SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR

DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Și teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.

Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959

DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].

„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].

DESPRE APUSENI[6]

„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.

„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.

„Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.

Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.

Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.

În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.

[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.

[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160

[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158

[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165

[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)

https://www.atitudini.com/2019/11/sf-sofronie-saharov-despre-despotismul-episcopilor-si-pericolul-ecumenismului/#_ftn1

Un cal troian în Biserică: Primejdia eclesiologic-dogmatică a recunoaşterii Adunării din Creta, în ciuda şi a unor decizii bune luate acolo

Unele dintre deciziile Adunării din Creta sunt foarte bune (de exemplu, recunoaşterea  Sinoadelor VIII şi IX Ecumenice şi a altora antifilioquiste, antipapiste, anti erezii romanocatolice, antiprotestante, condamnarea uniaţiei, adică a greco-catolicismului), dar funcţionează şi ca un puternic cal troian pentru că acceptarea deciziilor sinodului vine la pachet cu acceptarea modului greşit de organizare şi votare, cu acceptarea noii eclesiologii heterodoxe a primaţialismului şi a noii (supra-)instituţii a sinaxei extinse a primaţilor sub titlul de „Sfânt şi Mare Sinod” permanent. Relaţiile trebuie să fie între Sf. Sinoade locale, nu între primaţi. Primatul este în aceste cazuri doar reprezentantul sinodului său, nu tătucul sau micul lui papă …
Articolul 13, paragraful 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare spune că documentele sunt semnate doar de întâistătători. Evident că la Sinoadele Ecumenice au semnat toţi episcopii. Pentru că şi votau toţi, direct. Nu ca aici, unde în Regulament, la articolul 12, care tratează problema, nu apare niciunde clar modul în care o Biserică autocefală deliberează şi votează interior pentru a rezulta votul său unic.
De altfel, însăşi convocarea Sinodului se face, conform primului articol din numitul Regulament, doar prin acordul tuturor primaţilor – fără să se vorbească de un acord şi o delegare a primaţilor de către sfintele sinoade locale din care fac parte.
Prin această prevedere „Marele Sinod” arăta din nou că este doar o sinaxă extinsă a primaţilor – nouă instituţie în Biserică. Cu toate acestea, sau tocmai şi din cauza lor (pentru că nu s-a luat în calcul dezacordul sfintelor sinoade locale cu diferite aspecte legate de „Marele Sinod”), s-a călcat în picioare dezacordul ulterior al sfintelor sinoade locale în legătură cu data stabilită pentru „Marele Sinod”, tematica şi conţinutul documentelor (Patriarhia Georgiei refuzase, oricum, şi a refuzat şi ulterior, chiar şi prin scrisoare lămuritoare dată în timpul Adunării din Creta, explicit să semneze documentul propus pe tema Tainei Nunţii, considerând că este o temă dogmatică şi că acceptarea căsătoriei mixte este o încălcare a principiilor dogmatice şi a afurisirii puse de canonului 72 de la Sinodul V-VI Ecumenic) sau regulamentul de organizare (pe care reprezentantul Patriarhiei Antiohiei a refuzat să îl semneze la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, exact cea la care s-a hotărât convocarea „Marelui Sinod”, şi a reafirmat lămuritor, din nou poziţia sa contrară). Cu toate aceste probleme, Patriarhia din Fanar a refuzat să răspundă pozitiv nu numai la apelul făcut de mai multe sinoade locale de a se amâna şi reorganiza „Sfântul şi Marele Sinod”, dar şi la apelul făcut de Patriarhia Moscovei de a se întrunit de urgenţă o sinaxă a primaţilor care să reevalueze situaţia şi să decidă. Nu că Moscova ar protesta faţă de noua eclesiologie primaţială. Să nu uităm că Sinodul Patriarhiei Moscovei a votat ca ortodoxe imediat după publicare, în Februarie 2016, şi într-o pretinsă unanimitate documentele propuse pentru Creta – lucru ce a dus în unele cazuri la oprirea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către unii ierarhi şi preoţi. Iar dacă vorbim despre teologia primatului şi noi eclesiologii, trebuie spus că Patriarhul Chiril este pomenit înaintea ierarhului locului la orice slujbă, din cea mai mică parohie din cuprinsul Patriarhiei Moscovei, chiar şi în Basarabia.
Dar de ce oare tocmai regulamentul de funcţionare este ultimul document adoptat, fără discuţii serioase în pliroma Bisericii? Oare nu tocmai pentru a fi puşi în faţa unui fapt implinit, teologia regulamentului fiind antitradiţională şi heterodoxă? De obicei aceia care vor să forţeze ceva pun acel lucru, diplomatico-strategic, la sfârşit. Şi se pare că le-a reuşit păcăleala, pentru că prea puţini ierarhi au contestat public la nivel mondial modul de organizare. Deşi nu au lipsit nici cei care au contestat, 11 mitropoliţi greci retrăgându-se rând pe rând de pe lista participanţilor, deşi aleşi pentru a participa. Unii au spus clar din ce motive, alţii au fost mai evazivi.

