Cartea Sfântului Nectarie, făcătorul de Minuni: ”De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos” (editura Evanghelismos)

Recenzie de pr. Matei Vulcănescu

sf-nectarie-de-ce-s-au-despartit

In aceasta carte, Sfantul Nectarie expune intr-un mod foarte sistematic, pornind chiar de la originile Bisericii, cum a ajuns Papa si supusii lui sa se desparta incet dar sigur de Biserica lui Hristos. Este un studiu foarte minutios care porneste de la fondarea Bisericii Romei, (demonstrandu-se ca nu a fost de Sfantul Apostol Petru), pana la aparitia barbatului luminat de Har, Sfantul Fotie cel Mare, “atunci cand Biserica era in pericol de a se transforma din cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, in “Biserica” Romana, sau mai bine zis papala si de a nu mai propovadui invatatura Sfintilor Apostoli, ci dogmele papilor” (pg 20, Biserica Apuseana, primatul papilor).

Capitolele cartii sunt:
“Biserica Apuseana, primatul papei”, in care se demonstreaza ca acest primat era unul de onoare,in nici un caz unul de putere.

“Apostolul Petru, intemeietor, in viziunea apusenilor, a Bisericii Apusese” in care autorul sfant ne demonstreaza cu argumente greu de combatut cum ca Apostolul Petru nu este intemeietor al Bisericii Romane.
Biserica Antiohiei, a Alexandriei, a Cezareei Palestinei, Tripolisului, Laodiceei si Corintului se pot lauda cu adevarat ca sunt intemeiate de Sfantul Apostol Petru, pe cand cea Romana nu are dovezi in acest sens. Iar toate aceste Biserici nu au ridicat vreodata vreo pretentie de intaietate doar pentru ca au fost intemeiate de Sf Petru, primul dintre Apostoli. In prima sa epistola Soborniceasca Apostolul Petru scrie:
” Petru, apostol al lui Iisus Hristos, catre cei care traiesc imprastiati printre straini, in Pont, in Galatia, in Capadocia, in Asia si in Bitinia, alesi dupa cea mai inainte stiinta a lui Dumnezeu Tatal, ….Har voua si Pacea sa se inmulteasca” (I Petru, 1, 1-2) Cu toate ca este numita Soborniceasca (Universala), in aceasta Epistola numele Romei nu este pomenit, iar locul scrierii epistolei era Babilonul (Babilonul Egiptean saul cel de la Helipoli, numit si micul Babilon, in nici un caz Roma)(pg 28)

Nu exista nici o marturie istorica a muceniciei lui Petru la Roma. (pg 30)
Sfantul Clement Episcopul Romei spune ca Petru a fost propovaduitor doar in Rasarit, ceea ce ne face sa credem ca Sf Petru nu a respirat aerul Romei.

Primul episcop al Romei ete Linos, ucenic al Apostolului Pavel.

“Dovezi despre nedeplasarea lui Petru la Roma de la anul 41 pana la anul 66, perioada de timp in care teologii apuseni sustin ca Petru a slujit ca episcop la Roma, adica 25 de ani.” (pg38)
La anul 45 Petru se afla tot in Iudeea, dupa cum spune Sf Pavel in Epistola sa catre Galateni(2, 1), si dupa 14 ani de la prima intalnire cu Sf Pavel, Sf Petru tot in Ierusalim se afla.
Daca Sfintele Moaste ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma, sau daca Petru a fost adus si a mucenicit la Roma nu se cunoaste, iar din fragmentul lui Clement nu reiese ca a mucenicit la Roma, dar chiar daca a mucenicit la Roma, a fost adus pentru a mucenici, nu s-a deplasat ca propovaduitor al cuvantului dumnezeiesc, nici nu a fost intemeietor al Bisericii Romei. (pg 42)

“Despre actiunile papilor Romei pentru dobandirea hegemoniei in Biserica si reactia Bisericii la actiunile papilor din primele veacuri pana la schisma.”

Episcopii Romei isi exercitau drepturile mitropolitane in Italia de Centru si de Sud, cel al Alexandriei asupra intregului Egipt, cel al Antiohiei asupra Siriei, dar cel mai insemnat dintre ei era al Romei ca unul ce sedea in cetatea imparateasca. Bisericile recunoasteau drept Cap si conducator pe Hristos si pe nimeni altul, episcopii avand autonomie ai guvernare deplina.

“Evenimentele secolului I-III “
Sfantul Ciprian de Cartagina condamna recursul catre papa si nu il considera pe acesta judecator superior, asa cum il considera prelatii din apus astazi pe papa. 

Expresia “Extra Ecclesiam nulla salus” a fost falsificata cu “Extra Ecclesiam Romanam nulla salus” dupa exitia Manatius si Pamelius unde sunt interpolari si adaugiri la textul original al Sfantului Ciprian.
“Nimeni dintre noi nu a fost asezat episcop peste episcopi, nici a sili pe unul sa se supuna celuilalt” spune Sf Ciprian. (pg77)

“Epistola lui Firmilian catre Ciprian”

” Eu nu pot rabda nesabuinta lui Stefan (papa Romei), caci el mandrindu-se cu episcopia sa si sustinand ca este urmas al lui Petru, piatra pe care sunt asezate temeliile Bisericii, aduce pe din dos multe alte pietre de temelie. Caci graind el pe fata ca botezul are aceeasi putere in bisericile cele eretice, el le aseaza pe acestea pe temelii comune cu celelalte. Primind botezul acelora, el adevereste ca existand acolo Biserica cea formata din cei botezati; si nici nu se gandeste ca tradandu-l(botezul) se pune in situatia de a intuneca unicitatea Bisericii si de a sterge cu totul adevarul de pe piatra crestina… Stefan nu arata nici o ravna in a se ridica impotriva ereticilor, daruindu-le acelora nu o putere masurata, ci o foarte mare putere a harului” De aici se vede ca episcopii ii stateau impotriva papei si nu il considerau infailibil, mai ales ca acest papa Stefan primea la Biserica Ortodoxa pe cei botezati la eretici fara a fi botezati in Biserica Ortodoxa. (nota mea) (pg 80)

“Titlul arhieresc pagan Pontifex Maximus” care il transforma pe papa intr-un faraon, preluand in Biserica exact modelul pagan. (pg 82)

“Biserica cea Una si Roma”

“Cum era posibil ca Apostolii sa depinda de Petru care a fost trimis deopotriva cu ceilalti apostoli la propovaduire, avand in vedere ca fiecare isi indeplinea lucrarea independent de ceilalti? ” se intreaba Sfantul Nectarie. “Daca insusirile lui Petru erau cele sustinute de papistasi, atunci duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic si de neinteles, ar fi dus la o confuzie a principiilor: principiul egalitatii duse pana la smerenie si principiul inegalitatii duse pana la hegemonie si dispret. (pg 87)

“Unitatea Bisericilor”
Unitatea Bisericilor sta in unitatea membrilor Ei cu Hristos.
 Unirea este tainica, launtrica, directa, dumnezeiasca, desavarsita, implinita prin bunavoita si dragoste si nimeni nu se leaga prin legatura exterioara pentru a constitui unitatea.
Cei care au crezut, au primit Harul si Adevarul si s-au facut prin dumnezeiasca Impartasanie partasi Trupului si Sangelui Domnului, ramanand in Hristos si Hristos in ei.

