Statistici oficiale ale UE și ale Guvernului României: România, pe locul 6 în UE la numărul de spitale. La 100.000 de locuitori avem mai multe paturi ca Franța și Marea Britanie. După 1989, BOR a construit mai PUȚINE biserici decât cultele protestante | ActiveNews

Mai mult, datele Secretariatului pentru Culte reliefează o altă situație tăcută sub tăcere: Biserica Ortodoxă Română are 86,5% din credincioșii români, dar doar 62% din lăcașele de cult existente pe teritoriul țării.

Spre comparație, cultul penticostal revendică 1,92% din credincioși, dar are 11% din lăcașele de cult din România. Media este mult mai bună decât în cazul ortodocșilor: un lăcaș deservește doar 122 de credincioși. De altfel, numărul lăcașelor cultului penticostal a crescut cu 250% față de 1989, ajungând de la 793 la 1950.

În comparație, Biserica Ortodoxă Română avea 12.134 de biserici înainte de 1989, iar după revoluție numărul acestora a crescut cu doar 25%. 

Raportat la numărul de credincioși, cultele protestante au fost mult mai active decât Biserica Ortodoxă Română. Astfel, deși împreună revendică doar 2,95% din credincioși, cultele baptist, adventist și penticostal au construite mai multe lăcașe decât  BOR, care revendică 86,5% din români! Cele trei culte, luate împreună, au construit 3386 de lăcașe, față de cele doar 3191 ale Bisericii Ortodoxe.

Biserica Romano Catolică a construit, în 25 de ani, 351 de biserici, având o medie de 534 de enoriași/lăcaș de cult, aproape cu 50% mai bună decât a Bisericii Ortodoxe. 

Sursa: http://m.activenews.ro/stiri-sanatate/Statistici-oficiale-ale-UE-si-ale-Guvernului-Romaniei-Romania-pe-locul-6-in-UE-la-numarul-de-spitale.-La-100.000-de-locuitori-avem-mai-multe-paturi-ca-Franta-si-Marea-Britanie.-Dupa-1989-BOR-a-construit-mai-PUTINE-biserici-decat-cultele-protestante-131741

Anunțuri

Preoți si Stareți din Republica Moldova au încetat pomenirea la toate slujbele Bisericii a Patriarhului Chiril și a Mitropolitului și a Sinodului BOM | ORTODOXIA CATHOLICA – blog ortodox al parintelui Matei Vulcanescu

Foarte important interviul lămuritor. Ne-au atras atenția aceste critici la adresa textelor adoptate pentru discutie și aprobare la așa-zisul Mare Sinod (sperăm că nu Tâlhăresc). Problema în Basarabia este că Sinodul Patriarhiei Moscovei, de care țin ei acum, le-a adoptat deja ca fiind ortodoxe…:

n continuare în documentul analizat se firmă că „Bisericile Ortodoxe Locale membre ale CMB participă pe deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor”[11] – organizaţie care este un adevărat izvor de erezii ecleziologice. Astfel, în cap. 19 documentul afirmă că la baza participării Bisericilor Ortodoxe în CMB se află constituţia acestei organizaţii, precum şi Declaraţia de la Toronto din anul 1950[12]. În primul din aceste documente, constituţia Consiliului Mondial al bisericilor, se stipulează că „prin Consiliu bisericile […] vor facilita mărturia comună în orice loc şi în tot locul şi se vor sprijini reciproc în munca misiunii şi evanghelizării”[13]. Însă Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea Una, nu se poate alătura organizaţiilor eretice în mărturii comune şi nu poate sprijini munca acestora de misiune şi evanghelizare, căci ele nu îi aduc pe oameni la Hristos, după mărturia Sf. Ioan Gură de Aur: „Mântuirea întregii lumi se săvârşeşte nu din faptele legii, ci întru Hristos, iar ereziilor celor fără de Dumnezeu nu le lăsăm nici un temei de nădejde, ci îi socotim cu totul în afara nădejdii, căci ei nu au nici cea mai mică comuniune cu Hristos”[14].

Iar Declaraţia de la Toronto, subliniată şi ea în documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, conţine următoarea afirmaţie: „Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul lor trup bisericesc […] Toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenenţa la biserica lor şi apartenenţa la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceştia aparţin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam]”[15].

Considerăm că aceste erezii şi hule nu sunt compatibile cu Ortodoxia, căci noi mărturisim că există o identitate completă între Biserica Ortodoxă şi Biserica lui Hristos şi afirmăm împreună cu Sf. Irineu al Lyonului: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învăţăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice”[16].

În continuare documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” afirmă că „Biserica Ortodoxă evaluează pozitiv textele teologice emise de aceasta [Comisia Credinţă şi Ordine – n.n.]”[17]. Unul din aceste texte teologice, întocmit la Lima în 1982, este întitulat „Botez, Euharistie şi Preoţie” (Baptism, Eucharist and Ministry) şi afirmă în special că „Bisericile trebuie, deci, să evite să atribuie forma lor particulară de preoţie direct voii şi instituirii lui Iisus Hristos”[18]. Noi mărturisim că o asemenea afirmaţie nu este compatibilă sub nici o formă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, preoţia căreia credem cu tărie că a fost întemeiată de Însuşi Iisus Hristos.

În acelaşi timp în documentul adoptat de sinaxa de la Chambésy se afirmă că „Biserica Ortodoxă nu exprimă un acord deplin cu interpretarea acestor documente în chestiunile de Credinţă şi Ordine”[19]. Dar documentul „Botez, Euharistie şi Preoţie” nu este supus acestor rezerve, fapt subliniat de actualul Patriarh al Moscovei Kiril, care a firmat că documentul respectiv este rezultatul „participării şi mărturiei ortodoxe în cadrul CMB”[20].

Dovezile aduse mai sus, care nu epuizează şirul de erezii din cadrul CMB, unde Bisericile Ortodoxe participă „pe deplin și în mod egal”, sunt mai mult decât suficiente pentru a afirma că aceasta este o organizaţie eretică. Şi dacă însăşi participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este inacceptabilă, cu atât mai mult afirmarea valorilor acestei organizaţii la nivelul sinodului arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse şi la nivel pan-ortodox este condamnabilă şi nu poate fi primită de creştinii dreptcredincioşi.

Sistemul sinodal

În continuarea documentului elaborat de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe se afirmă că „păstrarea credinței ortodoxe pure este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este judecătorul competent și ultim în materie de credință”[21]. Sistemul sinodal este foarte important pentru Biserică, fiind o expresie a Sobornicităţii Ei, dar nicidecum nu poate fi numit judecător competent și ultim în materie de credință, fapt demonstrat în repetate rânduri de Istoria Bisericii. Să ne amintim măcar de sinodul tâlhăresc de la Efes din 449, la care au participat peste 600 de episcopi şi care a afirmat erezia monofizită.