Ideea noii eclesiologii din Regulament pleacă de la importarea personalismului existenţialist în teologia ŞI ECLESIOLOGIA ortodoxă prin teologia Mitropolitului Ioan Ziziulas al Pergamului, mâna dreaptă a Patriarhului Bartolomeu.
Mai pe scurt, ideea sa că unitatea Bisericii locale se face în Euharistie şi Episcop duce la ideea că unitatea Bisericii autocefale se face în primat, iar cea a Bisericii Ortodoxe se face în Patriarhul fanariot (mai am de citit şi recitit legătura dintre aceste teorii şi ideea că unitatea Sfintei Treimi este în Persoana Tatălui, nu în fiinţa şi voinţa comună a celor Trei Persoane – în volumul „Persoană şi natură” J.-Cl. Larchet explica critic ceva despre teologia trinitară a lui Ziziulas). De altfel, un alt mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a formulat clar teoria că Biserica Ortodoxă are nevoie de un semn văzut al unităţii sale, iar acesta trebuie să fie Patriarhul „Ecumenic”, adică fanariot.
Cred că aceasta este una dintre principalele probleme DOGMATICE ale Ortodoxiei astăzi.
Cum spuneam şi în alt loc, fostul Constantinopol, actualul Fanar, asemenea Vechii Rome, îşi creează o întreagă ideologie teologică a puterii pe măsură ce aceasta a fost, de facto, pierdută conform chiar înseşi principiilor canoanelor care i-au acordat-o în secolul V şi, mai apoi, prin autointitularea de „Ecumenică” la sfârşitul sec. VI, pe când ajunsese Constantinopolul capitală unică a Imperiului, apoi UNICĂ capitală a sa, după căderea Vechii Rome.
Care este soluţia la această problemă? Este necesară o completă reconfigurare a lumii ortodoxe pe baza unei eclesiologii real ortodoxe, nonautiste şi nonanacronice. Poate prin conferirea de „primus inter pares” pe bază de apostolicitate de primă mână Ierusalimului (sau Antiohiei pentru că este locul unde prima dată ucenicii Domnului s-au numit creştini şi pentru că de ea ţinea şi Ierusalimul până în secolul V, când Ierusalimului devine Patriarhie) – dar ambele se află în zone din ce în ce mai minoritar ortodoxe şi sub stăpânire noncreştină (ceea ce poate ajuta, în sens de spirit martiric, sau, din contră, poate duce la decizii slabe, fricoase, influenţate politic de heterodocşi etc). Apoi se mai poate o variantă prin instituirea unei rotaţii a preşedinţiei sinoadelor, care sistem deşi nu are tradiţie în Ortodoxie, este mai colegial şi mai puţin păgubos sau eretic decât ideologia neopapismului primaţial sau decât bătăliile pentru putere la care asistăm.
Aştept opinii!
M.M.
PS: există o definiţie şi condamnare explicită a etnofiletismului (şi clericalismului) în documentele Adunării din Creta? Că de chestiunea ecumenismului ne-am ocupat mai mult deja, deşi încă nu am verificat varianta finală a textelor Adunării (unde, totuşi, înţeleg că li se recunoaşte titlul istoric de biserici heterodocşilor, se acceptă căsătoria mixtă, deşi este osândită de un sinod ecumenic etc).