“Marturii din Faptele Apostolilior” unde nu se vede nicaieri, nici macar nu se intrezareste primatul lui Petru, la Sinodul Apostolic cel care a prezidat Sinodul a fost Sfantul Iacov, Apostolul Ierusalimului.

“Marturii din Epistolele Sfintilor Apostoli” unde se spune ca Biserica e zidita pe temelia Apostolilor si a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Hristos (Epistola catre Efeseni, 2, 20-22)

“Marturii din scrierile Dascalilor si Parintilor Apostolici despre legatura de unitate a Bisericilor”

“Despre libertatea episcopilor in Sfintele Sinoade”

“Despre Sinoadele Ecumenice” 
Sinoadele Ecumenice au fost intrunite numai la porunca imparatului, nu a vreunui papa al Romei, ele avand autoritatea de a formula dogmele si de a discuta problemele credintei. Toate cele dogmatizate de un sinod Ecumenic trebuie sa fie ortodoxe, sa fie conform Sfintelor Scripturisi in acord cu hotararile celorlalte Sinoade Ecumenice de pana la el. Sf Maxim Marturisituorul spune: “Sinoadele se judeca dupa dreptatea dogmelor”. Ultima conditie ca un Sinod sa fie Ecumenic este acceptarea intr-un glas de catre toate Bisericile a corectitudinii celor dogmatizate, atat cler cat si popor. Daca un sinod nu indeplineste ultima conditie, el ramane un sinod local, asa cum a fost sinodul Trulan(5-6) ce s-a vrut a fi ecumenic. Si reversul, Sinoade Locale care au fost receptate ca ecumenice prin primirea de catre toti a invataturii lor, a canoanelor lor, cum e cazul Sinodului de la Cartagina, Gangra si Laodiceea a caror canoane au fost acceptate in Sinodul V Ecumenic care le-a dat autoritate ecumenica si tarie de Sinod Ecumenic. (pg 114)

Gresesc cei care considera ca intrunirea soborniceasca la un loc a episcopilor este semnul caracteristic al Sinoadelor Ecumenice, fiindca rangul este dat nu de multimea persoanelor, ci de unanimitatea tuturor asupra corectitudinii dogmelor. Astfel, un Sinod Ecumenic nu poate contrazice un alt Sinod Ecumenic precedent. Prezenta Duhului Sfant intr-un Sinod Ecumenic face ca dogmele formulate sa aiba autoritate vesnica, fiind lipsite de greseala (infailibile).

Sinoadele Ecumenice ne demonstreaza ca pretentiile papale sunt total lipsite de fundament.
In Dogme papii sunt supusi greselii.

Despre asa zisa donatie a lui Constantin cel Mare catre papa Silvestru al Romei. Combaterea d.p.d.v. istoric a acestor afirmatii.(pg 227)

Despre Sfantul Fotie cel Mare

Despre erezia Filioque, adica minciuno-purcederea Duhului Sfant si de la Fiul.

Despre al VIII-lea Sinod Ecumenic

Sinod intrunit in Sfanta Sofia in 879 avand in componenta 383 de Parinti. La acest Sinod au participat cei trei legati ai papei si reprezentanti ai tuturor patriarhiilor. La acest Sinod este anatematizat adaosul Filioque in Crez.

Umilirea trufiei papale

Prin Sinodul VIII s-a produs o rana de moarte ereziei si trufiei papale. Cei care invata Filioque au parte cu Iuda.

A doua izgonire a Sf Fotie, surghiunul si moartea lui.

Motivul principal pentru care papistasii sunt foc si para impotriva Sfantului Fotie este ca el, prin atitudinea lui, a respins navala ereziei apusenilor asupra Rasaritului Ortodox, salvandu-l de sub inselarea si asuprirea papala, iar in al doilea rand pentru ca a condamnat prin hotarare sinodala adaosul Filioque, pe care papistasii il introdusesera in Crez, supunandu-i afurisaniei. De aceea (papistasii) se simt impovarati de anatema acestui Sinod, a carui autoritate se lupta in zadar sa o doboare. Daca nu se intrunea Sinodul VIII Ecumenic tot rasaritul ar fi fost supus papei…..Sfantul Fotie i se datoreaza faptul ca bulgarii si-au pastrat Dreapta Credinta.

Daca Sfantul Fotie nu ar fi existat, nu ar fi existat nici schisma (nu s-ar fi delimitat granitele dreptei credinte in raport cu erezia papista), si prin urmare nu ar fi existat ortodoxie azi, nici popoare ortodoxe…

Anunțuri

În tradiția greacă Sâmbăta lui Lazăr este PRAZNIC ÎMPĂRĂTESC

În tradiția greacă Sâmbăta lui Lazăr este PRAZNIC ÎMPĂRĂTESC, alături de Intrarea în Ierusalim! Sunt aproape una și aceeași sărbătoare, având același tropar, cântându-se Binecuvântările Învierii, chiar dacă este sâmbătă etc (de altfel, este greșită practica românească de a face pomenirea morților în această zi, cum greșit este a se face în orice praznic și Duminicile, cum greșit este a cânta – așa cum se obișnuiește pe la București în unele biserici – troparul Paștilor la parastase în loc de „Veșnică pomenirea” întreit [sic! – aceasta este, de fapt, traducerea corectă!], căci „Veșnică pomenirea” este răspuns întreit la niște cereri de tip ectenie, și nu se răspunde la ectenii cu tropare, cu atât mai puțin nu se cântă în biserică cele ale Paștilor / Învierii în sâmbete, cum nici invers nu se face; o lecturare a scrierilor colivazilor pe tema incompatibilității dintre parastas și Duminică ar fi salutară pentru cei care nu înțeleg problema, pentru că este asemănătoare, în oglindă). La greci, pe iconostase, sunt pictate cele două praznice alăturat! Voiam sa va impartasesc această informație… Ar fi interesant de studiat dacă apare pe iconostasele vechi românești această imagine între praznicele împărătești, sau se merge tot pe tradiția slavă. Oricum, slujba în Triod la noi și la greci este la fel, adică confirmă ceea ce spuneam.

Este  trist că în România unii oameni nici nu merg la Dumnezeiasca Liturghie în această zi a  Învierii lui Lazăr – pregustare a Învierii lui Hristos și a Învierii de Obște eshatologice!

