Vizita Sfintei Mucenițe Eufimia la Cuviosul Paisie Aghioritul | Doxologia

Sursa: https://doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/sfanta-eufimia-vizita-la-cuviosul-paisie-aghioritul

Pe 27 februarie 1974, Sfânta Muceniţă Eufimia s-a arătat în chip minunat Cuviosului Paisie Aghioritul, la Coliba Sfintei Cruci din Kapsala – Athos.

Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Îţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o problemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spunând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?». Cu toate acestea, am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia?, m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte, îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?». Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi, de aceea, nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «În numele Tatălui». A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am considerat că este o necuviinţă. După aceea, sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viața ei. Ştiam că există o Sfântă Eufimia, dar viața ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri?, am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Într-o epistolă de a sa scria: „În toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut această mare cinste…”. După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stareţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte”.

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufimia, mare muceniţă a lui Hristos, te iubesc mult de tot, după Maica Domnului”… (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.)

Împotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii cereşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o ştanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători, în cinstea ei.

Însă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

În Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 210-214)

[1] La 27 februarie 1974.

[2] Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR

DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Și teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.

Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959

DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].

„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].

DESPRE APUSENI[6]

„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.

„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.

„Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.

Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.

Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.

În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.

[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.

[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160

[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158

[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165

[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)

https://www.atitudini.com/2019/11/sf-sofronie-saharov-despre-despotismul-episcopilor-si-pericolul-ecumenismului/#_ftn1

Comentariu explicativ la textul despre proști al Părintelui Savatie Baștovoi

Ceea ce cred că dorește să spună Parintele Savatie Bastovoi este legat de diferenta dintre înțelepciune și prostie. Nu dintre inteligentă și prostie. Poți avea IQ mare și înțelepciunea zero. Înțelepciunea presupune inteligenta emoțională. Eu așa văd lucrurile și asa le și explic elevilor. Dracul e ultra inteligent, dar este prost. Explic aceasta pentru că unii (neînțelepți) au strâmbat din nas la textul părintelui de mai jos:

Peste tot se cultivă o mare toleranță pentru prostie. Nu e frumos să zici cuiva sau despre cineva că este prost. Și proștii sînt oameni, ni se repetă. Sînt, e adevărat. Doar că prostia a mers dintotdeauna mînă în mînă cu răutatea. Tot răul se face de către oamenii proști, așa încît prostia este sinonimă cu răutatea. Cel mai mare rău pe care îl poate face un prost este să ajungă în frunte. Iar prostul ajunge în frunte atunci cînd nu este oprit la timp. Oprit prin educație, oprit prin disprețul celor din jur. Doar așa lumea se poate salva de răutate. Dacă vi se pare că a jigni un prost este un păcat, atunci serviți lumea condusă de proști în care ne-am pomenit prin această toleranță în numele salvării prostiei de la trauma de a se simți jigniți. Cînd prostul a devenit măsura tururor lucrurilor, a evita tovărășia proștilor este o virtute ce se învecinează cu martiriul.

Ortodoxie și Ortopraxie în viziunea Sf. Vasile cel Mare

„Mai presus de toate vă rog sa va aduceti aminte de credința Părinților şi sa nu vă lăsați clătinați de cei care încearca sa vă tulbure liniştea, ducandu-vă în rătăcire, bine ştiind că nici asprimea vieții nu aduce doar prin ea însăşi folos, dacă nu este luminată de o credință dreaptă în Dumnezeu, nici mărturisirea ortodoxă nu ne va putea pune înaintea Domnului daca este lipsită de fapte bune. Din contră, de amândouă este trebuință, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pentru ca viața noastră să nu şchiopăteze din pricina vreunei lipse” ( Sfantul Vasile cel Mare, Epistola 295)

Cum poate avea dragoste pentru Împărtăşire cel care, putând să meargă să se împărtăşească, nu vrea?

Preluate de la:https://wp.me/p4gruf-Lg

Nota Blogului de Dogmatică Empirică: traducerea în 1992 a celebrei lucrări din care se citează mai jos a fost făcută în limba română de către cuviosul stareț al schitului athonit românesc Prodromu, fericitul întru adormire părinte Petroniu Tănase.

Iarasi spun unii ca iata si Cuvioasa Maria Egipteanca si multi alti pustnici si asceti numai odata s-au impartasit in toata νiata lor si accasta intarzicre nu i-a impiedicat sa se sfinteasca. Extras din cartea: Deasa impartasire cu preacuratele lui Hristos Taine, Editura Reintregirea, 2001,Traducerea: Parintele Petroniu Tanase.