Iar păstrarea credinței ortodoxe pure este caracteristica Sobornicităţii Bisericii, căci Ea „se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”[22], credinţă ce nu este asigurată numai de sistemul sinodal, care nu poate socotit infailibil, ci de Biserică în plinătatea ei.

Acelaşi lucru ni-l spune şi Sf. Ap. Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), cuvinte tâlcuite în acest fel de Sf. Teofilact al Bulgariei: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[23].

Astfel, un sinod este expresie autentică a Sobornicităţii Bisericii doar atunci când se află în conglăsuire şi împreună-cugetare cu Sfânta Scriptură, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, şi nu doar prin expresia mecanică a sistemului sinodal, lucru afirmat şi de Sf. Vasile cel Mare: „Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învăţaţi cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învăţăturile străine să se întoarcă dinspre ei”[24]. În acest fel afirmaţia dată tinde să înlocuiască Sobornicitatea Bisericii cu sistemul sinodal ca reper absolut în chestiunile de credinţă, lucru străin de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

Intrebare: Ce ne puteti spune ca concluzii?

Raspuns: Considerăm adoptarea (chiar și prin afirmația „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăţia credinţei ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii” ) documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” drept propovăduire a ereziei cu capul descoperit şi legiferare la nivel de Sinod Local a învăţăturilor eretice descrise mai sus, motiv pentru care, urmând învăţăturii Bisericii Ortodoxe exprimată în canonul 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, precum şi în întreaga Tradiţie a Bisericii, în vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, întrerupem pomenirea episcopului locului și al Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii care au participat şi votat documentul în cauză cum că ar fi ortodox până la abrogarea sa şi condamnarea ereziilor exprimate în el.
 Sursa http://www.aparatorul.md/

https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/03/30/preoti-si-stareti-din-republica-moldova-au-incetat-pomenirea-la-toate-slujbele-bisericii-a-patriarhului-chiril-si-a-mitropolitului-si-a-sinodului-bom/

Mitropolitul Simeon al Noii Smirne: “Nu poate fi considerat pan-ortodox un sinod la care nu participă fiecare episcop”

Sursa: https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/03/17/mitropolitul-simeon-al-noii-smirne-nu-poate-fi-considerat-pan-ortodox-un-sinod-la-care-nu-participa-fiecare-episcop/

Sursa: http://www.pravoslavie.ru/english/91211.htm
Traducerea în limba română: “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

Mesajului mitropolitului, adresat Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, a fost publicat de agenţia greacă de ştiri Romfea.* În el, Înalt Prea Sfinţia sa oferă remarci cu privire la o varietate de chestiuni şi exprimă un protest hotărît împotriva faptului că nu fiecare episcop va avea dreptul de vor la sinodul pan-ortodox.
* http://www.romfea.gr/images/article-images/2016/02/neas_smirnis.pdf
“Nu poate fi considerat pan-ortodox un sinod în care nu fiecare episcop, ci numai întâistătătorii Bisericilor Locale participă, chiar dacă au o delegaţie numeroasă,” scrie Mitropolitul Simeon.
“Reducerea numărului de episcopi participanţi diminuează autoritatea sinodului, şi nu poate fi considerar un Sfânt şi Mare Sinod,” continuă el.
Înalt Prea Sfinţia sa a arătat de asemenea că de vreme ce nu fiecare episcop are dreptul să voteze, ci numai Bisericile, evenimentul se desfăşoară contrar Ortodoxiei, care este caracterizată de democraţie.
Mitropolitul de Noua Smirnă îşi exprimă regretul că chestiunile cu adevărat presante care tulbură Ortodoxia, ca dipticele, autocefalia şi mijloacele de proclamare a ei, precum şi chestiunea calendarului, nu sunt incluse în agendă.
El declară că pentru motive personale nu doreşte să facă parte din delegaţia de douăzeci şi patru de episcopi care îl vor însoţi pe întâistătătorul Bisericii Greciei, Arhiepiscopul Ieronim, la sinod. În opinia sa, aceasta ar trebui aleasă prin vot secret la o întrunire a ierarhilor.
Să ne reamintim că întrebări similare au fost puse de Mitropolitul Atanasie al Limassolului în scrisoarea sa către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului:
“Îmi exprim cu smerenie dezacordul cu faptul că practica tuturor Sfintelor Sinoade de până în prezent, de a acorda câte un vot fiecărui episcop, este abolită. Nu a existat niciodată un sistem de ‘o Biserică, un vot,’ ceea ce îi reduce pe membrii Sfântului şi Marelui Sinod, cu excepţia întâistătătorilor, la simple ornamente, refuzându-li-se dreptul de a vota.”
Traducere din rusă în engleză: Jesse Dominick
Pravoslavie.ru

„ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN” Raport prezentat de către teologul român Marian Maricaru în cadrul conferinței teologice internaționale „Sincretismul interreligios” – Apărătorul Ortodox

ROLUL MIRENILOR LA SINOADE, PROBLEMA RECEPTĂRII DECIZIILOR SINOADELOR, SINOADELE ECUMENICE ȘI CHESTIUNEA SINODULUI PANORTODOX ANUNȚAT PENTRU ACEST AN

elaborat de Marian Maricaru

Motto:

Însă noi am propus interpretarea că Dionisie (Areopagitul, n.n.) nu consideră cu adevărat ierarhia ca pe ceva impus asupra „noastră” şi independent de „noi”: mai degrabă este constituită din noi. Teofania care este cosmosul, care sunt ierarhiile, nu ne este opusă: suntem parte din ea. Dacă viziunea lui Dionisie este coregrafică, atunci toţi suntem meniţi să luăm parte la dans.” (A. Louth, Denys the Areopagite,1989 și 2001, Londra, p. 131)

Multă lume se întreabă care a fost aportul mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea port, și care poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului sau pleromei Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși,și, în general, de către pleroma Bisericii. Putem extrage niște concluzii din istoria Bisericii, având în vedere afirmația din Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocși către Papa de la Roma, în care se afirma că în Ortodoxie nu un ierarh anume a păstrat credința dreaptă, ci însuși poporul s-a făcut păzitorul ei, uneori chiar în pofida ierarhilor?

Până și romano-catolicii, cu toată învățătura despre infailibilitatea papală, au elaborat în modernitate o metodologie de receptare la nivel local a Conciliilor lor.

Ceea ce așteaptă mulți clerici și credincioși activi în Biserică este să afle cum se dorește a se proceda de către cei mai mari și responsabili în cazul preconizatului Sinod Panortodox.