Sa vedeți, deci, ce plină de teologie este slujba acestei sărbatori-„reptetitie” pentru Învierea ce urma sa aiba loc peste cateva zile. Și, totodată, motivul pentru care mai marii evreilor I-au pus gând rău lui Hristos. Pentru că această minune a cutremurat oamenii și era clar că toti începeau să-L urmeze. Hristos mai înviase morți, dar aceia tocmai muriseră, pe când Lazăr deja intrase în putrefacție și minunea este nu numai incontestabilă (nu este suspectă de moarte clinică etc etc), dar este cu atât mai mare. Una este să înviezi un mort care tocmai s-a dus și alta este să înviezi pe unul descompus sau din care au mai rămas doar oasele.
A doua zi, deja, Ierusalimul Îl primea triumfal, ca pe Mesia. Lepădarea ce a urmat, o știm toți… Dar știm și Învierea și destinul eshatologic al celor ce-L urmează.
Intrăm de astazi în perioada specială de dinainte de Sfintele Paște ale Învierii, trecand prin Paștile Crucii (Vinerea Mare). După cum știți, este perioada cea mai importantă, intensă, profundă a anului liturgic.
Textul biblic ce se citește azi la Sf. Liturghie, adică pericopa ce cuprinde tot capitolul 11 al Evangheliei după Ioan, este superb!
Să ne mântuim noi, toți! Amin!
Marian Maricaru
1. Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.
2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.
3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.
5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.
7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.
8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.
12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.
13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.
14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.
16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.
17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.
18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.
19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.
20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.
23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.
28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.
29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.
30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.
31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.
32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.
34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.
35. Şi a lăcrimat Iisus.
36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?
38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.
40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.
43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!
44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.
45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.
46. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus.
47. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?
48. Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul.
49. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic;
50. Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.
51. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam,
52. Şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi.
53. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă.
54. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi.
55. Şi era aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească.
56. Deci căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?
57. Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci, că dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă.Vedeți și predicile de mai jos, una mai cumprinzătoare ca alta: http://acvila30.ro/sfantul-varlaam-al-moldovei-predica-la-sambata-lui-lazar/http://www.razbointrucuvant.ro/2013/04/26/saptamana-a-sasea-a-stalparilor-invierea-lazar/http://www.razbointrucuvant.ro/2012/04/07/invierea-lui-lazar-intrarea-domnului-in-ierusalim-predica-vlachos/

Până unde merge ascultarea de mai mari – conform Sf. Nicodim Aghioritul.

 SURSA: http://acvila30.ro/sfantul-nicodim-aghioritul-deasa-impartasire-cu-preacuratele-lui-hristos-taine-partea-a-ii-a-cuvantul-12/

Cuvântul 12

Unii se smintesc că nu ne încredinţăm de cele ce ni le spun şi îndeosebi de cele despre deasa împărtăşire şi aduc pentru apărarea lor trei mărturii: întâi, că sfintele canoane şi poruncile sunt sub puterea arhiereilor; al doilea, că noi nu trebuie să cercetăm pe arhierei, pe învăţători şi pe duhovnici pentru cele ce ni le spun, ci numai să ne supunem în toate cu simplitate; şi al treilea, aduc acel cuvânt apostolesc: “Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor”.

  Faţă de aceste trei părţi ale împotrivirii, noi nu avem nimic asemănător de spus, ca să nu producem cuiva turburare dar a tăcea cu totul fată de acestea, socotim că este vătămător pentru suflet. Deci să vedem ce zic sfinţii, ca să nu se plângă nimenea.


La cea dintâi răspunde Marele Vasile şi zice: “Dacă însuşi Domnul lisus, întru Care a binevoit să se odihnească Tatăl şi în care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei; dacă, zic, Acesta Care a primit toată stăpânirea şi judecata de la Dumnezeu şi Tatăl Său, zice că poruncă mi-a dat Tatăl Meu, ce să spun şi ce să grăiesc; si iarăşi: acelea pe care eu vi le grăesc, vi le spun întocmai neschimbate, aşa cum mi le-a spus Tatăl; şi dacă Duhul Sfânt nu grăieşte de la Sine, ci acelea pe care le aude pe acelea le şi spune, cu cât mai cuviincios şi mai sigur pentru mântuirea noastră este a gândi si a face aceasta. Adică a nu călca dumnezeieştile porunci, ci a ne supune lor cu respect.


Iar dumnezeiescul Gură de Aur din însăşi hirotonia arhiereilor dovedeşte că arhiereii sunt supuşi dumnezeeştilor canoane şi porunci, zicând: “Fiindcă arhiereul Legii vechi era căpetenie a poporului şi căpetenie fiind trebuia ca pe cap şă aibă şi puterea (deoarece stăpânirea care nu este supusă altei stăpânire mai înalte este nesuferită, de aceea are pe cap semnul stăpâniei, ca să se vadă că este sub lege); deci porunceşte Legea ca arhiereul să nu aibă capul descoperit, ci acoperit, pentru ca să înveţe capul poporului că are o stăpânire şi mai mare.


De aceea şi în legea Harului când se hirotonesc arhiereii se pune Sfânta Evanghelie pe capul lor, pentru ca să înveţe arhiereul care este hirotonit că primeşte pe capul lui Tiara (mitra) cea adevărată a Evangheliei, adică autoritatea şi ca să mai înveţe că deşi el este cap al tuturor, totuşi este supus legilor Evangheliei, că el, care stăpâneşte peste toţi, este stăpânit de legi; că el legiueşte pentru toţi, dar este stăpânit de lege. De aceea şi viteazul şi sfântul Mucenic Ignatie scrie o epistolă către un arhiereu zicând: Nimic să nu se facă fără părerea ta; iar tu să nu faci nici un lucru fără părerea şi porunca lui Dumnezeu. Deci a avea arhiereul Evanghelia pe capul lui, este semn că se găseşte sub stăpânire.


La mărturia a doua pe care o aduc, ca adică să nu cercetăm noi pe arhierei, pe învăţători şi pe duhovnici, ci să-i ascultăm întru toate, răspunde Marele Vasilie zicând că “propoveduitorul cuvântului, fie el învăţător, fie Arhiereu, trebuie cu multă luare aminte şi cu multă cercare şi cu scop plăcut lui Dumnezeu să spună totdeauna cuvântul şi să facă tot lucrul, ca unul care trebuie să fie cercat prin cuvânt şi prin faptă şi de către supuşii lui.


Si iarăşi: Se cuvine ascultătorilor, care sunt învăţaţi în Scripturi, să cerce cu dreaptă socoteală, acelea pe care le zic dascălii şi câte sunt de acord cu Scripturile să le primească, iar pe cele care nu sunt să le lepede, iar de cei care stăruie în aceste învăţături să depărteze şi mai mult. Si iarăşi, în altă parte zice: Se cuvine ca celor ce au multă cunoştinţă în Scripturi să cunoască pe sfinţi din roadele Duhului Sfânt şi din darurile pe care le au. Si pe cei ce au aceste daruri să-i primească, iar de cei care nu le au să se depărteze. Si iarăşi zice: Nu se cade ca omul să se lase răpit, aşa simplu şi cum s-ar întâmpla de cătră cei ce făţărnicesc adevărul, fără să cerceteze; ci să cunoască pe fiecare după felul învăţăturii şi după oglinda dumnezeieştilor Scripturi. Si iarăşi, se cuvine ca tot cuvântul şi tot lucrul să fie încredinţat şi adeverit cu mărturia de Dumnezeu Insuflatelor Scripturi, ca să le cunoască cei buni şi să se ruşineze cei răi.


La a treia parte a împotrivirii răspunde dumnezeescul Gură de Aur zicând: “Rău lucru este pretutindenea a nu avea cineva stăpân şi cap, ci pricină a multor nenorociri şi început a toată neorânduiala şi turburarea; totuşi nu-i mai mic răul ca cei supuşi să nu se supună stăpânitorului. Dar ar putea spune cineva că se află şi un al treilea rău, când întâistătătorul şi conducătorul s-ar întâmpla să fie rău. Ci eu ştiu că acesta nu este un mic rău, ci mult mai rău decât a nu avea cineva deloc stăpân. Că e mai bine să nu fii condus de cineva decât să fii condus de un stăpân râu. Fiindcă cine nu are un conducător peste el de multe ori se izbăveşte şi de multe ori se primejdueşte; dar cine are întâi-stătător rău, totdeauna se va primejdui, căzând în gropi şi în prăpăstii. Cum dar zice: Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor?