Să revedem, dar, ce spune Regulamentul, între altele, conform traducerii de pe siteul Basilica al Patriarhiei Române (deşi traducerea aceloraşi texte tipărită şi lansată de Editura Basilica este ALTA, ale cărei nuanţe par uneori şi mai negative teologic sau mai pozitive. De exemplu, în volumul Editurii Basilica, articolul 10, paragraful 3 are adăugat faptul că este interzisă orice discuţie în contradictoriu „în afara ordinii”, adică nu orice discuţie în contradictoriu, chiar şi pe tema dezbătută; apoi articolul 12, paragraful 3, formulează doar că posibilitate modul de votare pe baza principiului majorităţii în interiorul unei delegaţii – ceea ce textul de pe site formulează altfel):

Articolul 1

Introducere

Prin Harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale.

Articolul 2

Convocarea Sinodului

Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul Ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale, prin care:

se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox;este fixat timpul și locul întrunirii Sinodului, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale, șiinvită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod.

Articolul 3

Structura Sinodului

Membrii Sinodului sunt ierarhii desemnați de fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, în calitate de delegați;

Numărul membrilor a fost fixat în timpul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale din luna martie 2014, la Fanar;Delegațiile pot fi însoţite de consilieri speciali, clerici, monahi sau laici, însă numărul acestora nu poate depăși în mod normal numărul de 6 (șase) membri. Sunt invitaţi, de asemenea, trei asistenţi (personal auxiliar) din partea fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale;Consilierii speciali pot participa la sesiunile plenare ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota, însă trebuie să asiste Secretariatul Sinodului sau Comisiile sinodaleîn lucrările lor, cu dreptul de a lua cuvântul și de a exercita funcțiile specifice, care le sunt încredințate;Pe durata Sinodului, fiecare Întâistătător poate să aibă în spatele lui unul, sau, dacă este posibil, doi ierarhi membri ai delegației Bisericii sale. Datorită multiplelor sale obligații, Președintele poate avea în preajma sa doi ierarhi și un secretar; toți consilierii se vor instala în spatele Întâistătătorilor lor;Dacă un Întâistătător al unei Biserici locale este împiedecat să participe la Sinod sau la una din sesiunile sale, el trebuie să fie înlocuit de un alt ierarh al Bisericii sale, conform practicii acesteia.

******

Articolul 9

Desfășurarea dezbaterilor

Dezbaterile se desfășoară înlimbile oficiale ale Sinodului, respectiv: greacă, rusă, franceză și engleză, ca și în limba arabă ca limbă de lucru, pentru care se va asigura un sistem de interpretare simultană.Temele sunt dezbătute în ordinea în care figurează pe agenda Sinodului; discuțiile se poartă în mod strict doar supra temei desemnate pentru fiecare sesiune de lucru.Orice intervenție în afara subiectului este interzisă, cuvântul fiind retras, prin intervenția Președintelui, cu excepția unei intervenții referitoare la procedură, sau de natură personală; de aceea, în acest caz, cel care solicită cuvântul trebuie să indice care din dispozițiile Regulamentului, după părerea sa, a fost încălcată.

Articolul 10

Participarea membrilor la dezbateri

Intervențiile pe parcursul lucrărilor Sinodului sunt libere, dar nimeni nu poate vorbi înainte de a solicita și a primi permisiunea din partea Președintelui Sinodului.

