Preluare de pe Pelerin Ortodox: 22 septembrie – PRINOS DE POMENIRE ŞI RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI ŞI CĂTRE SFINŢII MUCENICI DE LA ZOGRAFU


22 septembrie: Pomenirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici Zografiţi
care în foc s-au săvârşit

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261).

În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.
În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu*. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

Fragmente liturgice din Slujba Icoanei Maicii Domnului Prevestitoarea şi a Cuvioşilor Mucenici Zografiţi

Veniţi toţi fiii Bisericii de Răsărit să o proslăvim pe Împărăteasa Cerului şi a pământului care din înălţimea Cerului ne priveşte şi spre nevoinţe ne întăreşte, iar răzvrătirile ereticilor ce se scoală asupra noastră le biruieşte şi de unde au venit le întoarce.
Veniţi toţi locuitorii Muntelui Atonului, cei neclintiţi în Ortodoxie, să o proslăvim pe Apărătoarea şi Îndrumătoarea noastră cea minunată, pe Născătoarea de Dumnezeu Cea Pururea Fecioară, care de mântuirea noastră întotdeauna se îngrijeşte şi nu îngăduie să cădem în ereziile cele păgubitoare.

Când latinii, cei scârbitori de Dumnezeu, precum lupii îmbrăcaţi în blană de oaie au năvălit asupra pământului dat sorţi Ţie, Stăpână, atunci un părinte cuvios ce asemeni unui sihastru se ruga înaintea icoanei Tale a auzit glasul Tău, Născătoare de Dumnezeu, vestind acestea: „Grăbeşte-te a merge în mânăstirea ta şi a vesti fraţilor că se apropie vrăjmaşii “. Îndreptându-se într-acolo, acesta a văzut icoana Ta, de la care auzise vestirea, stând deasupra porţilor mânăstirii şi prin această minune s-au adeverit cele spuse. Pentru aceasta prăznuind în fiecare an amintirea acestei minuni, Te slăvim acum ca pe o Apărătoare a neamului creştinesc şi îţi strigăm cu mulţumire: Bucură-Te, ceea ce prin naşterea Ta neamul omenesc de linguşirea diavolească l-ai izbăvit şi de amăgirea ereticească pururea ne izbăveşti.

Nu numai muntele Atonului, ci şi toate ţările creştine drept-măritoare Te slăvesc, Maica lui Dumnezeu, căci nu i-ai lăsat pe cei molipsiţi de gândirea latinilor să ridice cornul asupra lor şi dreapta credinţă în ele până astăzi nevătămată o ai păzit.
Vestind tuturor slava cea veşnică a cuvioşilor mucenici de la Zografu, care au pătimit de la latini, lumină cerească, ca o cunună prealuminată deasupra Bisericii spre pomenirea lor o ai ivit, Doamne, ca auzind aceasta dreptcredincioşii, în Ortodoxie să se întărească, iar latinii în înşelarea lor să se ruşineze.

Capul Bisericii este Fiul Tău, Născătoare de Dumnezeu, căci El o a răscumpărat cu cinstitul Său sânge de sub stăpânirea diavolului şi acum, prin păstorii Săi o cârmuieşte. Trufaşii episcopi ai Romei i-au răpit lui Hristos acest drept zicând că se cuvine lor. Pentru aceasta, precum Arie cel fără de minte, sunt despărţiţi de Sfânta Biserică şi partea lor este cu vînzătorul Iuda şi cu cei ce strigau: „Ia-L, ia-L şi răstigneşte-L!”.
Te mărim pe Tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, şi cinstim chipul Tău preasfânt prin care rătăcirea latinilor o ai vădit, iar pe noi în Ortodoxie ne-ai întărit.

Bucură-Te, Doamnă preamilostivă, Prevestitoare preabună. Bucură-Te, apărătoare puternică a Athosului, Îndrumătoarea şi Păzitoarea monahilor. Bucură-Te, ceea ce în timpul nopţii veghezi, păzind cu acoperământ Tău ţările ortodoxe. Bucură-Te, ajutorul tuturor şi mântuirea sufletelor noastre.
O, preaslăvită minune! Icoana Maicii Domnului cea din Aton, fiind vie a grăit prevestind năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta veseliţi-vă monahi ai Atonului şi chemaţi toată făptura să-i cânte Preablagoslovitei: Ceea ce eşti plină de har, bucură-Te, cu Tine este Domnul, Cela ce prin Tine dă lumii mare milă.

