SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR

DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Și teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.

Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959

DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].

„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].

DESPRE APUSENI[6]

„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.

„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.

„Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.

Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.

Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.

În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.

[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.

[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160

[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158

[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165

[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)

https://www.atitudini.com/2019/11/sf-sofronie-saharov-despre-despotismul-episcopilor-si-pericolul-ecumenismului/#_ftn1

«Patimile/viciile noastre sunt măsura imaturității noastre» de Marian Maricaru

„Iolă pe Mediterană” de Marian Maricaru

Patimile/viciile noastre sunt măsura imaturității noastre. Maturitatea este legată de capacitatea de a fi empatic (inclusiv a ne jerfi) și a avea discernământ. De aceea nu ne putem mira că societatea de consum cu hedonismul ei ca motor și rezultat, ține captivi oamenii într-o mentalitate imatură, adolescentină, de veșnici Peter Pani. Și, de aici, criză în toate domeniile. Inclusiv criza familiei în modernitate. Pentru că iubirea autentică presupune empatie cu discernământ, asumare, deci relații stabile, construite și hrănite cu jertfă de sine reciprocă. Adică viața de familie, nu flu flu histrionic, narcisism, instabilitate emoțională etc. Dar relațiile efemere, superficiale, imature, duc inclusiv la nefericirea copiilor, nu doar a părinților. Și uite așa, nu te mai miri că rata depresiei a crescut, că avem din ce in ce mai multi tineri borderline, care se urăsc pe sine, nu știu cine sunt și ce vor, se simt goi interior etc. O societate care tinde să se miște în triada ateism – nihilism – elogiul sinuciderii (legalizate sau nu). Sinucidere promovată ca soluție finală, nu înainte de a se încerca „vindecări” nu cu Absolutul, ci cu substitute sau surogate de Absolut și fericire pe nume idoli/false absoluturi consumist-hedoniste și droguri de tot felul…
Singura soluție este întoarcere la Hristos! Prin Cruce spre Înviere!
MM

Sinodul Permanent pe luna iunie a Bisericii Greciei reiterează că subiectul Sfintei Împărtășanii nu este negociabil; se delimitează și de Yoga, Rotary și Lions | theodosie.ro

Astăzi, 3 iunie, a avut loc a doua ședință a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Printre subiectele avute în dezbatere a fost și cel legat de modul de administrare a Sfintei Împărtășanii. În această problemă a decis:

„A luat la cunoștință de Scrisoarea din 17-5-2020 a SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la subiectul unei căi comune în înfruntarea pastorală a modului de administrare consfințit al dumnezeieștii Împărtășanii, precum și de Scrisoarea din 19-5-2020 a PF Patriarh Daniel al României pe aceeași temă.

Sinodul Permanent a decis unanim să trimită Scrisori Sinodale corespunzătoare de răspuns, în care va fi înfățișat din nou faptul că Biserica Greciei rămâne în încredințarea dogmatică și teologică exprimată de la început că «Taina Sfântă a dumnezeieștii Euharistii rămâne de nenegociat, după cum ne-a fost predată de învățătura din Tradiția Ortodoxă și a Sfinților Părinți ai Sfintei noastre Biserici», precum și că «procedura administrării dumnezeieștii Împărtășanii credincioșilor rămâne precum este și după cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți și de Sfânta noastră Tradiție».”

Totodată, a „decis să reamintească pliromei creștine că «[tehnica] Yoga» „reprezintă un capitol de bază al religiei hinduse și dispune de o felurime de școli, ramuri, aplicații și rânduieli și nu constituie un «fel de gimnastică»”. Cu alte cuvinte, este de evitat această practică și sincretismul în general.

Pe lângă faptul că este denunțată Uniunea Misionară Grecească ca fiind o mișcare de prozelitism neoprotestant, „a recomandat printr-o Notiță Enciclică Preasfințiților Mitropoliți și sfântului cler al Bisericii Greciei să se abțină de la orice manifestare care este organizată de organizațiile Rotary și Lions deoarece nu se limitează doar la manifestări sociale, ci se extind și la activități cu caracter religios, de vreme ce dispun de un ritual de ceremonie de admiterea noilor membri și stabilesc rugăciune care se adresează nedogmatic unui dumnezeu cu înțelesul general al termenului, și nu conform credinței noastre ortodoxe.