Dorința exprimată de un membru al Sinodului de a participa la discutarea unei teme anume este declarată prin prezentarea unei note scrise reprezentantului competent al Secretariatului Sinodului, care ține lista de priorități a celor care manifestă dorința de a vorbi și o supune Președintelui Sinodului.Durata intervenției fiecărui orator în timpul dezbaterilor nu poate depăși 10 minute; luarea cuvântului din nou, dacă sunt solicitate unele explicații suplimentare sau dacă acestea sunt socotite ca fiind necesare și utile de către Președintele Sinodului, nu poate depăși 5 minute. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au la dispoziția lor o perioadă dublă de timp pentru intervenții.Orice discuţie în contradictoriu sau orice dispută personală între membrii Sinodului este interzisă, fiind nu numai străină, ci și contrară misiunii Sinodului.

Articolul 11

Modificări aduse textelor

În cursul dezbaterilor asupra fiecărei teme, propunerile de amendamente, de corecturi, sau de adăugiri la textele aprobate în unanimitate de Conferințele Panortodoxe Presinodale și de Sinaxele Întâistătătorilor, referitoare la temele de pe ordinea de zi a Sinodului, sau la textul MesajuluiSinodului:

sunt depuse la Secretariatul Sinodului de delegațiile Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru a fi supuse Plenului de către Președinte pentru ratificarea lor oficială printr-o decizie sinodală;Aprobarea acestor amendamente, după încheierea dezbaterilor asupra lor, este exprimată, potrivit practicii stabilite la nivel panortodox, prin principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Aceasta înseamnă că amendamentele care nu au fost acceptate în unanimitate nu sunt aprobate.

Articolul 12

Votul și aprobarea textelor

Votul referitor la textele dezbătute și revizuite de Sinod, cu privire la temele de pe ordinea de zi:

se referă la fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală și nu la fiecare membru din delegațiile la Sinod, conform deciziei unanime luate în acest sens la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, (potrivit căreia fiecare Biserică Autocefală dispune doar de un singur vot);Votarea textelor de către Biserici la Sinod și nu de membrii delegațiilor nu exclude posibilitatea unei poziții negative din partea unuia sau a mai multor ierarhi din delegația unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la amendamentele aduse, sau chiar la un text, în general. Acest dezacord este înscris în Actele (Procese Verbale) Sinodului șievaluarea acestor dezacorduri este o chestiune internă a Bisericii Autocefale, în care acestea se manifestă, care își poate fundamenta votul său final pe principiul majorității interne, exprimat de Întâistătătorul ei și din aceste motive trebuie acordat spaţiul și timpul necesare pentru consultațiile legate de această situație.

Articol 13

Aprobarea și semnarea textelor

Textele aprobate în unanimitate privind temele înscrise pe ordinea de zi a Sinodului, elaborate în cele patru limbi oficiale și având aceeași validitate:

sunt semnate de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pe toate paginile și în toate limbile oficiale ale Sinodului, iar la sfârșit sunt semnate de Președinte și de toți membrii Sinodului;Deciziile sinodale semnate, ca șiMesajul Sfântului și Marelui Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericile lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă.

Articolul 14

Participarea observatorilor

Observatorii altor Biserici și Confesiuni creștine, precum și persoane ale organizațiilor inter-creștine pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota.

Articolul 15

Redactarea Actelor (proceselor verbale și documentelor)

Dezbaterile Sinodului vor fi înregistrate și editate prin purtarea de grijă a unui Comitet Panortodox special al Secretariatului Sinodului, desemnat printr-o decizie a Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cu scopul de a publica procesele verbale în limbile oficiale şi de a fi comunicate tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

Articolul 16

Informarea presei

Prin hotărârea Președintelui, cu acordul celorlalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, este înființat un Comitet format din patrusprezece membri ai Sinodului, câte unul pentru fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, însoțiți de consilieri speciali, care va informa în mod constant mass-media cu privire la desfășurarea lucrărilor Sinodului.Numai jurnaliștii acreditați de o manieră potrivită de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului.