(un material de Xenia Tănăsescu-Vlas după izvoare greceşti şi slavoneşti)

SURSA: Pelerin Ortodox

Anunțuri

22 Septembrie, întru pomenirea Noilor Mucenici de la Zografu: Ce este FILIOQPAPISMUL sau PAPOFILIOQUISMUL? În plus, un exemplu de prejudecată a francilor filioqpapiști ce a dus la masacrarea și prădarea Constantinopolului ortodox de către cruciați în 1204

        Am up-datat și corectat articolul de mai jos (13.02.2012):

      Desigur, cei care nu cunosc Biblia și scrierile Părinților, se vor mira de preferința pentru denumirea de papist sau filioquist, în locul denumirii de „romano-catolic” (pe mulți oameni de bine, care nu cunosc teologie, patristică, istorie sau nu sunt la zi cu ultimele cercetări, îi scandalizează utilizarea termenului de papistaș, pe care îl consideră răutăcios; de aceea, îl și evită și îl vom evita și noi, însă, așa cum se va vedea, nici alte denumiri „clasice” nu sunt corecte dintr-un punct de vedere istorico-teologic sau filologic – motiv pentru care vom propune mai jos o denumire mai precisă, mai corectă, mai obiectivă și mai cuprinzătoare decât ceilalți termeni îndătinați luați în parte). Este un vechi obicei de a denumi o erezie sau pe adepții ei după numele celui care a promovat-o sau… după numele învățăturii lor greșite (putem instrumenta demonstrația folosind înseși cuvintele Mântuitorului către Sf. Ap. Ioan în Apocalipsă, când vorbește despre nicolaiți etc). Aceasta chiar dacă respectivii își dau singuri titlul de drept-credincioși (adică ortodocși sau „katholik” – la origine, ambii termeni presupunând dreapta credință, credința apostolică genuină și unitară propovăduită de către apostoli într-un pretutindenea al vremurilor antice, dar cu chemarea veșnic lucrătoarea a unui pretutindeni universal, precum și Adevărul iubirii este universal, în contrast cu erezia; nu în ultimul rând, sunt teologi ortodocși care atrag atenția asupra unei probleme de theo-filologie: καθολικός, provenind de la termenii κατὰ și ὅλον, care, împreună, pot fi traduși prin sintagma „conform întregului” – prin urmare credința „katholikă”, în înțelesul ei patristic, înseamnă „credință conform întregului”, adică nealterată de erezie, orthodoxă; deci, accentul universalist-teritorial al katholik-ității papismului este, din nou, o înțelegere unilaterală, ideologizantă). Deși, din dorința de a se distinge de restul, unii preferă să-și spună singuri după denumirea greșelii lor (dintre cei actuali: baptiști, adventiști, penticostali, mormoni, iehoviști etc). Nu este o noutate pentru nimeni faptul că mulți dintre ereticii notorii s-au crezut și se cred purtători ai adevărului și s-au numit pe sine adevărați. De aceea, pentru a nu se produce confuzii, este mai bine să folosim, fără a dori să jignim pe nimeni, termenii care descriu învățătura de credință ce îi separă de drepta credință, cea de sorginte apostolică…

    Deci, papist, de la credința în primatul universal și infailibilitatea papei de la Roma (a nu se face confuzii cu titlul de papă pe care îl poartă canonic și Patriarhul Alexandriei), un om care crede că ar fi Vicarus Filii Dei (locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ) etc. Tot odată, papa de la Roma, ca funcție, este cel care este și născocitorul și promovatorul/păzitorul cu strășnicie al acestei erezii și a multor altora, după cum se va vedea și se vede.

    Iar filioquism, de la erezia lui „Filioque”, principala erezie – prin implicațiile sale trinitar-subordinaționiste-, care îi separă de Dreapta Credință. Este de menționat faptul că, în vechime, înainte de 1054, adaosul „Filio que” a fost condamnat chiar de papi. Dacă este să facem referire la logica internă a conjugării acestor două erezii (papism și filioquism), ar trebui ca infalibilitatea papală, luată în serios de credincioșii ei, să arunce ca lucru anathematizat adaosul ulterior „Filioque” din Crez/Simbolul Credinței, deoarece acest adaos a fost condamnat în primul mileniu de mai mulți papi ai Romei și, sinodal, prin Sinod Ecumenic (așa numitul Sinod al VIII-lea Ecumenic, la care au participat și au semnat și legați papali!) la anul 879 – așa cum au arătat atâția teologi ortodocși și cum s-a arătat și pe blogul de față.