Frământarea lor este pozitivă, și pleacă de la dorința de a se trăi, mărturisi și proslăvi permanent Ortodoxia și de a se evita ulterioare vătămătoare sminteli, dezbinări, schisme și adunări ilicite.

În acest sens, sper ca ceilalți invitați, cu mult mai vrednici decât mine, să ofere un răspuns mai clar și atât de dorit, bazat pe istoria și tradiția Bisericii.

Totusi, așa cum atrage profesorul Nikolaos Matsoukas atenția, simpla existență a CRITERIILOR FORMALE, nu este de ajuns. Aceasta ar fi o viziune juridică și, în final, lumească: „Corectitudinea formală și convocarea canonică a unui sinod nu sunt niciodată singurele criterii ale existenței unei identități a hotărârilor lui cu adevărul plinătății (adică pleromei, n.n.) Bisericii. Corectitudinea formală este suficientă doar societăților pur juridice și lumești. Desigur, de multe ori în acestea corectitudinea formală ucide corectitudinea esențială. În Biserică se întâmplă exact contrariul pentru că aceasta este opera Sfântului Duh. Corectitudinea formală nu spune nimic în sine. Un sinod poate fi convocat formal ca ecumenic, iar în final poate fi total opus spiritului universalității. Cu alte cuvinte, este necesar ca în Biserică, corectitudinea formală și taina Sfântului Duh să-și găsească pe deplin identitatea în trupul Bisericii. (…) În acest punct se localizează taina infailibilității Bisericii” (Nikolaos Matsoukas,Teologia dogmatică și simbolică, II: Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 333)

Sinodul trebuie să se exprime pe baza și în continuitatea vieții Trupului Bisericii, iar acest Trup viu trebuie să pecetluiască aceste hotărâri, să se recunoască în ele. Acesta este un proces care durează, o discernere care poate fi imediată sau poate dura un timp. Pentru că trupul trebuie să discearnă dacă aceste hotărâri sunt în continuitate cu viața lui și o sprijină, sau să le respingă ca pe niște corpi străini, prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost asupra Bisericii ca Cincizecime permanentă, și înaintea Sinodului, dar lucrează și după, mai ales prin aleșii săi, prin diferite harisme care există în Biserică (cea a teologiei sau învățătorească – precum cea a primilor didascali creștini, care nu erau clerici, sau a profeților dintre creștini pomeniți în scrierile apostolice, ori ale marilor sfinți învățați de Duhul sau cărora Duhul le-a luminat mințile și întărit voința spre a pricepe, în urma unei asceze la care nu toți se simt la fel de chemați, tainele teologiei – , cea a deosebirii duhurilor etc). Iar pentru ca deciziile ierarhiei sacramentale actuale să poată fi receptate și discernute și de cea harismatică (în măsura în care ierarhia harismatică nu coincide cu cea sacramentală) și, în general, de pleroma Trupului Bisericii, aceste decizii trebuie să fie publiceși să se ia plecând și de la o dezbatere publică transparentă fecundă – nicidecum în niște „alcovuri ale teologiei”, așa cum le numea cineva. De altfel, și cunoscutul teolog ÎPS Ierotheos Vlahos, Mitropolit al Naufpaktosului şi Sf. Vlasie, protesta anii trecuți printr-un text public pentru secretomania din spatele dialogurilor cu heterodocșii, secretomanie soldată cu semnarea unor documente care nici măcar membrilor Sf. Sinod al Bisericii Greciei nu le sunt aduse la cunoștință.

Dl. profesor Matsoukas atrage atenția că istoricii bizantini pomenesc prezența activă la Sinoadele Ecumenice a mirenilor în calitate de consilieri sau sfătuitori ai episcopilor: „Și mulți laici, cu experiență în cele ale dialecticii, au luat parte la sinod, doritori fiind să apere de fiecare dată (dreapta credință).” (cf. Socrate, Istoria Bisericească, 1, 8, PG 67, 64A) A nu se uita faptul că cel care l-a demascat public pentru erezia sa, oprindu-l în timpul Liturghiei din predică pe Patriarhul Ecumenic Nestorie (considerat până atunci „mâncător de eretici”, dar, iată, ajuns arhi-eretic și el și anathematizat), a fost un laic, un avocat mirean din Constantinopol.

Părintele profesor Ioannis Romanidis, citat de IPS Ierotheos Vlahos, afirmă în chestiunea infailibilități per se a Sinoadelor Ecumenice:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă … Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri … Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului?… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

IPS Ierotheos Vlahos comentează:

„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”.

Iar teologul Ioannis Tatsis concluzionează:

„Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice?”