Chambésy, 27 ianuarie 2016

Semnează:

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

În numele Patriarhului Teodor al II-lea al Alexandriei, Mitropolitul Gabriel de Leontopolis

Reprezentantul Patriarhiei Antiohiei nu a semnat acest document

SINAXA DIN CRETA ŞI SEMNIFICAŢIA EI ACTUALĂ, Pr. Mihai-Andrei Aldea | Graiul Ortodox

Bisericile ortodoxe din Gruzia, Bulgaria, Siria şi Serbia nu vor lua parte la Sinaxa din Creta.

Patriarhia Bulgară a explicat faptul că retragerea se datorează în primul rând faptului că s-a hotărât de către organizatori interzicerea unor discuţii libere, a posibilităţii modificării reale a documentelor. Că nu există rostul realizării – cu foarte mari cheltuieli – a unei întâlniri în care totul este prestabilit. 
Mitropolitul Gavriil de Loveci a explicat faptul că deşi Biserica Bulgărească nu era de acord cu documentele iniţiale, a acceptat să le semneze pentru că i s-a spus că vor putea fi ulterior modificate şi completate – inclusiv ca tematică. Pentru ca apoi să constate că acest lucru a devenit imposibil.

Patriarhia Antiohiei a ridicat, asemenea Patriarhiei Sârbeşti, probleme privind autoritatea în anumite teritorii şi încălcarea acestei autorităţi.

În ultimul caz, este de observat că poziţia Bisericii Sârbe ar fi corectă dacă nu purtarea ei nu ar încălca de câteva secole încoace Învăţătura lui Hristos, care cere ca fiecare să se poată ruga în limba sa. În locul acestei porunci Patriarhia Sârbă face, de peste trei sute de ani încoace, eforturi uriaşe de a asimila etnic, forţat, pe ortodocşii ne-sârbi din cuprinsul său. Numai între 1880 şi 1940 cca. 200.000 de români din Dalmaţia au fost asimilaţi prin impunerea limbii sârbeşti în cult şi în şcolile de parohie. Românii din Bosnia şi Herţegovina, din Muntenegru, Ragusa (Dubrovnik), Kosovo, Serbia, Timoc, Voievodina sau Banat au fost supus aceluiaşi proces de deznaţionalizare forţată. 
Desigur, şi românii din aceste locuri poartă vina de a nu se fi îngrijit aşa cum se cuvine de existenţa unor parohii şi episcopii româneşti, de existenţa unor şcoli, asociaţii culturale şi biblioteci româneşti etc. Vină pe care au plătit-o cu pierderea limbii şi culturii străbune, cu pierderea identităţii naţionale. 
Dar au plătit şi croaţii, albanezii şi sârbii – toţi implicaţi programatic în asimilarea românilor din aceste zone. Pentru că românii au fost, peste tot în Balcani, un factor fundamental de stabilitate. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim că până şi astăzi în unele locuri din Bosnia şi Herţegovina se mai păstrează obiceiul ca în cazul unor neînţelegeri în privinţa obiceiurilor la nuntă sau botez, în negoţ sau alte activităţi, să se apeleze la „stari-vlaşki zacon” („Legea Vechilor-Români”). 
Războaiele etnice şi religioase din ultimul secol nu au existat în vremea în care prezenţa românească acţiona ca factor de unitate şi stabilitate în această parte a lumii…

Dincolo de aceste aspecte, rămâne fundamental faptul că dacă Biserica Ortodoxă Sârbă are dreptul de pastoraţie asupra teritoriului ce ţine de Republica Sârbă, are şi obligaţia în faţa lui Dumnezeu să se îngrijească de românii de acolo cu toată dragostea, asigurându-le păstori de limbă română, biserici, mânăstiri, şcoli şi biblioteci în limba lor. Iar dacă activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Timoc este necanonică din punctul de vedere al teritorialităţii, ea devine perfect îndreptăţită de etnofiletismul extrem practicat de Patriarhia Sârbă.