   Ar fi interesant și de vorbit despre înlănțuirea dintre erezia lui Filioque și cea a papismului sau infailibilității, despre cum au ajuns istoric să se justifice reciproc. Iar acest lucru ar întări opțiunea teologică, lipsită de filethism (care este o erezie), de a numi erezia ce și-a revendicat titlul incorect din punct de vedere dogmatic, istoric și didactic de „romano-catolic”, prin denumirea celor două elemente principale eretice asumate, și nu prin denumirea după limba, neamul sau cultul folosit (latini, franci, romani etc) – așa cum greșit o făceau unii în vechime (intrând în retorica „latini, versus greci” – care este falsă, de vreme ce „latinii” erau aproape curat germanici, fiind fie franci, fie stăpâniți de ei, ori tributari lor teologic, iar „grecii” erau Ρωμαίοι/romaioi, o amestecătură de latinitate, elenism, tracism, armeni, slavi etc și nicidecum „bizantini” – așa cum i-au denumit artificial tot „cercetătorii” apuseni hetordocși, la un secol după căderea Imperiului Roman de Răsărit). Însă nu este locul aici pentru această problemă (este un fapt că Imperiul Roman de Răsărit se elenizează cultural, lingvistic etc, până într-acolo încât aici va apărea în secolul al XI-lea „Renașterea” – ca renaștere a păgânismului antic elen -, renaștere ce va fi exportată și va face carieră în Apus, mai ales după căderea Constantinopolului; este un fapt și că Imperiul Romana de Apus încearcă a fi reinventat de către barbarii cotropitori, în principal germanici, care vor prelua cultura de limba latină, dar o vor și malforma, în forma hybris de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanică – imperiu feudal cu rădăcini carolingiene, france, care numai sfânt sau roman nu era, cum nici însăși Roma nu mai reușea să fie). Am putea marca doar posibilitatea de a inversa termenii, pentru a începe cu erezia cea mai mare, cea legată de Sfânta Treime, cum este normal. De aici, ulterior, vine și fundamentarea infailibilității și primatului universal papal: Duhul Sfânt ar veni în lume prin papa de la Roma și, pe cale de consecință, numai celor ce intră în comuniune cu el și i se supun. Deci, mai corect vorbim de filoqpapism. Este un demers teologico-didactic și filologic, asemenea sintagmelor de papo-cezarism (cu referință tot la papa) respectiv de cezaro-papism (cu referință la pretențiile unor basilei răsăriteni eretici, în speță iconoclaști) folosite fără resentimente de istorici. Desigur, fiecare persoană sau comunitate va folosi în continuare titulatura pe care și-o dorește, iar noi vom rămâne, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Iubirea și Adevărul Său, după putere. Nu avem intenția de a jigni ori de a lărgi disensiuni și distanțe, nici de a le anula prin confuzie relativistă, nici de a fi reducționiști și superficiali, ci avem intenția de a discerne teologico-istoric, elcesiologic, duhovnicește și cultural.

    Trecând la o doua problema anunțată din titlul articolului, după ce veți citi scurtul articol de mai jos, în limba engleză, veți observa că ai noștri deja, la mai bine de o sută de ani după 1054, nu le mai recunoșteau botezul ca lucrător celor în comuniune cu Roma și că îi și botezau ortodox. De asemenea, că resfințeau bisericile ortodoxe unde cei pe care îi putem pe drep numi filioqpapiști își ținuseră slujbele! Francii, care sunt principalul vector al căderii în erezie a Romei Ortodoxe începând cu secolul al IX-lea (când au pus mâna pe Roma), sunt cei care au adâncit și pecetluit și la nivel uman Marea Schisma (de fapt, din păcate, Marea Cădere din Biserica a Apusului), prin masacrarea ortodocșilor – considerați a nu mai fi creștini, deci, asemenea păgânilor, deci, omorârea lor fiind un lucru fără de importanță (iată o nouă erezie, de fapt păgânătate, care prevestea zorii Inchiziției de mai târziu!). Deci,  în aceasta consta prejudecata.