Consider ca greșită printr-un romantism duhovnicesc poziția unora care afirmă că la Sinoadele Ecumenice au participat neapărat și numai oameni îndumnezeiți. Această poziție presupune o coincidență cumva perfectă între ierarhia sacramentală și cea harismatic-duhovnicească cel puțin la Sinoadele Ecumenice. Nu se poate susține că toți participanții de la Sinoadele Ecumenice erau ei înșiși neapărat oameni ajunși la îndumnezeire și că tocmai acest lucru validează hotărârile lor. Poate doar unii dintre aceștia erau îndumnezeiți. Așa cum ne arată istoria, la Sinodul II Ecumenic Sf. Grigorie Teologul a ajuns să se retragă din funcția de arhiepiscop și din sinod tocmai în urma modului neduhovnicesc în care se manifestau destui episcopii, certându-se și dorind a da pe acest mare Sfânt jos din scaun pentru a-și susține protejații. Totuși, deciziile acestui sinod, deși – așa cum arată critica istorică modernă – puternic problematic din punctul de vedere al respectării criteriului formal al ecumenicității (Biserica Romei, conform unor surse, lipsind), a fost receptat ca ecumenic prin faptul că, bazându-se cu bună credință și evlavie teologică pe învățăturile Scripturiiși ale unor de-Dumnezeu-văzători Părinți (între care prigonitul Sfânt Grigorie Teologul), a formulatorthodox și katholic adevărul de credință în Horosul său. De asemenea, Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost contestat inițial ca ecumenic chiar de un cap al luptei iconodule, și anume de Sf. Theodor Studitul. Deși compus din mulți episcopi bizantini, la Sinod nu au participat decât doi reprezentanți trimiși de la Roma, ambii doar preoți, iar din partea Patriarhiilor aflate sub ocupație mahomedană, tot câțiva preoți. Acest Sinod a fost recunoscut și proslăvit ca ecumenic de cel mai important dintre Sinoadele Fotiene, întrunit la Constantinopol special și pentru aceasta, sub Sfântul Fotie cel Mare, la o sută de ani mai apoi, adică la 879-880. Spun că „și pentru aceasta”, întrucât alte teme importante au fost rolul Papei de la Roma în Biserică și adaosul eretic Filioque, care dusese la ceea ce s-a numit de către unii teologi heterodocși „schisma fotiană” (care, în realitate, poate fi văzută doar ca o îngrădire canonică de erezia venită din Apus). Teologia îngrădirii sau a ruperii canonice a pomenirii ierarhului care învață public erezia (rupere a comuniunii doar cu acela, nu cu Biserica, și chiar și înainte de condamnarea sa sinodală) fusese aplicată de multe ori în istorie și reglementată sau sistematizată canonic recent în Răsărit tot de un celebru sinodținut sub Sf. Fotie cel Mare, Sinodul I-II Constantinopol, prin Canonul 15. Aceasta s-a făcut cel mai probabil ca urmare a recidivelor iconoclaste ale unor ierarhi care, în mod evident, nu recunoașteau ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic nici la mai bine de trei sferturi de secol după, dar și din cauza unor schisme considerate nejustificate – precum cele generate de chestiunea morală a adulterului imperial (numită criza moechiană/ miheiană) sau de reprimirea iconomică a unor ierarhi iconoclaști în rândul ierarhiei, în urma pocăinței (cale iconomică puternic contestată de Sf. Teodor Studitul și succesorul său, Sf. Naucratie și călugării iconoduli studiți, deoarece acești ierarhi se considera că trebuie înlocuiți cu unii iconoduli dovedițiși care nu ar mai fi pendulat înapoi la iconoclasm imediat ce ar fi găsit prilejul). De asemenea, este important faptul că la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cercetarea critică teologică a fost dusă până într-acolo încât a fost numit de teologi „un adevărat sinod bibliotecar”. Însuși Sf. Ioan Damaschinul (condamnat cu trei anatheme de sinodul pseudo-ecumenic, tâlhăresc, iconoclast, convocat de împărat și ierahia impusă de el, care a avut loc la 754 la Hieria) a întocmit florilegii de citate patristice luate cu atenție, cu tot contextul lor – pe cât posibil – pentru a susține vechimea și corectitudinea cultului icoanelor în Biserică, la Sfinții Părinți. Așadar, chiar dacă nu am avea ierarhi, preoți, monahi, laici sau profesori/didascăli și teologi ajunși la îndumnezeire, totuși, dacă ne vom ruga Adevărului și vom cerceta și vom ține Adevărul și principiile veșnice consemnate în mărturiile cuvintelor Scripturii și în consensus Patrum – adică conglăsuirea de-a lungul istoriei Bisericii a Sfinților Părinți ajunși la desăvârșirea fără de sfârșit a vederii îndumnezeitoare a lui Dumnezeu – , nu vom greși nici noi astăzi.

Pe de altă parte, Pseudo-Sinodul de la Hieria ne revelează, încă o dată, că un criteriu formal clamat de unii astăzi împotriva unui posibil sinod Ecumenic al Bisericii Dreptmăritoare este insuficient, uneori chiar vătămător, dacă este luat în sine. Este vorba de prezența unui împărat creștin care să convoace sinodul. Această ideologie s-a dezvoltat mult și în Rusia, prin interpretarea textului paulin care spune că „și voi știți cine oprește venirea (lui Antihrist)” (II Tesaloniceni 2, 6-7) și prin ideologizarea țaristă a Moscovei ca a Treia Romă (fără însă ca un Sinod Ecumenic să pecetluiască așa ceva, ca în cazul Noii Rome, Constantinopol). Nu este locul pentru a intra în chestiuni exegetice și ermineutice, însă trebuie spus că adresanții epistolei pauline nu aveau un rege sau împărat care să fie defensor fidae christianae (cum scrie până astăzi în jurul chipului reginei Marii Britanii, chiar pe monezi), creștinii din epoca primară ajungând să fie chiar persecutați de Împărat. Biserica, ca Trup Viu al lui Hristos, a trăit și în primele secole și poate trăi și în vremurile din urmă și fără împărat omenesc în această lume, dar nu poate trăi fără ierarhie și fără credincioși.

Să nu uităm faptul că în ultimii ani cearta pe întâietate (osândită de Hristos) și pe teritorii canonice, ori pe chestiuni generate de filethisme a dus la amenințări cu ruperea comuniunii sau și la ruperea comuniunii între diferite Patriarhii noi sau vechi. Faptul este cu atât mai trist, cu cât astfel de gesturi de protest și îngrădiri nu au avut la bază chestiuni dogmatice sau cu implicație dogmatică precum gesturile și pozițiile heterodoxe exprimate uneori de unii ierarhi și comisii de dialog oficial sau semnate oficial de sinoade locale, ci, după cum se vede, alte motivații. Filethismul este erezia naționalismului, uneori îmbrăcat în haina mesianismului național ortodoxist, opus ecumenismului cosmopolit sincretist, dar la fel de extrem/greşit ca şi acesta, ca două feţe ale aceleiaşi monede. Desigur, unii au folosit retorica antifilethistă împotriva altor etnii sau națiune, pentru a-și impune propria națiune sau etnie. Să nu uităm, însă, faptul că în Biserică, în Hristos, „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 27-28).

Pentru a rezolva unele dintre aceste probleme grave, ar fi de luat în considerare și reglementarea chestiunii diasporei ortodoxe.Ținta, desigur, singura justificată dogmatico-eclesiologic și canonic, este aceea de a stabili Biserici locale autonome și autocefale, non-etnice, dar urmând, conform Canonului 34 Apostolic, împărțirea politic-administrativ din acele teritorii. Aceste comunități, înțărcate de Bisericile mamă și sprijinite de celelalte Biserici locale Ortodoxe de pretutindeni (așa cum Sf. Pavel strângea fonduri în Europa și Asia pentru „sfinții din Ierusalim” trecuți prin foamete etc), trebuie să își intensifice lucrarea misionară în acele teritorii care fie și-au pierdut ortodoxia (ca mai toate țările din Apusul Europei, care cândva erau ortodoxe și au dat atâția sfinți în calendarul Ortodox). O Biserică fără spirit misionar este una care trage să moară. Și nu trebuie confundat spiritul misionar și misiunea cu pastorația – precum mulți încă o fac. Misiunea presupune a merge la cei care nuștiu de Hristos, de Ortodoxie. Pastorația înseamnă grija pentru cei care sunt deja membri ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Biserica trebuie să iasă din formalism și mentalitate feudală sau comunistă, fie în relație cu cei din interiorul ei, fie cu cei din afară, fie în relație cu „oile acestea mai mici ale Mele”, fie cu potentații vremii. La nivel pastoral ea trebuie să se centreze parohial tot mai mult euharistic și catehetic și să răspundă necesităților tinerilor de astăzi, dar și celor mai vârstnici, susținând viața de familie creștină într-o societate ce tinde să devină post-creștină, post-modernă și neo-păgână (iar aici poate fi și chiar trebuie inclusă grija față de creație, căci distrugerea acestui dar de la Dumnezeu ne afectează și pe noi și generațiile viitoare). Aceasta este marea provocare a vremurilor noastre. Altfel, lucrurile vor merge spre prăbușire.