Pricina pentru care Pavel a zis aşa este următoarea. Pentru ca mai înainte a zis despre conducători, aceste laude: “văzând bunele roade ale vieţii lor virtuoase şi împreună petrecerea lor urmaţi-le credinţa”; apoi după ce i-a arătat că sunt drepţi întru toate, a zis: “ascultaţi pe mai marii şi întâistătătorii voştri şi vă supuneţi lor”.
Dar îmi răspundeţi: dacă acela este rău si nu ne supunem, ce se întâmplă? Si în ce spui că este rău întâistătătorul tău? Dacă este greşit în credinţă, fugi de dânsul şi-l părăseşte, nu numai dacă este om, ci si înger din cer dacă ar fi; iar dacă este greşit în viaţa şi faptele lui, nu lua aminte. Această pildă nu o spun dela mine, ci din Sfânta Scriptură. Ci ascultă pe Hristos, care zice: Pe scaunul de învăţătură a Legii au şezut cărturarii şi fariseii; după ce a zis mai înainte multe rele despre ci, atunci a zis: Pe scaunul Legii au şezut. Aşa dar, câte vă vor zice din Lege să faceţi, faceţi-le, dar lucrurile lor rele să nu le faceţi. Ca şi cum ar zice: au vrednicia ca să înveţe, dar au şi viaţă necurată. Voi însă care auziţi, nu luaţi aminte la viaţa lor, ci la cuvintele lor, căci din viaţa lor nimeni nu se poate vătăma. Din ce pricină? Fiindcă sunt cunoscute tuturor şi fiindcă nici acesta care învaţă, oricât de viclean şi păcătos ar fi, nu poate niciodată să înveţe pe oameni să facă cele rele.


Iar credinţa şi învăţăturile cele rele pe care le are, nici nu sunt cunoscute de toţi şi nici nu încetează a le face. De aceea şi porunca pe care a dat-o Domnul: nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă şi nu la dogmele credinţei.
Si iarăşi îmi spui în altă parte: dar cutare şi cutare om, blândul acela, sfinţitul acela, prea înţeleptul acela face aşa şi aşa. Omule, nu-mi spune mie despre acest prea blând, prea înţelept, evlavios sau sfinţit, ci dacă vrei spune că este Petru sau Pavel sau înger din cer. Chiar dacă sunt aşa de mari sfinţi, eu nu mă grijesc de vrednicia feţelor; deoarece eu nu citesc lege şi poruncă de rob, ci lege împărătească. Iar când se citesc scrisori împărăteşti, toată vrednicia robilor să înceteze. De ce îmi aduci de faţă pe cutare şi pe cutare? Dumnezeu nu te va judeca după lenea slugilor celor împreună cu tine, ci după porunca dumnezeieştilor sale legi. Am poruncit, îţi va zice în ziua Judecăţii; trebuia să te supui poruncii Mele şi nu să pui înainte pe unul sau pe altul şi să cercetezi răutăţile altora.


Dacă şi marele împărat David a căzut într’un păcat, oare tu nu te temi ca să nu cazi? Cu adevărat este mare primejdie. De aceea se cuvine să luăm aminte. Si nu numai virtuţile sfinţilor să le imităm, ci dacă şi lor, ca nişte oameni, li s-a întâmplat vreo nepăsare sau călcare a legii, noi trebue să ne ferim de ele, deoarece nu vom fi judecaţi de cei împreună cu noi slujitori, ci de Stăpânul şi Dumnezeul nostru, Căruia îi vom da seamă pentru toate cuvintele şi faptele noastre.


Si sfinţii la fel grăesc. Ci noi, fraţilor, fiindcă la pace ne-a chemat pe noi Domnul, trebuie să ne supunem şi arhiereilor şi duhovnicilor şi dascălilor noştri, pentru vrednicia pe care o au dela Dumnezeu. Iar dacă cineva dintr’înşii ar face ceva fără dreaptă judecată sau ne-ar împiedeca de a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu încetăm a-i cere şi a-l ruga, până-când îl vom convinge ca să se facă voia lui Dumnezeu, pentru-ca să domnească pacea între noi să stăpânească unirea şi înţelegerea, ca să fie dragoste între păstori şi oi, între arhierei şi creştini, între clerici şi mireni, între întâistătători şi supuşi; ca să fie departe de noi smintelele, turburările, schismele, despărţirile. Deoarece acestea sunt stricătoare a sufletelor noastre, a caselor, a bisericilor şi a toată obşteasca petrecere. In scurt ca să fim toţi un trup şi un duh, toţi cu o singură nădejde, cum am şi fost chiemaţi, ca şi Dumnezeul păcii să fie cu noi.

Legături:

Cea mai importantă apariție dogmatică din ultimii ani: Jean Claude Larchet, „Persoană şi Natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul”

Păr. stareț Gheorghios Kapsanis Grigoriatul despre noua oră de religie impusă în Grecia: Noua Programă de Studii pentru Ora de Religie este Îndrumător spre Religia Universală

Introducere, traducere și note de prof. Marian Maricaru. Texte publicate în numărul din ianuarie 2013 al revistei Tabor. (Textul are copyright și nu poate fi preluat de mass-media, presă etc fără acordul explicit al traducătorului. Pe internet poate fi preluat integral de siteurile și blogurile creștin-ortodoxe, singura condiție este menționarea sursei electronice și autorul traducerii, cu link la pagina originală: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2013/04/01/par-staret-gheorghios-kapsanis-grigoriatul-despre-noua-ora-de-religie-impusa-in-grecia-noua-programa-de-studii-pentru-ora-de-religie-este-indrumator-spre-religia-universala/)

Introducere

Părintele stareț Gheorghios Kapsanis, egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie – mai cunoscută în România ca Grigoriu, rectitorită din temelii de Sf. Ștefan cel Mare – este un cunoscut fost profesor de teologie al Universității din Athena, de unde, împreună cu o parte din ucenicii săi, unii dintre ei ex-studenți ai săi, s-a retras în viața monahală acum mai multe decenii. După o perioadă petrecută la Meteora, obștea se mută în Sf. Munte, unde se stabilește la Măn. Simonopetra, apoi, definitiv, la Grigoriu, participând la marea mișcare de reînviere a vieții monastice athonite din a doua jumătate a secolului al XX-lea și ajungând cunoscută în întreaga Ortodoxie contemporană. Obștea de la Grigoriu se implică în viața actuală a Trupului lui Hristos, publicând periodice și cărți, contribuind la pastorația și misiunea internă a Bisericii Eladei, dar și în apostolatul ortodox extern, din Africa (în special în Congo și, mai nou, în Burundi). Ca și alte obști athonite, și aceasta, la loc de frunte, este foarte eterogenă etnic (dar unită în Hristos și Ortodoxie) și extrem de primitoare cu românii, fiind un adevărat microcosmos și recapitulare în mic a katholicității Ortodoxiei, în ambele sensuri (și cel spațial, dar și cel genuin, de întregime nestricată de erezii a credinței apostolice). Există și un monah de culoare și, periodic, pot fi văzuți monahi asiatici sau de culoare veniți în stagii duhovnicești aici.