Urmăriți și răspunsurile interesante date de teologul John (Ioannis) Sanidopoulos la commenturi, pe care le vom și atașa la sfârșitul articolului! Observați cum ecumeniștii relativiști (sau, poate necunoscătorii, pe care necunoașterea îi duce în relativism – așa cum pe unii îi duce la fanatism!) consideră că tocmai ortodocșii sunt cu adevărat vinovați, pur și simplu pentru verticalitatea lor creștină de a ține Adevărul revelat… Se pare că, din păcate, unii ar acționa și astăzi asemenea cruciaților cu noi, de vreme ce le iau apărarea și nu înțeleg cuvântul Cuvântului către Tatăl: „Sfințește-i pre ei întru Adevărul Tău” (Ioan 17, 17), sau cuvântul Domnului, citat și de Sf. Ap. Pavel: „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți…”  (II Corinteni 6,14-17). Ortodocșii nu-i omorau pe apuseni, ci mai degrabă le dădeau viață, prin Sf. Botez cel adevărat. Hristos omora în aceia pe omul cel vechi din ei. Doar atât. Apusenii, însă, au făcut atâția și atâția mucenici ortodocși. Să nu uităm că astăzi, 22 Septembrie, sunt prăznuiți și călugării athoniți martiri uciși prin foc de așa zișii „romano-catolici” și „creștini” care năvăliseră în Sf. Munte tot în secolul al XIII-lea…

Să avem rugăciunea lor și puterea blândă a verticalității credinței în iubire!

Binecuvântați și iertați, iar de am greșit ceva, vă rog să îndreptați!

Marian Maricaru

(© MM, via Blog de dogmatică empirică; se poate prelua doar menționând autorul și sursa)

+++++

An Example of Latin Prejudice That Led to the Sack of Constantinople in 1204

Odo of Deuil (1110 – April 18, 1162) was a French monk who participated in the Second Crusade (1147–1149), and served as the chaplain of Louis VII on the expedition. His narrative of the Crusade is titled De profectione Ludovici VII in Orientem (On Louis VII’s Journey to the East), which relates the progress of the crusade from France to Antioch.
Odo blamed the Byzantine Empire under Manuel Comnenus for the downfall of the crusade. Odo’s prejudice against Byzantium led Steven Runciman to describe Odo as „hysterically anti-Greek” (A History of the Crusades). However, J. Phillips has recently argued that Odo’s view of Byzantium was possibly rooted in ideological differences which minor skirmishes between the crusaders and Greeks had brought to the fore („Odo of Deuil’s De profectione Ludovici VII in Orientem as a source for the Second Crusade”, The Experience of Crusading). His prejudice should also be set against the experience of Conrad III of Germany, who wrote that Manuel treated him as a „brother” when he served as his physician in Constantinople when he came down with an illness in Ephesus.
Below is an excerpt from De profectione Ludovici VII in Orientem, (translated by V. Berry New York, Columbia University Press, 1948, p. 57):
If our priests celebrated mass on Greek altars, the Greeks afterwards purified them with propitiatory offerings and ablutions, as if they had been defiled. All the wealthy people have their own chapels, so adorned with paintings, marble, and lamps that each magnate might justly say, „O Lord, I have cherished the beauty of Thy house.” … But, O dreadful thing! We heard of an ill usage of theirs which could be expiated by death; namely, that every time they celebrate the marriage of one of our men, if he has been baptized in the Roman way, they rebaptize him before they make the pact. We know other heresies of theirs, both concerning their treatment of the Eucharist and concerning the procession of the Holy Spirit. … Actually, it was for these reasons that the Greeks had incurred the hatred of our men, for their error had become known even among the lay people. Because of this they were judged not to be Christians, and the Franks considered killing them a matter of no importance and hence could with the more difficulty be restrained from pillage and plundering.
It was such prejudice and ideological difference that led to the sacking of Constantinople in the Fourth Crusade of 1204.
  1. I mean in no way to defend the Franks, but from the except quoted it would seem that contrary to the indication in your title, there was as much Greek prejudice as there was Latin.

    Reply

  2. There’s a difference between theological differences, which the Greeks had, and wanting to kill over those differences, like the Franks described.

    Reply

  3. It’s interesting to me that Odo specifically mentions that the Franks, not Latins, had no problems with killing Greeks. I’ve read a little bit about the Franks taking over the western part of the Roman Empire, but I haven’t been found a good historical account of this. Do you of any place online or any books that deal with this?