Închei acest cuvânt printr-un îndemn public ca preconizatul Sinod Panortodox să își justifice convocarea de tip ecumenic răspunzând unor chestiuni la nivel dogmatic prin condamnarea katholică sau panortodoxă a noilor erezii între care, pe lângă filethism, neapărat, erezia relativismului dogmatic și eclesiologic ecumenist (teoria „Bisericilor surori” Romano-Catolică și Ortodoxă, și cea „a ramificațiilor” de sorginte protestantă), actualizarea necesară a Sinodikonului Ortodoxiei și recunoașterea ecumenicității prea-ortodoxelor hotărâri de la Sinodului Fotian de la 879-880 ca Ecumenic, dar și a Sinodului de la Constantinopol de la 1351 care a proslăvit învățătura palamită a energiilor necreate – amândouă, mărci definitorii ale mărturisirii Ortodoxie în fața ereziilor mai vechi și mai noi. Sinodul Fotian menționat se și autointitulează ecumenic în canoanele date și este recunoscut ca al VIII-lea Sinod Ecumenic din vechime de o întreagă serie de Sfinți Părinți, canoniști bizantini și, mai recent, de mai mulți ierarhi, preoți, profesori și teologi ortodocși renumiți. Chiar și de teologii romano-catolici în cărțile lor tipărite oficial, cu nihil obstat, susțin că este considerat de ortodocși ca al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Recunoașterea acestor Sinoade ca Ecumenice a fost propusă anii trecuți de doi proeminenți Mitropoliți din Biserica Ortodoxă a Greciei (IPS Serafim al Pireului și IPS Ierotheos Vlahos), dar și mai de curând de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Nu cunoaștem, însă, niște răspunsuri oficiale, însă există rumori despre marginalizarea acestor propuneri sub pretextul că au fost făcute prea târziu. Însă, dacă este adevărat, trebuie spus că, în mod evident, niciodată nu este prea târziu pentru Adevăr și mântuire. Altfel, Sinodul Panortodox riscă să nu își găsească un sens profund și real. Sinodalitatea și Sinoadele trebuie să confirme sobornicitatea Bisericii celei Una. Iar prin sobornicitate nu se înțelegea existența sistemului sinodal în Biserica Ortodoxă, ci acel Katholike din Simbolul Credinței care are două sensuri, aflate în continuitate: cel de universalitate a credinței de sorginte apostolică, propovăduită de aceștia pretutindeni și păstrată de Biserică pretutindeni, din totdeauna și de către toți fii ei, sub oblăduirea Duhului Sfânt „Care vă va aduce aminte toate”. Al doilea sens este cel de neștirbire a învățăturii ei, de a fi conform întregului, kata holon; ambele sensuri coincid cu termenul ulterior de ortodoxie a credinței.

Prin urmare, așteptările sunt mari, pe măsura rarității milenare a unui astfel de Sinod Panortodox, iar eu, ca membru botezat, miruns și împărtășit al Trupului lui Hristos, Biserica, care este Neam Sfânt și Preoție Împărătească, nu dau acum glas, împlinind cu iubire cererea organizatorilor acestei conferințe, decât sintetizării unor deziderate urgente exprimate de mulți, mari și mici, din ce în ce mai des, mai ales de când iminența acestui mult amânat sinod a devenit evidentă.

Iertați eventualele greșeli din cele exprimate mai sus și rugați-vă și pentru mine, păcătosul!

Sursa: http://www.aparatorul.md/rolul-mirenilor-la-sinoade-problema-receptarii-deciziilor-sinoadelor-sinoadele-ecumenice-si-chestiunea-sinodului-panortodox-anuntat-pentru-acest-an-raport-prezentat-de-catre-teologul-roman-marian/

Mare Simpozion la Pireu cu tema: «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate | Graiul Ortodox

«SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» 

   Mare pregătire, fără rezultate

 

Miercuri 23 Martie 2016, ora 9 a.m.

Stadionul ” Pace si prietenie”,

Sala „Melina Mercuri”  Pireu

INVITAȚIE

Sfintele Mitropolii ale

Gortinei și Megalopoleos

Glifada

Kithira

Pireu

și

Sinaxa Clericilor și a Monahilor

Vă invită

Miercuri 23 Martie 2016, ora 9,

în sala „Melina Mercuri” de la Stadionul Pace și prietenie , Pireu

la Simpozionul știitifico-teologic,

cu tema

«Sfântul si Marele Sinod»

Mare pregătire, fără rezultate

Prezența dumneavoastră va însemna întărirea Adevărului în folosul Bisericii noastre ortodoxe

PRIMA PARTE:

Presedinte: Protoprezbiterul Gheorghe Metallinos

Profesor Emerit al Universitatii de Teologie din Atena

9:00-  9:05 Rugaciunea

9:05-  9:40 Deschiderea simpozionului – Salutări

9:40- 10:00 Cuvântul de început și Declararea deschiderii lucrărilor Simpozionului de către Mitropolitul Serafim al Pireului

10:00-10:20 Mitropolitul Ieroteos Vlahos de Nafpaktos

Tema:Teologie și politică

10:20-10:40 Mitropolitul Pavlos de Glifada

Tema: Intrebări despre Sfântul si Marele Sinod

10:40-11:00 Mitropolitul Serafim de Kithiron

Tema: Probleme eclesiologice și pastorale datorate neparticipării tuturor episcopilor

11:00- 11:15 Intrebări

11:00- 11:35 Pauză

PARTEA A II-A:

Presedinte: Mitropolitul Ieroteos Vlahos de Nafpaktos

11:35- 11:55 Mitropolitul Ieremia de Gortina

Profesor Emerit al facultatii Teologice din Atena

Tema: Luptele profeților Vechiului Testament pentru pastrarea curațeniei credinței în adevăratul Dumnezeu

11:55-12:15 Protoprezbiter Gheorghe Metallinos

Profesor Emerit al Universitatii de Teologie din Atena

Tema:Dialogurile teologice si nereușita lor

12:15-12-35 Protoprezbiter Theodoros Zisis

Profesor Emerit al Facultatii Teologice din Salonic

Tema: Calendarul nou și vechi și sărbătorirea comună aPaștilor

12:35-12:55 Domnul Dimitrie Tselenghidis

Profesor al Facultatii de Teologie din Salonic

Tema: Poate un sinod Ortodox să recunoască ca biserici pe neortodocsi și să redefinească în mod diferit identitatea Bisericii de până acum?