Articolul de față este o recentă luare de poziție a acestui celebru stareț și profesor, autor de cărți și articole, în legătură cu mult discutata introducere anul trecut în învățământul de stat din Grecia, la recomandarea UE (făcută în anul 2005 către toate statele membre!), în locul orei de religie confesională, în cazul de față Ortodoxă, a ceea ce în limba greacă s-ar numi θρησκευτικός γραμματισμός (deocamdată sub titulatura de oră pilot). Această expresie și problematica ascunsă în spatele ei pleacă de la americanul religious literacy (adică alfabetizare religioasă), un concept la modă în Apus de câțiva ani încoace, care vede ca o necesitate existența educației religioase de tip „istoria religiilor” în învățământul de stat deoarece, într-o societate globalizată, se consideră că lipsa cunoașterii celorlalte religii duce la fanatism si izolare. Deci, noua ideologie nu pune in prin plan asistarea tuturor cetățenilor, în mod nedescriminatoriu, pentru studierea și trăirea în primul rând a propriei religii, ci dorește înlocuirea acesteia cu studierea generală, și, în fapt, superficială și relativistă, a tuturor religiilor. Desigur, se pretinde o expunere de tip „obiectiv”, „intercultural”, cu „implicații socio-culturale” în care nu există un Adevăr de credință și viață, ci, doar, o diversitate plată de culturi sau „tradiții” (cum este, mai nou, la modă a se spune și prin România) religios-spirituale omenești, toate egale și, în final, neutre ca valoare moral-spirituală – precum munții sau mările studiate la geografie, ori numerele de la aritmetică sunt ne-evaluabile moral sau duhovnicește, deși, în realitate, biblic și patristic vorbind, chiar și acestea pot fi cel puțin contemplate duhovnicește. În această paradigmă, studiul religiilor ajunge, culmea, un simplu capitol al antropologiei, dimensiunea spirituală a problemei fiind, în realitate, exclusă sau marginalizată. Anul acesta s-a discutat și în România pe marginea unei știri în care se spunea că elevii din Marea Britanie erau obligați de școală să exerseze modul de rugăciune musulman, eventual chiar în geamie, deși ei erau creștini, cei care refuzau urmând a fi penalizați. Prin urmare, se poate observa că umanismul devine, de fapt, noua religie a Noii Lumi, o religie care eclipsează sau anulează, în fapt, celelalte religii prin reducerea lor la simple fenomene umane, fără implicații spirituale pozitive sau negative. Riscul este ca, în loc să cultivăm o cultură a dialogului de bun simț, cunoaștere și acceptare în dragoste a aproapelui – oricare ar fi el -, să se cadă, din nou, în corectitudinea politică nivelatoare și, în final, tiranică; cosmopolitismul și multiculturalitatea să devină o modă sau, mai rau, o dictatură, transformându-se într-un vector inteligent al globalizării forțate, a cărei nouă religie este, deci, umanismul antropocentric și, în esență, ateu. Din perspectivă Ortodoxă, se poate pune foarte ușor în evidență faptul că dacă elevul nu va înțelege și nu va trăi propria credință – iar acest lucru presupune mulți ani de acumulări și discerneri informative și formative -, nu va putea iubi într-un mod sănătos pe Dumnezeu și pe aproapele său (de orice religie ar fi el) și nici nu va înțelege în mod real multitudinea confesiuni sau religii existente. Cu atât mai puțin, suspendat într-un niciunde presupus obiectiv-rece, de dincolo de orice religie, niciun elev nu va avea nicio trăire în nicio religie și nici nu își va impropria vreun cod axiologic, altul decât cel umanist antropocentric neo-atheu sau relativist-sincretist – dacă și-l va impropria și pe acela, oricum ar putea arăta el.

Pentru a înțelege mai bine realitățile sui generis din statul grec modern și condițiile, în general, ale învățământului religios preuniversitar de stat, recomandăm parcurgerea capitolului „V. Educația religioasă în Grecia: identitate națională și multiperspectivism” semnat de Irina Horga și Mihaela Zaharescu (în Dorin Opriș & Monica Opriș – coordonatori, Religia și școala – cercetări pedagogice, studii, analize, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2011, pp. 89-104).

În lecțiunea noastră, problema pe care o ridică părintele stareț Gheorghios Kapsanis este, deci, pe de o parte, aceea a lipsei criteriilor de evaluare filosofico-religioasă la elevii de școală primară, gimnaziu și liceu (în tot cazul, este clar faptul că despre critical thinking nu se poate vorbi până la liceu), precum și aceea a relativizării unicității adevărului de credință și a lipsei unui angajament duhovnicesc în acest demers de prezentare așa zis echidistantă și rece a tuturor religiilor, demers care are la bază fie relativismul New Age, al Pan-religiei Minunatei Lumi Noi, fie, la fel de grav, relativismul de tip ateu sau agnostic. Pe de altă parte, și nu în ultimul rând, Grecia nu este o țară care să se distingă printr-o societată globalizată, cosmopolită, multi-religioasă – de vreme ce peste 90% din populație se declară ortodoxă – iar aici, cazul Greciei este relevant și pentru România. Deci, necesitatea socio-culturală postulată de UE nu se potrivește cu realitățile elene. Părintele dezvoltă în continuare o scurtă istorie a apariției și continuității orei de religie ortodoxă în Grecia modernă, de după perioada turcocrației, arătând că bazele pe care s-a clădit atunci sunt corecte, democratice, nediscriminatorii și valabile și în contextul actual al statului elen. Deși chiar și unele personalități din domeniul învățământului religios de astăzi s-au lăsat seduse de ideile moderniste corecte politic sau de alt tip, ora de religie trebuie să rămână o oră de cultivare a trăirii religioase specifice identității spiritual-culturale a cetățenilor Greciei moderne, în spiritul și praxisul Sfinților Părinți și Dascăli bizantini sau, mai bine spus, roméi (reflex al bicefaliei romaice răsăritene sau „bizantine”, statul grec, care își datorează în mare parte Bisericii Ortodoxe existența sa fizică șu culturală contemporană, consideră prin Constituție Ortodoxia ca religie națională, iar Biserica Ortodoxă ca putere în stat, preoții fiind asimilați funcționarilor de stat) și să nu devină un studiu sterp de Duh Sfânt, un scolasticism, un varlaamism modern în care, cum se exprima un părinte thessalonicean anii trecuți, vorbește despre experiența palamită (isihastă) într-un limbaj și un duh varlaamito-scolastic. Ori, mai bine spus, neo-varlaamit și neo-scolastic. Părintele concluzionează că decât să fie tinerii noștri îndoctrinați în ateism sau agnosticism prin antropocentrizare sau păgânizați prin spiritul sincretist New Age al orei pilot (deci, de fapt, îndoctrinați în atheism sau în altă religie, și încă pe banii contribuabililor), mai bine renunțăm de tot la orice fel de oră de religie. La fel ca în timpurile turcocrației, condițiile dure impun soluții de supraviețuire, iar tinerii vor supraviețui duhovnicește prin educația primită în familie și în cadrul diverselor activități catehetice ce abundă în parohiile Bisericii Ortodoxe a Greciei – care este, să recunoaștem, la acest nivel, mult înaintea noastră, neavând de-a face și cu regimul atheu comunist, ci doar cu consumismul și spiritul nihilist ori postmodern. Prin urmare, putem înțelege faptul că, și dacă s-ar preda și o oră cu un conținut centrat pe confesiunea elevului și una de „learning about religions” (ceea ce este aproape imposibil de crezut că se va face vreodată), tot ar putea fi de suflet vătămător.

