NOTA NOASTRĂ: îmi scăpase, deși știam din surse greacești de aceste idei. Ce părere aveți? Aștept comment-uri!
Ecleziologia „post-sinodală” de provenienţă papistaşă a Mitropolitului Prusei
Fragment din Adunarea Clericilor şi Monahilor Ortodocşi* În discursul său, Patriarhul Ecumenic trece sub tăcere valoarea dogmelor de credinţă
Un text semnificativ prin care putem conştientiza pătrunderea parametrilor eterodocşi în gândirea ecumeniştilor ortodocşi contemporani este şi poziţia ecleziologică asupra autorităţii supreme în Biserica Ortodoxă pe care a formulat-o în America (martie 2009) actualul Mitropolit al Prusei, kir Elpidofor, – pe atunci secretar-şef al Patriarhiei Ecumenice, acum profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Tesalonic şi director al Facultăţii de Teologie de la Halki.
Aşa cum era de aşteptat, spre deosebire de monahii Marii Lavre care au încasat mustrările patriarhale tocmai pentru cugetul lor ortodox, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Prusei şi-a publicat poziţia ecleziologică într-un periodic oficial al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, fără să existe nici o reacţie nici din partea Patriarhiei, nici din partea Bisericii Greciei, nici din partea Facultăţii de Teologie din Tesalonic. În acest text se remarcă un duh antisinodal, „post-sinodal”, caracterizat prin episcopo-centrism, duh care nu este nici sănătos, ortodox, ci este limpede de sorginte papistaşă.
Nu ţine de scopul textului nostru să abordăm pe larg această poziţie eclesiologică „episcopalo-monistă” care a ajuns la extremele ei papistaşe în ecleziologia Mitropolitului de Pergam, kir Ioannis Ziziulas; dorim doar să o confruntăm cu poziţia contrară acesteia, sănătoasă, consemnată în texte ale dialogului ortodocşilor cu vechii-catolici şi cu poziţia analogă exprimată la Sinodul al VII-lea Ecumenic. În gândirea ecumeniştilor, precum Mitropolitul Prusei, kir Elpidofor, sunt evidente concluziile despre caracterul „elastic, schimbător şi evolutiv” şi „marcat de influenţa papistaşă” al dogmelor. Mitropolitul Prusei scrie:
„Negarea recunoaşterii primatului cuiva anume, aşa cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă, a unui primat pe care nu poate să-l întruchipeze decât un anume întâistătător – adică un anume episcop, care are privilegiul de a fi primul între fraţii săi episcopi –constituie erezie. Este inadmisibil ceea ce în mod obişnuit se spune că unitatea dintre ortodocşi este asigurată fie de credinţa sau de cultul comune, fie de instituţia Sinodului Ecumenic. Amândoi aceşti factori sunt impersonali, câtă vreme în teologia noastră ortodoxă principiul unităţii noastre este totdeauna o persoană. Într-adevăr, după cum la nivelul Sfintei Treimi, principiul unităţii nu este dumnezeiasca fire, ci persoana Tatălui („monarhia” Tatălui), la fel şi la nivel bisericesc, în biserica locală, semnul unităţii nu este preoţimea sau cultul comun al creştinilor, ci persoana Episcopului. Prin urmare, la nivel panortodox, principiul unităţii nu se poate întemeia pe o idee sau pe o instituţie, ci trebuie să fie o anume persoană, dacă, desigur, dorim să rămânem consecvenţi teologiei noastre”[78].
Prezentăm în continuare şi poziţia ecleziologică corectă, aşa cum a fost ea semnată de comun acord de către ortodocşi şi vechii-catolici, în urmă cu 30 de ani, în cadrul unuia dintre puţinele astfel de dialoguri, care era cât pe ce să conducă la întoarcerea dogmatico-teologică a eterodocşilor la Ortodoxie şi tocmai de aceea a fost ignorată în fapt de conducerea ortodoxă ecumenistă. Sunt texte ale Comisiei Teologice Mixte pentru dialogul dintre ortodocşi şi vechii-catolici.
