la ce vor ajunge cei care se pupă cu ei și îi admiră?

Jean-Claude Larchet – Despre împărtăşirea deasă (răspuns unui tânăr român)

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de  greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul […] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »

Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »

Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?

                    Traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU

SURSA: http://seminariasi.ro/teologice/despre-impartasirea-deasa

Sf. Ioan Casian, un sfant stra-roman – Despre cei ce NU se impartasesc Duminica – Convorbiri cu Parintii pustiei

Am primit pe mail urmatorul citat:

99453_1236_sfintii_ioan_casian_gherman_w400Icon-St.-John-Cassian

SFINTUL IOAN CASIAN

Cuvântul XXIII

Pag. 722

                                               .

„Nu trebuie să nu primim duminica Sfînta. Împărtăşanie, fiind­că ne ştim. păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atîta credinţă, încît judecîndu-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stînd în mînăstiri, în aşa chip măsoa­ră vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încît socotesc că îm­părtăşania nu trebuie luată decît de cei sfinţi şi nepătaţi’şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţiAceş­tia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decît cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci cînd o primesc ei se socotesc vred­nici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decît ca, stăpîniţi de de­şartă trufie şi stăruinţă a inimii, sa credem că numai o dată pe an sîntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înţelege acestea şi să le păstrăm în chip rodnic, să rugam cu şi mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini acestea, care nu se învaţă ca celelalte îndeletniciri omeneşti, unde este necesară mai întîi folosirea cuvintelor, ci mai degrabă luînd-o înainte fapta unită cu experienţa. Acestea, dacă n-au fost cercetate şi nete­zite adesea prin învăţăturile bărbaţilor duhovniceşti şi dacă n-au fost adîncite cu grijă prin exemple şi prin experienţa zilnică, ori îşi pierd puterea din cauza nepăsării, ori dispar printr-o nevrednică uitare.”

70062_sf-ioancasian-micst-john-cassins_n