De menționat că acest tip de probleme a fost rezolvat în Romania post 1989 prin faptul că, pe lângă faptul că orice elev poate fi educat în religia sa sau poate cere să fie scutit de această materie, în programa ortodoxă pentru ora de religie de liceu (deci, de la o vârstă la care se pot face niște discerneri mai mature) este prevăzut anual și un întreg capitol despre celelalte religii din lume, de-a lungul istoriei, dar și despre celelalte confesiuni creștine din țara noastră și din lume, tratarea fiind obiectivă și suficientă pentru nivelul elevului de liceu. Desigur, provenind din ceea ce Nicolae Iorga numea „Bizanț după Bizanț”, România modernă se află într-o situație foarte asemănătoare cu cea a Eladei și, în „noile realități europene” putem învăța unii de la alții și în privința soluțiilor legate de educația religioasă.

În încheiere, fără a comenta mai mult, nu pot să nu amintesc faptul că în această vară o elevă din Grecia care trecea în clasa a XI-a, fata unei cunoștințe de acolo, îmi povestea că, la noile ore pilot de religie, profesori erau niște absolvenți de Filosofie-Filologie (în Grecia se studiază împreună, pentru că accesul la filosofii antici presupune accesul la textele originale etc) și nu de Teologie Ortodoxă și că li se vorbea despre aportul luminos adus de Francmasonerie umanității. Ar merita verificat ce scrie exact în programa orelor pilot. În acest caz, cu atât mai mult trebuie să ne pună pe gânduri reacția athonită. (Marian Maricaru)

+++

Noua Programă de Studii pentru Ora de Religie este

Îndrumător spre Religia Universală

poziție publică luată de părintele stareț Gheorghios Kapsanis Grigoriatul

Aplicarea pilot a noii Programe de Studii pentru ora de religie în anul școlar 2011-2012 produce reacții îndreptățite. Noua oră de religie nu mai are caracter Creștin-Ortodox, nu ajută pe elevi să cunoască credința lor Ortodoxă, nu construiește (nu formeză) identitatea religioasă, morală și culturală a tinerilor eleni.

Teologi și alți savanți, care reprezintă foruri teologice și educaționale, se luptă și protestează de zeci de ani, atât din cauza viitoarei scoateri a orei de religie din cadrul educației publice, cât și pentru transformarea ei în oră de threskeiologie (Știință a Religiilor sau Istoria Religiilor, n. trad.). În acest sens, există analize admirabile și aprofundate. În aceeași problemă a protestat și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte – exprimând conștiința de sine diacronică a poporului nostru grec-ortodox în scrisoarea sa (28.12.2010/10.01.2011) către ministrul educației de atunci -, și a accentuat faptul că ora de religie nu trebuie să dobândească un caracter inter-religios, ci să aibă caracter Ortodox.

De curând (cu data 4 Iulie 2012) „Memorandumul” domnului Iraclis Rerakis (profesor de Pedagogie – Pedagogie Creștină la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Aristotel din Tesalonic) către Sfântul Sinod al Bisericii Eladei ne informează cu argumente teologice și pedagogice documentate științific că:

a)     Predarea noii ore de religie presupune admiterea faptului că Grecia este deja o țară multiculturală. În tot cazul, prezența imigranților din motive economice nu a creat entități culturale speciale și, prin urmare, asemenea presupoziții nu se susțin cu realitățile spațiului elen.

b)    Conținutul (multi-religios) al noii ore de religie face predarea orei absolut anti-pedagogică. Este de nepermis, din punct de vedere pedagogic, obiectivul noii Programe de Studii care prevede bombardarea copiilor de vârstă școlară cu materie de studiu pe care nu o pot asimila și, foarte probabil, nici valorifica în mod creativ. Dimpotrivă, predarea despre Credința Ortodoxă, despre viața liturgică și misteriologică (sacramentală), despre experiența Sfinților noștri, despre unicitatea mântuirii în Hristos presupune teme pentru care elevii de aceste vârste au atât premizele empirice, cât și pe cele gnoseologice necesare pentru a asculta, a discuta, a se problematiza și, prin urmare, a dezvolta un interes critic la adresa tuturor celorlalte religii.

c)     Conform noii Programe de Studii, micii școlari sunt învățați să se emancipeze de „orice se numește atașament pentru trecut”, adică de credința părinților lor, iar cei care predau religia sunt îndemnați să „să se distanțeze[1] pe cât posibil, de religia de care probabil aparțin, fie primită de la părinții lor, fie asumată prin opțiune proprie”.

d)    Educația religioasă oferită nu face referință la Hristos ca Dumnezeu, Mântuitor și Izbăvitor – așa cum Îl cunoaștem din credința noastră Ortodoxă -, ci se referă la El într-un mod universalist-religios: „se cere să fie concentrat interesul elevului către dimensiunea umană a religiilor … ca izvor de inspirație de-a lungul timpului pentru cultură și de extragere de sens existențial personal și colectiv”.

Este evident faptul că arhitecții noii Programe de Studii au în minte deconstruirea a ceea ce nu au reușit să dărâme bavarezii regenței lui Otto[2].

Extrema apusenizare a învățământului public al acelei epoci, cu toate că a separat educația generală de rădăcinile ei firești ce începeau din Grecia Antică și au trecut în mod creativ în Împărăția Bizantină creștină și, mai apoi, în educația dascălilor Neamului și a școlilor ascunse, nu părăsise definitiv caracterul Ortodox al orei de religie. Educația religioasă, chiar dacă nu țintea exact spre așteptările și viziunile părinților neo-elenismului, ale Sfântului Cosma Etolul, ale lui Kapodistrias, ale lui Makriyianni, ale Sfinților Noi-Mucenici, păstrase totuși caracterul învățăturii credinței Ortodoxe. Chiar și marele Adamantios Korais, care nu simpatiza educația ce izvora din tradiția noastră bizantină și s-a păstrat în cercurile colivazilor[3] nu a ezitat să sprijine caracterul catehetic al învățământului public în renăscutul stat elen. În Însemnări despre regimul temporar al Eladei anului 1822 (Constituția primei Adunări Naționale din Epidaurus), comentând articolul ce se referă la învățământul public, definește forma învățământului religios drept „cateheză” și face următoarele observații, importante și pentru realitatea actuală: „Motivul pentru care numesc Cateheza ultima este acela că, deoarce presupun deschise școlile comune nu doar celor din toate ereziile  creștinilor, dar și iudeilor și turcilor, bine este a se preda Cateheza doar două zile pe săptămână, doar copiilor Răsăritenilor, după ieșirea oricăror heterodocși – cu excepția cazului în care unul dintre părinții heterodocșilor cere, cu de la sine chemare, de două sau trei ori, ca favor, intrarea copilului său la ora de predare a catehismului” (editat în Athena la 1933 de către Themistocle P. Voridos).