Avem astfel un exemplu clar al prezenţei etnofiletismului, ca erezie cu extrem de grave consecinţe, în Ortodoxie. 
Prezenţă pe care am amintit-o în trecut şi care se vede în neumărate aspecte ale vieţii bisericeşti.
Şi a cărui ignorare la un „Sinod Panortodox” (adică, de fapt, Ecumenic), este imposibilă.

Problemele dogmatice ridicate de etnofiletism sunt completate şi complicate de cele ridicate de ecumenism şi clericalism. Ca şi de alte probleme dogmatice, semnalate de ierarhi şi teologi gruzini – ca şi de întreaga Biserică a Gruziei. Dar şi de ierarhi şi teologi din toată lumea.

Sinaxa din Creta, absurd proclamată „Sinod Panortodox” ori „Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei” – două denumiri sinonime cu sfântul nume de „Sinod Ecumenic” – s-a bazat pe iluzie. 
A vrut să proclame o unitate care nu există, din pricina unor boli ascunse absurd sub masca unei pseudo-dipomaţii.

Retragerea a patru patriarhii din această manifestare stearpă este un gest folositor pentru revenirea în actualitate şi realitate a Bisericii Ortodoxe. Pentru că poate fi punctul de trezire şi confruntare cu ameninţările reale.

Ignorarea sistematică a mirenilor în ceea ce nu aduce avantaje materiale administraţiei bisericeşti trebuie să înceteze. 
Dialogul făţarnic dintre bisericile locale, bazat pe declaraţii de dragoste în spatele unor manifestări clare de paralelism ori chiar ostilitate, la fel trebuie să înceteze. 
Tendinţa administraţiei bisericeşti de a se substitui sobornicităţii trebuie să înceteze. 
„Iubirea” – de a cărei sinceritate este cuviincios să ne îndoim – faţă de eterodocşi trebuie să înceteze a fi pretextul pentru prigonirea ortodocşilor. Părerile diferite de cele ale grupărilor ecumeniste în privinţa dialogului cu cei de altă religie trebuie să fie, în sfârşit, ascultate şi la nivel înalt. Este dincolo de ridicol să vezi răbdarea pe care o au ecumeniştii faţă de orice afirmaţie şi manifestare a eterodocşilor, chiar direct blasfemiatoare, în paralel cu intoleranţa totală şi agresivă pe care aceeaşi ecumenişti o manifestă faţă de ortodocşii care au alte păreri în privinţa dialogului inter-religios. Această purtare trebuie să înceteze, dar mai ales trebuie să înceteze ocrotirea ei de la nivelul ierarhiei. Printre altele, pentru că alimentează şi oferă credibilitate celor mai dure şi disperate poziţii anti-ecumenice, alimentând fisuri dureroase şi inutile, pe care un dialog sincer, creştinesc, argumentat şi politicos le-ar face imposibile. 
Este vremea să se revină la un număr firesc de episcopi, adică cel puţin unul pentru fiecare oraş sau grup de comune. Astfel încât episcopul să fie aproape de mireni, călugări şi clerici, iar aceştia să poată fi aproape de episcopul lor. De aici izvorăşte puterea, sănătatea şi unitatea Bisericii. 
Este ridicol să ai doar 40-50 de episcopi la 18-20 de milioane de ortodocşi, aşa cum se practică astăzi în Biserica Ortodoxă Română. Ajungându-se ca majoritatea credincioşilor să nu îşi vadă episcopul faţă în faţă niciodată în viaţă (nu includem aici, evident, eventuala participare la o slujbă arhierească alături de mii de alţi credincioşi…).
Este vremea să înceteze pentru totdeauna folosirea Bisericii ca instrument de asimilare etnică! Este vremea să se reglementeze libera folosirie a limbii oricărui grup etnic în bisericile locale! O asemenea reglementare ar rezolva ortodox şi „problema” autorităţii în zone aşa-zis „netradiţionale”, precum vestul Europei, Americile, Australia etc. Pentru că, de fapt, soluţia este simplă şi clară, încă din vremea Sfinţilor Apostoli: misiune facem toţi, până când sunt destui credincioşi şi ierarhi spre a se organiza biserica locală. Care, ortodoxă fiind [sic!], va avea grijă să sprijine orice grup etnic în folosirea limbii proprii în bisericile sale.