„Cel mai înalt for al Bisericii pentru propovăduirea infailibilă a credinţei este doar Sinodul Ecumenic (…). Sinodul Ecumenic, pronunţându-se sub supravegherea Duhului Sfânt, îşi întemeiază infailibilitatea pe consensul său cu întregul Bisericii Soborniceşti. Fără acest consens nici o adunare nu poate constitui Sinod Ecumenic”[79]. Şi într-un alt text asemănător al aceluiaşi dialog: „În parte, foruri şi organe ale autorităţii în Biserică sunt Episcopul şi Sinoadele Bisericii şi, prin excelenţă, Sinoadele Ecumenice”[80].
Mai mult încă, vechimea părerilor eretice ale Mitropolitului Elpidofor reiese dintr-un text foarte puternic al Sfântului Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, în care unitatea Trupului bisericesc nu este determinată prin recursul la un „întâi” anume, ci la Sinodul Ecumenic „cu frica lui Dumnezeu” după făgăduinţa Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[81]. Spune Sfântul Tarasie: „Şi mi se cere, fraţilor, de către împăraţii noştri prea binecredincioşi şi ortodocşi, şi cred că şi vouă – pentru că ştiu că aveţi frica lui Dumnezeu – mi se cere să se întrunească Sinod Ecumenic, ca să devenim una, noi, cei ai Unuia Dumnezeu şi ai Sfintei Treimi, uniţi ca unii ce suntem de acelaşi suflet şi de aceeaşi cinste, noi, cei ai Capului nostru Hristos, un trup întregit, cei ai Duhului Sfânt, nu unii împotriva celorlalţi, ci unii cu alţii, noi, cei ai adevărului, crezând şi spunând acelaşi lucru şi fără să existe între noi dezbinare şi dihonie, aşa încât pacea lui Dumnezeu care «întrece orice pricepere» (Filipeni 4, 7) să ne păzească pe toţi”[82].
Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim, înfăţişeasă, de asemenea, poziţia ortodoxă asupra acestei teme: „Prin urmare, acest organism întemeiat de Dumnezeu, Trupul dumnezeiesc-omenesc are un singur Cap, pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Fiul şi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu Tatăl, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi se ipostaziază în fiecare Biserică locală [ortodoxă], membră a Trupului celui Unu al lui Hristos. Principiul suprem al oricărei Biserici naţionale sau autocefale este Sinodul alcătuit din totalul Episcopilor, care este «conform cu întregul» Bisericilor Ortodoxe din toată lumea”[83].
În rest şi în ciuda acestei abordări anti-tradiţionale şi papistaşe a episcopo-centrismului susţinut de Mitropolitul Prusei, kir Elpidofor, poziţie care mărturiseşte o neîncredere de tip papistaş în puterea unificatoare a Sfântului Duh şi o încredere raţionalistă în puterea unificatoarea a unui monarh bisericesc pământesc, dialogurile se desfăşoară „fără nici o cădere sau alterare a sfintei noastre credinţe”, după cum declară kir Bartolomeu…
E. Epilog. „Să încetăm a mai vrea să fim învăţători învăţătorilor”
În ansamblu, răsturnarea valorilor bisericeşti din învăţătura ecumeniştilor, care vizează fie sfintele canoane referitoare la împreună-rugăciunile cu ereticii, la mesele comune cu aceştia, schimbul de daruri cu eterodocşii etc., fie sfera dogmaticii şi, cu deosebire, a ecleziologiei, trădează o îndepărtare confuză de la pilda şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, a îndepărtare validată cu semnături de texte eretice pe la dialoguri.
Orice noţiune a deosebirii dintre Ortodoxie şi erezie se pare că s-a şters din conştiinţa celor care participă la mişcarea ecumenică şi la dialoguri; în acest cadru, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, nu ezită să trimită scrisori ereziarhului Papă al Romei ca unui „frate” care este „strălucit şi puternic în bineplăcuta lui Dumnezeu slujire şi în dăruirea plină de iniţiative faţă de Biserica lui Hristos” şi „tezaur necheltuit şi arătător al căii” în mărturia „minunilor lui Dumnezeu şi a purtătoarei de viaţă Învieri”[84].