Despre conținutul educației Creștin-Ortodoxe au discutat mulți teologi remarcabili. Din timp în timp, prin comunicări în cadrul congreselor și prin articole,  s-au făcut propuneri pentru depășirea influențelor teologice apusene în programa analitică și în conținutul orei. Ținta propunerilor a fost orientarea orei pe direcția cultivării cugetului bisericesc Ortodox. Spre exemplu, profesorul Nikos Matsoukas, a scris între altele: „Cineva poate înțelege ușor că nu este posibil a fi atinse scopurile orei de religie – care în acest caz, pentru noi, sunt cultivarea cugetului ortodox – dacă nu există bunurile culturale ale tradiției noastre bizantine și dascăli care să inspire dorul după aceste bunuri. Desigur, se presupune existența duhului creștin viu, care se exprimă în cadrul cultului”. Și, aproape conclusiv, ca un îndemn la ieșirea teologiei și a educației religioase din „captivitatea babiloniană” a șabloanelor apusene, completează: „Programa analitică a orei de religie trebuie să fie reconsiderată din temeliile ei și să se redea într-un mod mai concret viața istorică a Ortodoxiei” (periodicul Synaxi, nr. 1 (1982), pp. 36 și 40).

Cu noua Programă de Studii, în ciuda necesității unui învățământ Ortodox ce face uz de „bunurile tradiției bizantine”, se impune un varlaamism[4] modern ce se insinuează brutal în măruntaiele Neamului. Educația umanistă, cu o formă diferită de cea a vechiului varlaamism, având caracteristicile sincretismului pan-religios, invadează școlile pentru a suprima Educația Neamului. Se încearcă ruperea copiilor de rădăcinile de-viață-dătătoare ale Credinței Ortodoxe predanisite de părinți – credință care îi face pe oameni Trup al lui Hristos, Biserică a lui Hristos, „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4) – și asimilarea lor în creuzetul unei religiozități umaniste ce nu eliberează pe om de păcat și moarte, nu îl conduce la sfințenie și îndumnezeire, ci, din contră, îl pregătește să primească demonica religie universală.

Acest neo-varlaamism sui generis se impune de către un grup de teologi care arată că dușmănesc teologia isihastă a Sf. Grigorie Plama, Ortodoxia martirică a Noilor-Mucenici, cultura ascetică a colivazilor, credința simplă a luptătorilor Renașterii de la 1821. Acești teologi nu înțeleg că se luptă cu cuvântul Profeților, Apostolilor și Părinților, cuvânt ce nu recunoaște alte căi ale mântuirii  în afara Domnului nostru Iisus Hristos. „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” (Faptele Apostolilor 4, 12). Nu înțeleg, prin urmare, faptul că, văduvind tinerii greci ortodocși de necesara educație Ortodoxă și impunând educația religioasă publică multi-religioasă, arată criza teologiei și, mai mult, criza de credință în care se află ei – ca să aducem aminte de cuvântul în legătură cu acestea al părintelui Gheorghe Florovsky. Se întreabă cineva: cum se poate ca acești teologi să fie considerați membri ai Bisericii Ortodoxe când ei, în realitate, subminează lucrarea învățătorească a acesteia în sufletele încă vulnerabile ale elevilor? Adevărul este că nu pot fi înlăuntrul grădinii Bisericii, nu pot fi membrii ai Trupului lui Hristos – de vreme ce îl sabotează.

Cei care au inspirat noua Programă de Studii par a crede că poporul nu are nevoie de Hristos în Educație și că a sosit vremea să-I ceară lui Hristos să „plece din ținuturile lor”. Însă, înaintea noastră, alte popoare, ale căror principii despre predarea orei de religie ne chinuim să le copiem, L-au gonit pe Hristos din învățământul lor și au trăit consecințele îndepărtării Sale. „Școala Europei a fost separată de credința în Hristos. În aceasta rezidă transformarea ei în otravă, în aceasta și moartea lumii (umanității) europene” – a spus cu toată sinceritatea adâncul cunoscător al culturii europene, Sfântul Nicolae Velimirovici, cel care a experiat în propriul său trup barbarismul Europei dezcreștinate, atunci când a fost prizonier al naziștilor în lagărele de la Dachau.

Umanismul neo-elen modern impune noilor greci să gonească din Învățământul public religios pe Hristosul Predaniei Ortodoxe și să primească educația religioasă multi-religioasă de tip Noua Eră (New Age), educația Religiei Universale. Nădăjduim că poporul nostru nu se va supune opțiunilor unei minorități de teologi și formatori ai învățământului public, ci cu vitejie va cere de la factorii competenți ai statului să reexamineze problema, să o supună unui referendum de facto – de vreme ce se fac auzite și propuneri Ortodoxe și universalist-religioase – pentru a alege el însuși dacă încă Îl mai vrea pe Hristos în Învățământ sau dacă dorește dezcreștinarea acesteia.

Credem că poporul grec, cu toate păcatele sale ce l-au condus spre prezenta criză multilaterală, în adâncul sufletului său este credincios Ortodoxiei și Bisericii sale. Aceasta o arată ori de câte ori circumstanțele îi permit să exprime neinfluențat credința sa în Hristos și Biserică. Educația Creștin-Ortodoxă este preferată nu numai cei trei la sută din grecii de astăzi, care merg la biserică în fiecare Duminică, ci și majoritatea zdrobitoare ce se simte și se declară Creștin-Ortodoxă, care cinstește marile sărbători ale Bisericii, care își botează copiii, care iubește tradițiile ei creștine, care când și când se pocăiește pentru greșelile ei, care ia merindele Vieții Veșnice, care își lasă ultima suflare cu nădejde la Dătătorul Vieții și Biruitorul Morții.

Aceste realități sunt eludate de prezumtivii reformatori ai învățământului religios al neamului. Doresc să se simtă modernizatori, nu „următori Sfinților Părinți”. Nu poate fi explicată altfel obsesia lor pentru metode aduse din Apus care urmăresc principiile teoriei „alfabetizării religioase”[5], o teorie ce nu corespunde țintelor educației Ortodoxe, care nu concordă cu perspectiva îndumnezeirii (theosis). Altfel nu se explică faptul că, deși sunt teologi ortodocși, nu concep faptul că educația religioasă pentru copiii ortodocși trebuie să se bazeze pe credință și pe experința trăită a Bisericii, în centrul căreia este Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Încă o dată se ridică înaintea noastră aceeași dilemă: învățământ umanist sau divino-umano-centric? Conformare cu lumea, în numele unei așa-zise adaptări la noile date sociale, sau atașament către pedagogia pururea nouă și niciodată secularizată a Singurului Adevărat Pedagog, Care ne face Trup al Său, Biserică a Sa, icoană (chip) adevărat al Său?

În cartea ei „Sfântul Munte și Învățământul Neamului nostru” (1984), Sfânta Chinotită a Sfântului Munte scrie:

„Nu putem grecii ortodocși să ne comportăm infantil – oricare ar fi justificarea – sau, mai mult, să fim insolenți și să rămânem nepedepsiți.

Dacă cei ce ne-au precedat pe noi și au trăit și au fost înmormântați în aceste pământuri au improvizat, facând după cheful lor, atunci am putea și noi să continuăm improvizând.

Dacă, însă, au trăit altfel… atunci nu putem să improvizăm nepedepsiți, să facem probe, să ne jucăm cu cele ce nu sunt de joacă.