    Also, I was just reading about the Wikipedia entry on the Sack of Constantinople, and according to that, it gave me the impression that the Sack occurred as a reaction, at least in part to the Massacre of the Latins in 1182, which I had never heard of before today. Can you verify this?

    Reply

  4. For the Frankish usurpation of the papacy, one would need to primarily read the primary sources. Historians in the West have avoided researching it.

    The Latin (Frankish) massacre of 1182 was definitely a justification for the sack of Constantinople. Many Greeks (Romans) saw their occupation of Constantinople prior to 1182 as a negative thing, and for political reasons they reacted. The Greeks (Romans) certainly were not free from having blood on their hands. But attitudes and texts like those of Odo circulating in the West were a further justification. The whole matter is very intricate and complicated to say it was only this or that which caused the sack. Many factors were involved. The great evil of the sack further wasn’t only the initial massacre, which can be argued was merely revenge, but the desecration of the churches and the long occupation of the city following the sack. It solidified the existing schism, with few exceptions.

    Reply

  5. „Latin prejudice”????? All you gave in the quotation was Greek prejudice. The Latins weren’t the ones rebaptizing people they were in communion with and purifying the altars after Liturgy was said in a different language. All Odo said in that quotation was that doing so is an error – and that is what you call „prejudice”?

    Reply

ÎN PREMIERĂ: Filmările de anul acesta cu Sfinte Moaşte din gropile comune de la Aiud izvorând mir la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, teatrul Luceafărul, 19 Martie 2012

    Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare se va întruni în luna septembrie a acestui an şi va discuta numele a o sută de noi mucenici și mărturisitori din perioada comunistă din Bulgaria propuşi spre canonizare. Se pare că proclamarea lor ca sfinţi va avea loc până la sfârşitul acestui an.
Cu această ocazie şi, totodată, cu ocazia împlinirii a şase luni de la izvorârea de mir din acest an de la Iaşi a moaştelor mai multor noi mucenici din perioada comunismului, blogul nostru publică, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al noilor mucenici, filmările realizate atunci cu moaştele izvorând mir.

    Iată că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare dă un nou motiv şi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea mulților noştri noi mucenici și mărturisitori, între care, cum atrage atenţia păr. Mihai-Andrei Aldea, se pot enumera şi unii ierarhi (cum ar fi IPS Sebastian Rusan)!

    Filmările realizate cu ocazia izvorârii de mir din diferite părți de Sfinte Moaşte ale Noilor Mucenici provin din groapa comună de la Râpa Robilor aflată la marginea Aiudului. Alături de acestea, în acea seară, se găseau şi rămăşiţe pământeşti ale poetului mărturisitor Radu Gyr şi ale soţiei sale, care în acele zile fuseseră deshumaţi de familie şi aşteptau să fie mutaţi în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, alături de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa și de alți nevoitori. Continuă lectura

15 Septembrie: POMENIREA UNUI MITROPOLIT DE IAŞI, NOU MUCENIC, CARE MERITĂ PROPUS SPRE CANONIZARE – IPS SEBASTIAN RUSAN.

Iată că există şi ierarhi noi mucenici din timpul comunismului în Sinodul BOR… Iată că trebuie înaintată cu putere şi problema preoţilor şi credincioşilor mărturisitori sau mucenici din perioada ocupaţiei hortiste a Ardealului. Prin urmare, să se introducă în fruntea celor propuşi spre canonizare ierarhi precum IPS Sebastian Rusan.