Dar cugetul Bisericii nu este nici „post-patristic”, nici „post-sinodal”, după cum arată cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa: „Să încetăm a mai vrea să fim învăţători învăţătorilor. Să urâm a mai intra în controverse care sunt spre pierzarea celor ce ascultă. Să credem aşa cum Părinţii ne-au predat nouă. Să nu fim mai înţelepţi decât Părinţii, nici să fim mai riguroşi decât învăţătorii noştri”[85]. Ale învăţătorilor cuvinte ecumeniştii le folosesc cu ipocrizie, ale lor moaşte şi icoane le sărută şi ale lor sărbători le cinstesc, „pe Părinţi mărturisind că îi cunosc, dar prin faptele lor tăgădui-i”, după cum am înfăţişat pe scurt mai sus[86]
F. Rezumat
Prezentul text, după ce a prezentat argumentaţia folosită de Patriarhul Ecumenic în cuvântarea sa de la Marea Lavră a Sfântului Munte, cu scopul de a justifica interminabilele dialoguri ecumenice şi mustrarea celor care se împotrivesc dialogurilor, a trecut la combaterea punctuală a acestei argumentaţii. S-a demonstrat, pe baza Tradiţiei bisericeşti că virtutea ascultării nu se aplică temelor credinţei, nici nu este preferat consensul, atunci când acesta favorizează erezia. Condamnarea întâi-stătătorilor bisericeşti este permisă în mod excepţional, atunci când aceştia se îndepărtează de acele principii, graţie cărora au fost aşezaţi ca Păstori. Se demonstrează că nici exemplul convorbirii Domnului cu femeia samarineancă, nici cel al Sfântului Grigorie Palama, dar nici învăţătura Sfântului Ioan Scărarul nu justifică şi nu susţin modul în care astăzi se desfăşoară dialogurile cu eterodocşii, decât dacă aceste exemple şi învăţături patristice sunt răstălmăcite. Se explică corect spusele care, răstălmăcite, s-au impus ca „lozinci” ale Patriarhului Ecumenic, adică: „ca toţi să fie una” şi „pentru unirea tuturor” şi se arată că unitatea de credinţă nu este o căutare întreprinsă în comun de către ortodocşi şi eterodocşi, prin împreună-lucrarea adevărului şi înşelării, ci dintru început este un bun al Bisericii. Mai departe se precizează că nu este de ajuns să fie acceptată unirea pe baza întocmirii unei credinţe comune, ci doar pe baza credinţei ortodoxe, singura adevărată, ca fundament comun al unirii. Este tâlcuită însemnătatea bunei purtări faţă de eterodocşi – pe care zadarnic a invocat-o Patriarhul – nu ca validare a ereziei lor, ci, dimpotrivă, ca semnalare a existenţei ereziei în strânsă legătură cu buna purtare omenească, de la sine înţeleasă, faţă de eretici. După acestea se atrage atenţia că – pe baza obligaţiilor de la dialogurile ecumenice şi contrar afirmaţiilor Patriarhului Bartolomeu – dialogurile nu au condus şi nici nu pot să conducă vreun eterodox la adevărul ortodox. Dincolo de asta este scoasă în evidenţă înfricoşătoarea răspundere veşnică pe care o au cei care contribuie la aruncarea în confuzie a eterodocşilor şi ortodocşilor cu privire la conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe – Una, Sfântă Biserică. În fine, se prezintă semnificativ doar câteva din ereziile ecleziologice care au fost formulate oficial sau semnate bilateral în cadrul activităţii ecumeniste, aşa încât să se arate cât de păgubitoare sunt pentru Biserică „dialogurile ecumenice”, care nu sunt simple dialoguri; ca exemplu este dat textul Porto Alegre asupra căruia s-a căzut de comun acord şi poziţia ecleziologică de sorginte papistaşă a Mitropolitului Prusei, kir Elpidofor.
Ὀρθόδοξος Τύπος, 2 decembrie 2011, nr. 1904, pp. 1, 5-7.
Traducere Mihail Ilie
SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/ecleziologia-„post-sinodala-de-provenienta-papistasa-a-mitropolitului-prusei-organizatorul-principal-al-facultatii-din-halki/
Blog de Dogmatică Empirică 