Dacă nu ar fi teologhisit Sf. Grigorie Palama cele pe care le-a teologhisit, recapitulând experiența și viața Ortodoxiei, astâmpărând setea chinuitului om nou contemporan; dacă nu ar fi părinți ai noului elenism un Sfânt Cosma din Etolia și un Makriyiannis; dacă nu existau toate acestea în sângele nostru – atunci am fi putut face orice ne-ar fi venit.

Acum, însă, nu este astfel. Acum ne găsim într-un loc și un timp sfânt. Nu putem fi superficiali. Nu ne aparținem nouă. Aparținem celor ce ne-au născut și întregii lumi. Sutem îndatorați cu o moștenire duhovnicească” (pp. 68-70).

Acesta este adevărul. Sf. Cosma Etolul a fundat școli pentru ca, prin acestea, poporul să fie condus spre cunoașterea lui Dumnezeu, nu spre cunoștere enciclopedică sterpă. Gnoseologia care caracterizează cugetarea și guvernează propovăduirea apostolului neamului, Sfântul Cosma, nu este gnoseologia enciclopediștilor, a iluminiștilor europeni și greci din secolul al XVIII-lea, a arhitecților bavarezi ai noului Învățământ ai statului elen. Gnoseologia lui este aliniată cu cea a Profeților, a Apostolilor și a Părinților până la Sf. Grigorie Palama. Spre acest Învățământ orienta el neamul (nostru) înrobit când spunea: „Pentru că de la școală învățăm, după putere, ce este Dumnezeu, ce este Sfânta Treime, ce sunt îngerii, arhanghelii, ce sunt demonii, ce este Raiul, ce este Iadul, ce este păcatul, ce este virtutea. De la școală învățăm ce este Sfânta Împărtășanie, ce este Botezul, ce este Sfântul Maslu, cinstita Nuntă, ce este sufletul, ce este trupul; pe toate la școală le învățăm.” (Ioan Menounos, Învățăturile lui Cosma Etolul, editura Tinos, p. 142).

Credem că aprecierile noastre la adresa voinței poporului grec Ortodox în legătură cu problema educației religioase sunt drepte și că poporul nostru, dacă va fi întrebat, va prefera să rămână credincios predaniei (moștenirii sfinte a) părinților săi și nu va accepta o oră de religie universalistă pentru copiii săi. Va prefera să fie desființată ora de religie decât să decadă la o educație religioasă antihristică! Ar fi mai de preferat pentru el să fie desființată ora și să dea o educație Ortodoxă copiilor săi în afara învățământului public, decât să accepte o inițiere publică în Religia Universală ce va veni peste noi.

Dacă, în ciuda acestora, poporul nostru va prefera, în mod conștient, să îndepărteze pe Hristos din învățământul public, el va fi în mod fatal răspunzător pentru alegerea sa. Hristos, așa cum se mărturisește în Sfânta Evanghelia, nu constrânge pe nimeni. Este Dumnezeul libertății. „Bate la ușă” și așteaptă să-L primim. Dar Se și îndepărtează atunci când noi nu-L primim. Numai să știm că prețul absenței lui Hristos din viața noastră va fi greu, va fi devastator. Așa cum spune cuvântul profetic: „că, iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Psalm 72, 26). Și, așa cum scrie Sf. Nicolae al Ohridei (Velimirovici): „Hristos Se îndepărtează de Europa, așa cum s-a îndepărtat oarecând de Țara Gadarenilor, când gadarenii I-au cerut. Însă imediat ce Acesta a plecat, a venit război, urgie, frică și groază, colaps, catastrofă”.

Recapitulând cele de mai sus, protestăm pe toate tonurile și spre toate direcțiile pentru faptul că, prin noua Programă de Studii, se pune pe picior de egalitate Hristos cu Mahomed, Buddha, Confucius, și viața în Hristos cu religiozitatea celorlalte religii, adică se predă copiilor că există mântuire și în celelalte religii. Câți fac acestea, vestesc „altă Evanghelie”, evanghelia înșelării – cu care nu putem fi de acord. Ne exprimăm nădejdea că conducătorii noștri politici și mai marii bisericești nu vor permite să fie pus la egalitate în sufletele elevilor Ortodocși Adevărul cu minciuna, deoarce această ne-mai-pomenită lovitură a demonicei Noi Ere (New Age) adusă trupului binecuvântatului nostru popor Ortodox va constitui o greșeală de neiertat a generației noastre, care va și plăti prețul greu al acestei apostazii.

Starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie („Grigoriu”),

+ Arhim. Gheorghe (Kapsanis)

22 Iulie 2012


[1] termenul este și mai puternic în limba greacă, pentru că are ca rădăcină cuvântul απόσταση, adică apostazie (n. trad.)

[2] este vorba despre regența care a condus proaspăt-înființatul regat grec modern de după revoluția de la 1821, de la aducerea regelui minor Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach în ianuarie 1832 până la majoratul său, în 1835, (n. trad.)

[3] este vorba de părinții athoniți, unii dintrei ei canonizați mai apoi sfinți (cel care a alcătuit celebra antologie numită Filocalie, Sfântul Nicodim Aghiritul este doar unul dintre cei mai cunoscuți), care au inițiat mișcarea de renaștere isihastă din secolul XVIII d. Hr.; mișcarea se coalizează inițial în jurul refuzului unor părinți din Schitul Sf. Ana din Sf. Munte Athos de a participa la parastasele făcute Duminica, adică în Ziua Învierii, și nu sâmbăta, așa cum este canonic – de unde și numele batjocoritor de „colivari” sau „colivazi” dat de adversarii lor, (n. trad.)

[4] Varlaam de Calabria este un monah apusean, exponent al scolasticismului, care vine în secolul al XIV în Bizanț ca să învețe limba greacă pentru a-l putea studia mai bine pe Aristotel, nu pe Sfinții Părinți; el intră în conflict cu Părinții isihaști după ce scrie de mai multe ori împotriva lor, batjocorindu-I și învinduindu-I de erezie și înșelare; în acel moment este rugat Sf. Grigorie Palama să intervină și să apere isihasmul, lucru care duce la publicarea celebrelor Triade teologice în care sfântul arată folosul omenesc, dar și profundele limite ontologice, gnoseologice și duhovnicești ale cunoașterii „științei celei din afară”, raționaliste, spre deosebire de știința științelor și arta artelor care este știința duhovnicească lăuntrică a despătimirii, iluminării și îndumnezeirii omului, trecând  prin contemplarea Luminii Sale Necreate, (n. trad.)

[5] θρησκευτικός γραμματισμός / religious literacy (n. trad.)

NOTĂ: Introducere, traducere și note de prof. Marian Maricaru. Texte publicate în numărul din ianuarie 2013 al revistei Tabor. (Textul are copyright și nu poate fi preluat de mass-media, presă etc fără acordul explicit al traducătorului. Pe internet poate fi preluat integral de siteurile și blogurile creștin-ortodoxe, singura condiție este menționarea sursei electronice și autorul traducerii, cu link la pagina originală: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2013/04/01/par-staret-gheorghios-kapsanis-grigoriatul-despre-noua-ora-de-religie-impusa-in-grecia-noua-programa-de-studii-pentru-ora-de-religie-este-indrumator-spre-religia-universala/)