MM

LA POMENIREA MITROPOLITULUI SEBASTIAN RUSAN AL MOLDOVEI

La sărbătoarea “Schimbarea la Faţă” a anului 1946, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus slujea mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. La acest praznic era Petru Groza, prim-ministru al guvernului, vechi membru în Adunarea Eparhială a Sibiului şi preşedintele Frontului Plugarilor, grupare politică afiliată partidului comunist. Prezenţa lui Groza la această sărbătoare bisericească nu era întâmplătoare. El se afla în campania electorală pentru alegerile din noiembrie 1946 şi depunea eforturi pentru înregimentarea preoţilor în gruparea politică a sa. Cu această ocazie, liderul politic l-a întâlnit pe preotul Sebastian Rusan. În toamna lui 1940 fusese expulzat de autorităţile horthyste de la biserica pe care o ridicase la Odorhei, refugiat la Viştea de Jos, iar acum avea funcţia de protopop de Satu Mare. Părintele Rusan suferea, deoarece îşi găsise biserica batjocorită de ocupanţi. Atunci Petru Groza, care îi era naş de cununie, i-a propus să fie administrator protopopesc la Satu Mare. Astfel, a început ascensiunea lui Sebastian Rusan în ierarhia Bisericii. Dar această ascensiune era pe deplin justificată. Alături de greutăţile din familie, pierderea soţiei şi copii mulţi de crescut, preotul Sebastian Rusan, pe unde slujise, ridicase o biserică. Cunoscuse prizonieratul din Primul Război Mondial, apoi calvarul persecuţiei horthyste, iar acum era hotărât să pună umărul la reconstrucţia ţării prin Biserică, căreia îi slujea de aproape 40 de ani. În toamna lui 1946 era numit administrator al Episcopiei Maramureşului, un an mai târziu ajungând eparhiot. În septembrie 1948 a devenit arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului, pentru ca doi ani mai târziu să ocupe scaunul mitropoliţilor Moldovei. Mulţi îl vedeau ca omul lui Petru Groza, ca “omul puterii comuniste”. Însă prin păstorirea sa a arătat că nu abdicase de la jurământul depus la intrarea în preoţie, după cum îi încuraja pe preoţi în 1955: “E un nemernic acela care spune că preotul nu-i în slujba poporului. Să fiţi în slujba Bisericii. Să fiţi vrednici chiar în mijlocul ateilor. Eu nu am ajuns mitropolit prin maşinaţiuni diabolice, ci datorită celor 48 de ani de misiune bisericească, căci totdeauna am avut la căpătâi Sfânta Scriptură. Întâi Hristos şi apoi, după Hristos, trebuie să avem ţara şi poporul”. Astfel de vorbe l-au costat pe mitropolit. Documentele Securităţii consemnează cum vlădica Sebastian fusese otrăvit şi cum la 15 septembrie 1956 a trecut la cele veşnice.

Sursa:http://www.ziarullumina.ro
Via: http://acvila30.ro/2012/09/14/la-pomenirea-mitropolitului-sebastian-rusan-al-moldovei/

Biserica Ortodoxă Bulgară pregăteşte canonizarea a 100 de neomartiri din perioada comunismului. Se pare că este propusă şi canonizarea celor cu nume necunoscute.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare se va întruni în luna septembrie a acestui an şi va discuta numele celor propuşi spre canonizare. Se pare că proclamarea lor ca sfinţi va avea loc până la sfârşitul acestui an.
Cu această ocazie şi, totodată, cu ocazia împlinirii a şase luni de la izvorârea de mir din acest an de la Iaşi a moaştelor mai multor noi mucenici din perioada comunismului, blogul nostru va publica, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al noilor mucenici, filmările realizate atunci cu moaştele izvorând mir.
Iată că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare dă un nou motiv şi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea multor noştri neo-martiri şi noi mărturisitori, între care, cum atrage atenţia păr. Mihai-Andrei Aldea, se pot enumera şi unii ierarhi (între care IPS Sebastian Rusan)!

MM

L’Église orthodoxe bulgare se prépare à canoniser 100 néomartyrs de la période communiste

septembre 14, 2012 JPanev

L’Église orthodoxe bulgare se prépare à canoniser prochainement une centaine de martyrs du régime athée de la seconde partie du XXème siècle. Le métropolite de Lovtcha Gabriel, chef de la commission des canonisations auprès du Saint-Synode de l’Église orthodoxe bulgare, a annoncé que les évêques, lors de la session du Saint-Synode de la fin du mois de septembre, examineront les listes des noms des martyrs présentés par les diocèses et fixera la date de la canonisation. Hormis les 100 martyrs connus, il est suggéré de canoniser également le groupe des martyrs inconnus, afin de préserver ainsi la mémoire des nombreux martyrs disparus sans trace au cours de cette période. Il est possible que la canonisation ait lieu à la fin de cette année, mais certains évêques proposent de la fixer à 2013, ce qui permettrait d’étendre et de préciser la liste des néomartyrs.
SURSA: http://www.orthodoxie.com/actualites/leglise-orthodoxe-bulgare-se-prepare-a-canoniser-100-neomartyrs-de-la-periode-communiste/