De Marian Maricaru
Reintroducerea Anului Nou la 1 Ianuarie, ca la păgânii romani, tributari zeului Ianus căruia îi era dedicată luna Ianuarie (așa era și în calendarului roman introdus de Iulius Caesar), are loc în secolele 16-17 d. Hr. în Europa „creștină” occidentală – mișcare validată și religios într-un final la romano-catolici (adică la papiști) de un, desigur,… papă. La răsăriteni, țarul rus Petru cel Mare (cezaro-papism ne-ortodox, pe alocuri antiortodox, căci reformele sale de import occidental au alterat muzica, iconografia, arhitectura ortodoxă și, prin desființarea Patriarhiei ruse și Sinodului Bisericii Ruse către un minister al statului ne aflăm rușii într-o situație de anglicanism în relația stat-Biserică) a transformat în prima zi de nou an ziua de 1 Ianuarie 1700, cu sărbători parcă și de artificii și tot tam-tam-ul, după ce deja avusese noul an la 1 Septembrie, cum este tradiția biblică și bizantină ortodoxă (iar din cauza schimbării acel „an” a durat doar 4 luni). O mișcare tot de imitație a Occidentului („să avem și noi faliții noștri”) care, îmi pare, reintroduce anul nou în logica păgână în contextul Renașterii, ce este, de fapt, o renaștere a păgânismul european anticreștin prin reîntoarcerea la valorile greco-romane pre-creștine…
sec. 12 d. Hr
«Stabilirea zilei ca 1 ianuarie să fie data la care să înceapă anul a fost făcută prin lege de către Iulius Caesar în anul 46 î. e.n. Potrivit cu The World Book Encyclopedia (1984), vol. XIV, p. 237: „Romanii i-au dedicat această zi (1 ianuarie) lui Ianus, zeul porților, al intrărilor și al începuturilor. Numele lunii ianuarie provine de la Ianus, care avea două fețe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi“[2]
Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. La multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.»
(https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Anul_Nou)
Aveți la sfârșitul articolului de față și o captură de ecran cu un tabel de pe aceeași pagină Wikipedia dedicată subiectului Anul Nou, pentru a vedea anii în care diverse state au acceptat în zorii modernității 1 Ianuarie drept începutul noului an.
Vă aduc aminte că tradiția biblică, păstrată de evrei și creștinii ortodocși, este că anul nou începe toamna pentru că lumea a fost creată atunci, în acea starea de plinătate paradisiacă pe care o rememorează abundența roadelor din toamnă (vezi până astăzi sărbătoarea iudaică Roș Hașana, la care în 2023 au avut loc niște agitații ale evreilor religioși apărați de ceva forte înarmate israelite în zona moscheii Al-Aqsa, zonă religioasă specială mahomedană palestiniană ocupată, găsită pe locul unde probabil a fost Templul lui Solomon – ceea ce, zic unii, a provocat evenimentele care au declanșat războiul actual etc). Cum atrăgea cândva atenția părintele Mihai-Andrei Aldea, așa cum ziua biblică și liturgică începe seara, așa și anul bisericesc începe toamna. Și dezvolt: așa cum ziua nu începe la miezul nopții, nici la arătarea luminii în zori, așa și anul nu începe nici cu solstițiul de iarnă, cu luna zeului Ianus, nici cu echinocțiul de primăvară sau luna zeului Marte, prin care începe primăvara. Desigur, adaug, fiecare zi a creației este, precum întreaga istorie a lumii, o trecere de la întunericul ne-ființării spre ființare, cu destinația luminării întru fericita și fercitoarea Lumină a lui Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre marea mișcarea a creației de la ne-ființare la ființare, apoi la fericita ființare). Și ciclul crono-logic (în ordinea sau logica timpului) sărbătorilor mari de peste an începe, la o săptămână de la Noul An Bisericesc, cu Nașterea Maici Domnului (da, nu cu a sa concepere, căci nu s-a conceput imaculat – cum greșit și eretic cred romano-catolicii) și se termină după Paști (Paștele Crucii și al Învierii) și Pogorârea Sfântului Duh, cu Adormirea Maicii Domnului (a doua persoană deja și pe