12:55- 13:10 Intrebări

PARTEA A III-A :

Presedinte: Protoprezbiter Theodoros Zisis

Profesor Emerit al Facultatii de Teologie din Salonic

17:30-17:50 Arhimandrit Sarandis Sarantos

Doctor în teologie al Universității din Atena

Tema: Problemele morale și sociale și instituția postului

17:50- 18:10  Arhimandrit Athanasie Anastasiu

Proegumen al Marii Manastiri Marele Meteor

Tema: Neparticiparea clerului și a poporului. Un „Sinod” fără pleroma Bisericii

18:10- 18:30 Protoprezbiter Peter Heers (Statele Unite ale Americii)

Doctor în teologie al Universității din Tesalonic

Tema: Recunoașterea botezului ereticilor ca bază a noii ecleziologii

18:30- 18:45 Intrebări

18:45- 19:05 Pauza

PARTEA A IV-A:

Presedinte: Domnul Dimitrie Tselenghidis

Profesor al Facultatii de Teologie din Salonic

19:05-19:25 Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos

Tema: Canoanele Bisericii și textul ”Relația dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine”

19:25-19:45 Arhimandritul Pavlos Dimitrakopulos

Tema: Deschiderea inter-religioasă a Ortodoxiei în tematica „Sfântului și Marelui Sinod”

19:45-20:05 Domnul Stavros Bozovitis

Teolog și scriitor

Tema: Ortodoxia în fața pan-religiei

20:05-20:25 Protoprezbiter Anghelos Anghelacopulos

Tema: Sinodul VIII si IX Ecumenic – Teme pe care trebuia să le atinga „Sfantul si Marele Sinod”

20:25-20:40 Intrebari

20:40- 21:00 Concluzii – hotărâri

Organizatori ai Simpozionului:

Sfintele Mitropolii :

Gortina si Megalopoleos

Glifada

Kithira

Pireu

si Sinaxa Clericilor si a Monahilor

COMISIA ȘTINȚIFICĂ:

Mitropolit Serafim de Pireu

Protoprezbiter Gheorghe Metallinos

Protoprezbiter Theodoros Zisis

Arhimandrit Atanasie Anastasiu

Profesor Dimitrie Tselenghidis

COMISIA ORGANIZATORICĂ:

Arhimandrit Pavlos Dimitriakopulos

Domnul Lambros Skonzos, teolog

Menționăm că Graiul Ortodox va traduce tot simpozionul

Traducere Graiul Ortodox

Sursa: https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/21/mare-simpozion-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-fara-rezultate/

CRITICA DOCUMENTELOR PROPUS PENTRU ASA ZISUL MARE SINOD: O altă scrisoare, mai analitică, a ÎPS Ierotheos Vlachos către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Originalul grec este încărcat aici. De fapt, se înțelege că aceasta era prima scrisoare către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Preluăm articolul cu traducerea revizuită de pe blogul Dragostea se bucură de Adevăr:

Traducere în limba engleză: LETTER TO THE HOLY SYNOD OF THE CHURCH OF GREECE ON THE TEXTS PROPOSED FOR APPROVAL BY THE UPCOMING GREAT AND HOLY COUNCIL OF THE ORTHODOX CHURCH

http://www.pravoslavie.ru/english/90896.htm

Traducere în limba română: “Cuvântul ortodox”

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/02/25/patriarhul-ilia-anunta-ca-biserica-georgiei-respinge-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-restul-lumii-crestine-scrisoarea-ips-hierotheos-vlachos-catre-sinodul-bisericii-greciei-critica-am/

Editare şi revizuirea traducerii: Ana Elisabeta

Scrisoare către Sfântul Sinod al Greciei cu privire la textele propuse spre aprobarea viitorului Mare şi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe

Sfânta Mitropolie
a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Nafpaktos, 18 ianuarie 2016
Către Sfântul Sinod
al Bisericii Greciei
Ioannou Gennadiou 14
115 21 Athena

Preafericirea voastră, preşedinte al Sinodului,

În urma sesiunii din luna ianuarie a Sfântului Sinod, ne-au fost înmânate textele ce au fost pregătite pentru viitorul Sfânt şi Mare Sinod şi pregătesc viitoarea întrunire a Sfântului şi Marelui Sinod în ziua Cincizecimii în acest an (2016), în absenţa unor evenimente neprevăzute.

Printre acestea se află şi textele pregătite de cea de-a 5-a Întâlnire pre-sinodală pan-ortodoxă care a avut loc la Geneva între 10 şi 17 octombrie ale anului trecut (2015), în aceeaşi perioadă de timp cu propriul nostru Sinod.

Textele-decizii au fost: 1. “Autonomia şi modalitatea în care este acordată”; 2. “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”; 3. “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”; 4. “Importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”.

În scrisoarea către Preafericirea voastră care însoţeşte aceste documente, semnată de Mitropolitul Ieremia al Elveţiei, Secretar al Pregătirilor pentru Sfântul şi Marele Sinod, şi datată 5.11.2015, se afirmă: “Pentru adeverirea deciziilor reprezentanţilor dumneavoastră, care au fost transmise personal, textele propuse au fost ataşate astfel încât Biserica dumneavoastră sa fie informată, să le ia în consideraţie aşa cum se cuvine şi să ia deciziile pertinente”.

Astfel, pe lângă ratificarea deciziilor de către reprezentanţii Bisericii noastre si informarea acesteia, aceste texte au fost trimise şi pentru a obţine puncte de vedere şi decizii relevante din partea Bisericii noastre, adică de la Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi ai ierarhiei Bisericii Greciei. Se înţelege, atunci, că aceste texte-decizii trebuie date membrilor ierarhiei noastre pentru a fi discutate, pentru că Biserica va lua decizii pentru acceptarea şi votarea acestora, cu votul pe care-l deţine, la Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Două dintre aceste subiecte, anume “autonomia şi modalitatea în care este acordată“, precum si “importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”, nu ridică probleme serioase. Totuşi, am serioase rezerve asupra subiectelor teologice, ecleziologice şi antropologice din celelalte texte pregătite.