Sursa: https://theodosie.ro/2020/06/03/sinodul-permanent-pe-luna-iunie-a-bisericii-greciei-reitereaza-ca-subiectul-sfintei-impartasanii-nu-este-negociabil-se-delimiteaza-si-de-yoga-rotary-si-lions/

Viaţa Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului | Doxologia

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-nichifor-marturisitorul-patriarhul-constantinopolului


Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copro- nim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărăteşti de taină şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetându-l şi înştiinţându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă cumplită, a pătimit pentru dreapta credinţă. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol şi silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credinţă, alegând să primească bătăi şi moarte, decât să calce legile bisericeşti şi rânduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.

Iar soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dânsul cu trupul şi cu duhul. Apoi, după sfârşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviinţă, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tunş în călugărie; şi, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneţi.

Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădiţa cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuit fiind la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreagă înţelepciune întru mare înfrânare. Şi era fericitul Nichifor plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvârşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Şi venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărăteşti în vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. Şi păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinându-se sfintelor icoane şi aducând şi pe alţii la acea cinstită închinare.

Continuă lectura

Odovania prostiei când? | Ziarul de Olt

Privește ce am partajat: Odovania prostiei când? | Ziarul de Olt @MIUI| http://ziaruldeolt.ro/2020/05/28/odovania-prostiei-cand/

Dragii mei,


Am văzut mare scandal în presă în ultimele zile, pricinuit de decizia Arhiepiscopiei Tomisului de a săvârși Odovania Învierii Domnului, în seara de 27 Mai, pe tipicul Slujbei Învierii.
Pur și simplu s-a ajuns la o isterie pe toate rețelele de socializare și pe unele „canale” (în toate sensurile acestui cuvânt) TV. „Învierea 2.0”, „Arhiepiscopia autonomă”, „Învierea x 2” etc, sunt doar câteva din titlurile unui ziar pe care îl credeam serios, însă m-am convins că atât eu cât și cei din redacția aceea avem alte definiții ale cuvântului „serios”.
O simplă căutare pe Google despre ce înseamă Odovania unei sărbători ne oferă o definiție foarte bine structurată, simplă și de înțeles pentru toți: ”Odovania (în greacă: ἀπόδοσις (apodosis); în slavonă: отдание (otdaniye) sau încheierea unei sărbători este ultima zi în care aceasta mai este prăznuită în Biserică în cursul unui an liturgic. Cel mai adesea, ea vine să încheie o perioadă de prăznuire prelungită. În ziua în care se face odovania unui praznic, se slujesc din nou majoritatea cântărilor și rugăciunilor liturgice specifice sărbătorii respective. Sfintele Paști și majoritatea sărbătorilor mari și mijlocii au odovanie”.

Noi, în Biserică avem două categorii de credincioși:
1. Practicanți (asumați, curajoși, credincioși, culți și morali) – sunt acei oameni care nu se tem de Împărtășirea cu aceeași linguriță pentru că ei știu că este de argint și mai presus de orice că în Potir este însuși Hristos cu Trupul și Sângele Lui, care vin la Biserică aproape în fiecare duminică și sărbătoare, au locul lor unde vin se așează și se roagă împreună cu preotul lor pe care îl cunosc de zeci de ani și pe care îl văd așa cum este, adică unul de-al lor, cu aceleași păcate, neajunsuri, bucurii și tristeți ca ale lor.
2. Nepracticanți (doar cu numele, lași, fără exagerare – proști și imorali) – cei care vin la Biserică doar de Paști și de Crăciun (pentru că ei au credința în suflet) și atunci sunt deranjați de înghesuială, înjură preoții că au mașini în timp ce ei tot în mașini au venit la slujbă, cred că lor trebuie să le acorde cineva o atenție deosebită, dacă se poate să le punem covor roșu și să îi așteptăm cu fanfară (noroc că la noi la Olt cu fanfară mergem la morți), să îi „servim” urgent cu LUMINĂ (habar nu au ce reprezintă) ca să plece acasă și să tragă grătarul și să curgă alcoolul că doar a Înviat Hristos!
Sunt acei oameni care bat din picior la slujba de cununie sau de botez pentru că au programare la poze și tu te rogi prea mult pentru ei. Pentru care Împărtășirea cu lingurița din Potir este dezgustătoare și obiceiul medieval, etc.
Această ultimă categorie (aşa sunt și în viață) sunt cei care, habarniști total, s-au trezit doctori în Teologie de prin presă și au turbat la propriu când au auzit că IPS Teodosie săvârșește Odovania praznicului Învierii Domnului.
Dintr-o dată, toți oamenii proști își dau cu părerea despre Biserică și rânduielile ei așa că vă întreb eu pe dumneavoastră, cu smerenie, odovania prostiei când o facem?!