veci înviată după prima venire a lui Hristos și înainte de a Doua Sa venire). Singurul avantaj teologic pe care îl văd la data de 1 Ianuarie este că o putem pune în legătură (într-un mod mai tras de păr) cu Nașterea Domnului, de la care numărăm anii Harului (Grației Necreate Dumnezeiești / Harului Necreat Dumnezeiesc) mântuitor adus de Noul Adam, Mesia. Totuși, în această logică, este mai importantă Învierea (care este în centrul ciclului anual pascal), în jurul căreia se mișcă, în chip firesc, și anul liturgic creștin-ortodox. Iar dacă vrem să marcăm cu adevărat momentul Întrupării Noului Adam („Care este mai vechi decât Vechiul Adam”, fiind Dumnezeu Însuși, Logosul Creator!), primul moment în care Cel Mai Presus de Timp și Spațiu se unește cu timpul și spațiul, auto-limitându-Se la aceste constrângeri ale creaturii, inclusiv la o formă (după firea umană luată în chip minunat din firea Fecioarei Maria, dar îndumnezeită de la Întrupare astfel încât Noul Adam să nu aibă păcat), acesta ar fi la sărbătoarea Bună-Vestirii, care este cu fix nouă luni înainte de Naștere (25 Martie) și cade într-o perioadă conectată teologic, spiritual și liturgic cu Postul sau chiar și sărbătoarea Paștelui (pe calendarul mixt, cu ciclul pascal pe vechi și cel mineatic, adică lunar, pe nou, decalajul de 13 zile duce între altele la faptul că în România și la alții nu mai cade niciodată Bună-Vestirea de Înviere, deci nu mai avem ceea ce se cheamă Kyriopascha – deși, după unele tradiții, Maica Domnului și-a dat într-o Duminică „Amin!”-ul de a naște pe Mesia!). Deci, oricum ai da, nu văd vreun motiv de emulație creștină reală legată de un an nou la 1 ale lunii zeului păgân Ianus! Da, știu, și o serie de alte luni și de zile ale săptămânii și-au păstrat denumirile păgâne legate de anumite zeități. Mă întreb de ce, într-un context în care în Vest se încearcă eliminarea elementelor religioase din viața cetățenilor neo-oamenilor („omul recent”) și neo-statelor fără rădăcini, tunul este pe elementele creștine ale Europei creștine, dar deloc pe elementele păgâne pre-creștine, pe care creștinii uneori le-au inculturat inteligent. Chiar și acum vedem acest fenomen de inculturație: de 1 Ianuarie s-a hotărât slujbă de Te Deum la miez de noapte în bisericile ortodoxe din România. Creștinii au sublimat cultural și spiritual încă din vechime elementele păgâne care puteau fi transfigurate. Vedem aceasta în Occidentul antichității târzii și în cazul Halloween și al Sf. Valentin. Dar vedem și reversul: repăgânizarea lor, care nu pare să-i deranjeze deloc pe atei, și seculariștii corecți politic, pentru că tot ceea ce slăbește creștinismul pare că îi bucură nespus! Unul a făcut o criză că am remarcat faptul că data calendaristică la care stabilisem o revedere de liceu este, de fapt, Marțea Luminată (îmi picase fisa că uite, va fi atunci). Mi-a spus cu mare chef de ceartă (un real tantrum) că ce ne trebuie nouă denumirea creștină, că nu ne trebuie referințe religioase. Probabil că dacă ne vedeam de Nașterea Domnului nu aveam voie să spun decât că ne vedem la 25 Decembrie sau de Moș Gerilă ori altă bălărie. I-am explicat că Marți, care îi convenea, din luna Aprilie sau Mai – cu ambele era încântat – sunt denumiri fix religioase cu referire la zeități păgâne cărora le erau dedicate zilele sau lunile numite. Ignoranța fudulă și agresivă la un lector universitar hater… Să mai adaug faptul că Psalmii lui David ne spun că zeii păgânilor sunt demoni, deci duhuri ale Satanei care păcălesc pe oameni să se închine lor?
PS: Că sorcovitul este un obicei păgân cu valențe magice de baghetă vrăjitorească și fără referire la Hristos și la valori duhovnicești, ne-o arată, din nou, până și banala Wikipedia:
«Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei. Sorcovitul poate fi și prilej de blesteme.» (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Sorcova)
Blog de Dogmatică Empirică 