Aici va fi de ajuns numai să subliniez câteva astfel de subiecte, pe care le voi analiza în detaliu la momentul potrivit. Anume: 

1. Textul-decizie “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” vorbeşte despre înţelegerea pe care o are despre sine şi unitatea ei “Biserica cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică” (art.1) şi, după cum se afirmă,“conform naturii ontologice a Bisericii această unitate nu poate fi despărţită” (art.6). Totuşi, în acelaşi timp, documentul vorbeşte despre “dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştine” şi participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică “în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe calea spre unitate” (art.6). 

Aceasta ridică următoarele întrebări: înseamnă expresia“a păşi pe calea spre unitate” că aceia din afara ei (a Bisericii Ortodoxe) se vor reîntoarce la unitate? Dacă da, cum se poate afirma, în altă parte, că dialogurile teologice bilaterale ale Bisericii Ortodoxe, cu participarea ei la mişcarea ecumenică, are loc “cu scopul de a căuta, pe baza vechii Biserici a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor” (art.5)? Cu alte cuvinte, este unitatea Bisericii Ortodoxe luată ca atare sau este căutată pentru că a fost pierdută? 

Acest lucru e legat, de asemenea, de subiectul relaţiei Bisericii Ortodoxe cu alte Confesiuni creştine. În timp ce“Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Catolică[Catolicească/Sobornicească] şi Apostolicească Biserică, în conştiinţa ei eclezială profundă crede cu tărie că ocupă un loc central în problemele legate de promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” (art.1), se afirmă, simultan, că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie [istorică] a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea…” şi crede într-o elucidare grabnică, mai precisă a “tuturor subiectelor ecleziologice, în special a învăţăturii despre Taine, har, preoţie şi succesiunea apostolică” (art.6).

Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă recunoaşte celelalte Biserici şi confesiuni creştine, şi din această perspectivă relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici sunt determinate, în acord cu canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext (art. 20).

Întrebare: de ce formularea de deschidere “cu restul lumii creştine” se încheie cu formularea “existenţa altor Biserici şi confesiuni creştine”? Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească? Mai mult, sugerează evocarea anumitor canoane ale Sinoadele Ecumenice (canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Quinisext) “teologia baptismală” drept baza unităţii Bisericii Ortodoxe cu celelalte “Biserici şi Confesiuni”?După Sinodul Ecumenic Quinisext, nu s-au strecurat de asemenea alte doctrine printre romano-catolici, precum şi alte tradiţii canonice de cult? Este posibil ca decizia Patriarhilor din 1756, conform căreia noi primim heterodocşii în Biserica Ortodoxă prin botez, să fie revocată indirect? Iar aceia care vor continua să creadă conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vor dezbina unitatea Bisericii şi vor fi “condamnaţi”? (art. 22).

Este necesar, aşadar, ca conţinutul acestui text să fie clarificat mai mult în raport cu titlul său, pentru a nu crea confuzie şi ambiguitate. Deşi titlul este clar: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, există unele ambiguităţi în conţinut, cum ar fi “recunoaşterea” altor Biserici pe lângă Biserica Ortodoxă cea Una, şi întemeierea unităţii plecând de la divizarea existentă.Este posibil ca această confuzie sa provină din amestecarea a două subiecte de discutat la Sfântul şi Marele Sinod într-un singur text. Cu toate acestea, conţinutul celor două texte trebuie adus în armonie. 

2. Textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”prezintă, în general, învăţăturile ortodoxe despre pace, dreptate, libertate, frăţie şi dragoste între popoare şi despre respingerea discriminării rasiale şi de alte forme. Cu siguranţă, Sfântul şi Marele Sinod trebuie să ia o astfel de decizie, de vreme ce trăim într-o lume divizată, fragmentată şi intolerantă şi într-un mediu care este poluat constant în detrimentul omului şi al Creaţiei lui Dumnezeu.

Observ, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă. În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la “valoarea persoanei umane” (Titlul şi cap.1, art. 4), la “sacralitatea persoanei umane” (Cap. 1, art.3), la “valoarea înaltă a persoanei umane” (Cap. 1, art.5) şi în alte locuri. 

Desigur, la începutul documentului se afirmă că “în termenul “persoană” este condensat conţinutul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Cap.1, art. 1) . Totuşi, se continuă prin afirmaţia că “sacralitatea persoanei umane”, care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui Dumnezeu pentru om şi lume “a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii” (Cap.1, art.3).

Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de “om”, în timp ce termenul de “persoană”este atribuit lui Dumnezeu. Nu am cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre “sacralitatea” şi“valoarea persoanei umane”, ceva ce este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky, şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de teologia post-patristică. 

Formularea “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre persoana umană ţi comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Documentul afirmă că “unul din cele mai înalte daruri ale lui Dumnezeu pentru persoana umana atât ca purtător concret al chipului unui Dumnezeu personal, cât şi ca membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime, este darul libertăţii” (Cap.2, art.1).

Acest articol face referire la “comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul Triunic [trei Persoane de o fiinţă], există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor, de vreme ce persoanele au de asemenea propriile însuşiri ipostatice incomunicabile. De asemenea, problematică este şi afirmaţia că “persoana umană” este “purtatoarea concretă a chipului unui Dumnezeu personal” şi“membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” (Cap.2, art.1). Mai mult, [sunt problematice şi] afirmaţiile conform cărora “persoana este asociată cu libertatea şi unicitatea care exprimă relaţia şi comuniunea” (Cap.1, art.1) şi că libertatea este “o componentă ontologică a persoanei”(Cap.2, 3). Dacă ar fi aşa, atunci în Dumnezeu fiecare Persoană ar avea propria libertate, şi astfel unitatea Sfintei Treimi ar fi dezbinată. Dacă “persoana umană”este asociată cu “Persoanele Dumnezeieşti” în text, atunci libertatea persoanei are ca rezultat un punct de vedere cacodox. Mai mult decât atât, τό αὐτεξούσιον, voinţa, este o dispoziţie a naturii, iar nu a persoanei.  

Am dat o explicaţie despre acest subiect ierarhiei în octombrie trecut (2015), şi am indicat problemele legate de utilizarea termenului persoană cu privire la om, iar ierarhii nu au mai adus obiecţii cu privire la acest subiect.

Consider că aceste pasaje ar trebui îndepărtate din acest text important, şi că termenul “om” ar trebui folosit în locul celui de “persoană”. Nu există altă exprimare mai bună, care să fie atât biblică cât si patristică şi care să fie perceputa astfel şi de teologii apuseni şi de creştinii de alte confesiuni, care nu sunt obişnuiti cu folosirea termenului de persoană cu privire la om. 