Toate sărbătorile au o perioadă de prăznuire care începe cu seara zilei praznicului și se termină tot cu seara zilei la care praznicul are odovania.
Exemplu: Astăzi avem Înălțarea, deci, praznicul a început de aseară cu slujba Vecerniei, astăzi cu Sfânta Liturghie și ține ca sărbătoare până Sâmbătă seara când în Biserici se săvârșește Vecernia pentru Duminica Rusaliilor, adică sărbătoarea Înălțării începe de pe 27 mai seara și ține până pe 6 iunie seara.
Astfel Învierea Domnului, fiind cea mai mare sărbătoare a creștinismului a avut ca odovanie ziua de 27 mai. Mergând pe explicația de mai sus la Constanța și la Buzău, episcopii locului au decis să facă slujba de Odovanie noaptea, respectând întru totul tipicul slujbei și rânduiala de mănăstire. Atât Catedrala din Buzău cât și cea din Constanța au statut și de mănăstire, iar episcopii sunt călugări, deci slujba s-a săvârşit noaptea fără probleme. In ambele situații s-a oferit credincioșilor prezenți Lumina din noaptea de Sfintele Paști atunci când noi eram în Biserici, cu ușile închise și chemam credincioșii să vină, dar ei erau ținuți în casă. NU S-A DAT O ALTĂ LUMINĂ! Și deci nu s-a făcut o Înviere 2.0!
Dragii mei,
În ultimul timp mă întâlnesc cu tot felul de experți în diferite domenii care au excelat la profesională, au trecut cu brio peste examenul maturității picându-l sau au ajuns licențiați la o Universitate făcută în podul unei case de o babă senilă. Aceștia dau niște explicații fabuloase despre microcipuri, 5G, COVID – 19, Teologie, Medicină, etc, dar scriu de plânge Limba Română, pun virgulă înainte de verb și folosesc conjuncţia” și” după” ca” în formulări de genul acesta:” eu ca și…, el ca și…, noi ca și…”, ei ca și proști de altfel și fără conjuncția” și”, deci, ei ca proști!
În încheiere vă întreb, retoric bineînțeles, pentru mulţi, Odovania prostiei când are loc?!

Profesor teolog drd. – Alin Bolboașă Șofaru

Continuă lectura

De ce nu se salută cu „Hristos S-a înălțat!”?

„Hristos a înviat!” – „Adevărat (Într-adevăr) a înviat!” este un salut-dialog-mărturisire liturgică extinsă cosmic, deci și în viața de toate zilele. Învierea nu a văzut-o nimeni și trebuia anunțată de mironosițele care au constatat „Că a Înviat Domnul!”. Iar vestea dată mai departe reverberează până astăzi. Nu același lucru este valabil în cazul Înălțării, Pogorârii Duhului Sfânt etc. Nu este o tradiție ortodoxă veche, reală salutul „Hristos S-a înălțat!” – „Adevărat S-a înălțat!”, ci doar o invenție evlavioasă. Nu își are temei în miezul vieții ortodoxe, care este viața liturgică, bazată în primul rând pe gesturi atestate scripturistic.
Să nu uităm că în credința primilor creștini centrul credinței este Învierea lui Hristos, nici măcar Întruparea sau alt eveniment.
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră”, spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17).

Marian Maricaru