Toate acestea – şi altele pe care nu le mai ating acum, spre a nu lungi peste măsură cuvântul – pot fi discutate acum. Cinstit.

Sau se poate încerca iarăşi o aşa-zisă diplomaţie, stearpă şi inutilă, încercându-se menţinerea unei încremeniri instituţionale grave. Din care se va ieşi întotdeauna – aşa cum ne arată istoria că s-a întâmplat mereu. Dar se va ieşi cu atât mai dureros cu cât se încearcă mai mult forţarea menţinerii ei.
Un exemplu clar este această Sinaxă din Creta, construită pe un calapod prea puţin ortodox, ancorat în mentalităţi şi administraţii interbelice în cel mai bun caz – dacă nu chiar comuniste (ca limbajul unora dintre documente…). 
Spargerea ei, cu toate eforturile uriaşe depuse de unii pentru realizarea sa, arată probleme structurale. Reale. Concrete. A căror realitate poate fi muşamalizată pentru unii. Dar care trebuie rezolvate, sincer şi ortodox. 
Dar arată, totodată, şi faptul că dincolo de rigiditate şi birocraţie, limbaj de lemn şi gândire materialistă, Biserica este vie, trează, lucrătoare.

Ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi din toate colţurile lumii au răspuns documentelor şi regulamentului „Marelui şi Sfântului Sinod” din Creta într-un glas. Arătând aceleaşi probleme teologice, aceleaşi alunecări dogmatice şi canonice, aceleaşi lipsuri. Şi propunând ceea ce era de bun-simţ, amânarea întâlnirii până la lămurirea lor.

Refuzul unora de a lua în seamă aceste glasuri, refuz însoţit adesea de o tăcere jignitoare, sau chiar de insulte la adresa ortodocşilor de altă părere, iată, nu a rezolvat nimic. 
Voi sublinia aici, iarăşi, deosebirea gigantică între declaraţiile de deschidere faţă de părerile eterodocşilor şi surzenia sau agresivitatea faţă de părerile ortodocşilor ale unora şi aceiaşi teologi sprijinitori ai „Sinodului din Creta” – fie ei mireni, monahi sau clerici. 
S-a mers chiar, în unele biserici locale, până la crima de a opri de la slujire sau a sancţiona altfel pe cei care s-au exprimat împotriva „Sinodului din Creta”. Ca şi cum a vorbi împotriva Duhului Sfânt poate fi iertat, a vorbi împotriva Maicii Domnului, a sfinţilor, a Sfinţilor Părinţi sau a Sinoadelor Ecumenice, a Învăţăturii Bisericii şi asupra oricărui alt lucru poate fi iertat, dar nu şi a vorbi împotriva „Sinodului din Creta”… 
Este o dublă măsură, neortodoxă, ba chiar anti-ortodoxă, care trebuie să înceteze. Mai ales că, iată, nu rezolvă nimic.

Desigur, inerţia va duce mai departe multe.
Inerţia şi nevoia de certitudine, chiar dacă este o certitudine tristă şi stearpă.
Dar poate, nădăjduiesc eu, lecţia acestei nereuşite sinaxe va fi înţeleasă. 
Iar îndreptările de care bisericile locale au atâta nevoie, pentru a sta aşa cum se cuvine în Ortodoxie, vor începe să apară.

Să ne ajute Dumnezeu!

SURSA: pagina Facebook a autorului şi:
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/11/sinaxa-din-creta-si-semnificatia-ei-actuala-pr-mihai-andrei-aldea/