Preafericirea Voastră,

Cu respect vă înaintez aceste puţine, dar fundamentale remarci ale mele, pe care le consider importante. Dacă aceste pasaje care exprimă o direcţie teologică modernă a anumitor teologi mai noi,  şi care diferă de învăţătura patristică ortodoxă, sunt menţinute, atunci textele emise de Sfântul şi Marele Sinod vor crea variate probleme teologice, pentru că împreună cu toate celelalte, ele vor susţine o teologie care este străină de tradiţia Bisericii. Vor susţine aşa-numita teologie post-patristică şi se va vedea că acesta a fost scopul celor care au aranjat aceste texte. 

În încheiere, opinez că textul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” trebuie modificat astfel încât să exprime clar că Biserica Ortodoxa este cea care este Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească, şi că dialogul teologic cu lumea creştina se face pentru ca comunităţile creştine din afara ei să se întoarcă la această unitate. 

Mai mult, în ceea ce priveşte textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”, expresia “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” ar trebui înlocuită cu expresia “valoarea omului”, iar ceea ce este scris despre comuniunea persoanelor, “unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” ar trebui înlăturat.

Scriind cele mai sus, rămân,

Cel mai mic între fraţii întru Hristos,

+ Hierotheos a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Traducere: Cuvântul Ortodox — editare şi revizuirea traducerii: Dragostea se bucură de adevăr (Ana Elisabeta)

NOTĂ: Pentru a urmări mai bine unele din obiecţiile ÎPS Hierotheos, sunt utile următoarele texte:

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/04/26/mitropolitul-de-nafpaktos-si-sfantul-vlasie-kir-ierothei-teologia-postpatristica-din-perspectiva-ecleziala-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-%E2%80%9Eteologie-patristica-si-erezie-postpa/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/17/123-confruntare-dura-intre-mitropolitul-ierotheos-vlahos-si-mitropolitul-ioannis-ziziulas-asupra-unor-probleme-cruciale-ale-credintei-noastre/

http://manastirea.petru-voda.ro/2014/01/28/jean-claude-larchet-antropologia-sfantului-maxim-marturisitorul/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/02/16/teologie-patristica-si-erezie-postpatristica-conferinta/

Confesiunea romano-catolică nu este membră în Consiliul Mondial al „Bisericilor”. De ce Biserica Ortodoxă nu poate la fel?

Din cele scrise mai jos înțelegem că Vaticanul are o conștiință de sine dogmatică mai verticală decât anumite Biserici Ortodoxe? Romano-Catolicii nici măcar nu sunt membri în Consiliul Mondial al „Bisericilor”, ci își trimit doar observatori sau colaborează doar în anumite chestiuni punctuale (ca membri deplini în anumite comisii, dar nu ca membrii în mega-structura ce are la baza teologia eretică ecumenistă). Aceasta spune enorm. Ca și scopul principal declarat al CMB, care este „unitatea vizibilă a Bisericii” – deci teoria eretică a ramificațiilor, pe față și din capul locului: Biserica cea Una ar subzista prin toate ereziile, dar nu și-a găsit încă forma vizibilă a unității. . De ce n-ar putea avea BOR o poziție asemănătoare Vaticanului? Cunoaște vrecineva mai bine chestiunea? Mai țineți minte afirmațiile scandaloase ale IPS Nifon (reprezentantul oficial BOR, în a cărui oficioase, ironic, era prezentat ca mărturisitor al Ortodoxiei acolo) de la ultima mare întrunire a CMB la Busan, în Coreea de Sud, care au atras protestul a cinci mitropoliți din Biserica Ortodoxă a Greciei? Dar, iată ce scrie pe site-ul oficial al CMB:

Traducerea (Mulțumiri Anei Elisabeta!):

Care este scopul CMB?
Scopul CMB este să urmărească obiectivul unităţii vizibile a Bisericii. [Adică ei cred că unitatea Bisericii există numai la nivel nevăzut, iar la nivel văzut nu există.] Aceasta comportă un proces de înnoire şi schimbare în care bisericile membre se roagă, slujesc, discută şi lucrează împreună. Pentru mai multe informaţii faceţi clic la Despre noi

Câte biserici au fost implicate la început?
147, predominant Protestante, care proveneau mai ales din Europa şi America de Nord.

Câte biserici membre are CMB?
La sfârşitul lui 2013 CMB avea 345 de biserici membre. Împreună, aceste biserici reprezintă mai mult de 500 de milioane de creştini (deşi e important de menţionat că biserici diferite au moduri diferite de a calcula numărul de membri). Bisericile membre de astăzi provin din mai mult de 110 ţări de pe toate continentele şi includ biserici Ortodoxe, Anglicane, Protestante, Unite şi altele. O majoritate a bisericilor membe provin acum din Sud. Pentru mai multe informaţii faceţi clic la Biserici membre.

Este Biserica Romano-Catolică membră?
Nu, deşi nu există niciun temei constituţional pentru care Biserica Romano-Catolică (BRC) să nu poată adera; de fapt nu a solicitat niciodată acest lucru. Înţelegerea de sine a BRC a fost un motiv pentru care nu a aderat. CMB are relaţii strânse cu BRC. Un grup de lucru mixt CMB/BRC se întruneşte anual. Comisiile CMB referitoare la Credinţă şi Ordine, precum şi la Misiune Mondială şi Evanghelizare, includ romano-catolici care sunt membri cu drept de vot deplin. Un consultant romano-catolic lucrează cu personalul CMB pe probleme de misiune şi un profesor romano-catolic este membru al corpului profesoral la Institutul Ecumenic Bossey. Pentru mai multe informaţii faceţi clic la Biserica Romano-Catolică membră

Originalul:

„What is the aim of the WCC?
The aim of the WCC is to pursue the goal of the visible unity of the Church. This involves a process of renewal and change in which member churches pray, worship, discuss and work together. For more information click to About us

How many churches were involved at the beginning?
147, mostly Protestant, who came predominantly from Europe and North America.

How many member churches does the WCC have now?
By the end of 2013 the WCC had 345 member churches. Together, these churches represent more than 500 million Christians (though it is important to note that different churches have different ways of calculating membership). Today’s member churches come from more than 110 countries on all continents and include Orthodox, Anglican, Protestant, United and other churches. A majority of member churches now come from the South. For more information click to member churches.

Is the Roman Catholic Church a member?
No, although there is no constitutional reason why the Roman Catholic Church (RCC) could not join; in fact it has never applied. The RCC’s self-understanding has been one reason why it has not joined. The WCC has close links with the RCC. A WCC/RCC joint working group meets annually. The WCC commissions on Faith and Order as well as on World Mission and Evangelism include Roman Catholics who are members with full voting rights. A Roman Catholic consultant works with WCC staff on mission issues and a Roman Catholic professor is part of the faculty at the Ecumenical Institute Bossey. For more information click to Roman Catholic Church