Astăzi a fost prăznuirea pomenirii Soborului Sfinților Măriților Apostoli, cei șaptezeci la număr, dar și a Sf. Eftimie, egumenul Măn. Vatoped din Sfântul Munte Athos, și a celor dimpreună cu dânsul. Acești mucenici au mărturisit la sfârșitul secolului al XIII-lea d. Hr. alături de Sf. Cosma Protosul (mai marele acestui munte cu nume sfânt, prăznuit cu exact o lună în urmă) împotriva unirii dictate de mai marii vremii (lipsiți de conștiința dogmatică ce vine din experiența mistică eclesială ortodoxă) cu cei care au uzurpat Sfântul Tron al Romei ortodoxe și titlul de katholik [καθολικός] (echivalent teologic, în istoria gândirii Bisericii, cu cel de „ortodox”), anume cu ereticii care mărturiseau „Filioque”.
Conștiința dogmatică, atât de neglijată, de greu de găsit și plăpând de cultivat astăzi, în vremurile sincretismului și relativismului sentimentalist al consumismului, trebuie să se hrănescă nu numai din cunoașterea Scripturilor și a Tradiției Apostolice și Patristice scrise, ci din Însuși Duhul Care udă Revelația. Dobândirea Duhului Sfânt se înfrățește la marii sfinți ai Bisericii cu asceza studiului, ducând la discernământul iluminat de Sus, discernământ ce nu se manifestă doar în urcușul ascetico-mistic, ci și în cele ale dogmelor Dumnezeiești. Conștiința dogmatică ortodoxă mărturisește faptul că dogma poate fi verificată, dar numai prin trăirea în cadrul eclesial mistagogic (deci, „sacramental”) al Bisericii celui Una (Unică), Sfântă, Sobornicească și Apostolicească.
Blogul de față își dorește o sensibilizare în acest sens și nu numai. El ar dori și o abordare a multor altor probleme contemporane, căci și Părinți au încercat să răspundă problemelor vremii lor folosind un limbaj și o abordare ce exprimă ipostatic, personalizat pentru omul fiecărui veac, loc, condiție și situație, Adevărul Cel Vesnic.
Nu în ultimul rând, revenind la Sfinții Șaptezeci de Apostoli, trebuie redescoperită în spirit evanghelic, apostolic, patristic, dimeniunea apostolic-misionară a Bisericii. Primul dușman al apostolatului ortodox este relativismul dogmatic (credința că nu contează credința – adică în ce sau Cine crezi) și nepăsarea comodității consumiste (nu contează dacă trăiești și umbli în Duhul, totul reducându-se la un simplu eticism al bonomiei). Ce rost mai are apostolatul (și în final, să nu fie!, chiar și pastorația), de vreme ce, oricum, ești hărăzit largului „rai” al îngăduinței umanismului și secularizării trăirii (ethos-ului) creștine – paravan pentru poftele firii căzute.
Blog de Dogmatică Empirică 