(In anul 1992 se tipareste pentru prima oara in limba romana, cartea despre <<Deasa Impartasire…>>, cititorul roman se va bucura afland ca ea a fost scrisa in Romania si anume in orasul Brasov, la anul 1772, de catre un invatat monah athonit, Neofit Kafsokalivitul, care a trait si activat in Bucuresti si Brasov, intre anii 1768- 1786. Manuscrisul sau se afla in biblioteca Academiei Romane.)

Catre acestia raspundem ca nici pustnicii nu conduc Biserica si nici Biserica nu a facut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul. “Legea nu este pusa pentru cel drept” (I Tim. 1,9) iar dumnezeiescul Hrisostom zice: “Toti cei ce au iubit filosofia si petrecerea Noului Asezamant al Evangheliei, n-au facut-o de frica muncilor, ori de pedeapsa si amenintare, ci numai din dragoste si din dumnezeiescul dor. Pentru ca acestora nu le-au trebuit nici porunci, nici legi ca sa iubeasca virtutea si sa fuga de rautate; ci ca fii alesi si liberi, fiindca au cunoscut bunul neam al firii lor, fara vreo oarecare frica sau teama de pedeapsa, s-au pornit de la sine spre virtute si au savarsit-o”. Dar si asceti pustnici, daca au avut putinta si nu s-au impartasit, se osandesc ca niste calcatori ai sfintelor canoane si ca nesocotitori ai Sfintelor Taine. iar daca nu au avut, sunt nevinovati, dupa cum zice Sf. Nicolae Cabasila: “Daca sufletele celor adormiti sunt pregatite pentru impartasire, iar Domnul totdeauna voieste si iubeste sa sfintcasca si sa se dea pe Sine pentru fiecare, ce lucru poate sa-l desparta de Impartasire? Desigur, niciunul.” Dar poate va zice cineva: “Daca un crestin viu, avand aceasta pregatire in sutletul sau, nu va merge sa se impartaseasca, oare poate si el sa se bucure de sfmtirea de la Sfintele Taine, asemenea celor adormiti? Nu poate fiecare sa ο dobandeasca, ci numai eel ce nu poate trupestc sa mearga sa se impartaseasca. Asa cum de pilda sunt sufletele celor adormiti si cei ce locuiesc si se salasluiesc in pustietati, in munti, in pesteri si in crapaturile pamantului, in apropierea carora nu se afla altar si biserica si nici nu este cu putinta sa vada preot; pe acesti anahoreti si pustnici, Hristos nevazut ii sfinteste cu sfintenia Tainelor. Iar daca cineva, putand sa mearga sa se impartaseasca, nu merge, aceluia cu totul ii este cu neputinta sa primeasca sfintirea Tainelor. Nu, simplu, pentru ca nu a mers, ci pentu ca putand sa mearga, s-a lenevit si nu a mers. De aci se vede ca sufletul sau este pustiu de acele bunatati, care se cuvine sa le aiba pentru Impartasire. Caci cum poate avea dragoste si ravna pentru Impartasire, cel care putand sa mearga sa se impartaseasca, nu vrea? Si cum poate avea credinta fata de Dumnezeu, cel ce nu se teme deloc de teribila amenintare pe care ο face Domnul impotriva celor ce nesocotesc aceasta Cina? Si cum va crede cineva ca el iubeste Tainele, pe care, putand sa le primeasca, nu le primeste?

«Patimile/viciile noastre sunt măsura imaturității noastre» de Marian Maricaru

„Iolă pe Mediterană” de Marian Maricaru

Patimile/viciile noastre sunt măsura imaturității noastre. Maturitatea este legată de capacitatea de a fi empatic (inclusiv a ne jerfi) și a avea discernământ. De aceea nu ne putem mira că societatea de consum cu hedonismul ei ca motor și rezultat, ține captivi oamenii într-o mentalitate imatură, adolescentină, de veșnici Peter Pani. Și, de aici, criză în toate domeniile. Inclusiv criza familiei în modernitate. Pentru că iubirea autentică presupune empatie cu discernământ, asumare, deci relații stabile, construite și hrănite cu jertfă de sine reciprocă. Adică viața de familie, nu flu flu histrionic, narcisism, instabilitate emoțională etc. Dar relațiile efemere, superficiale, imature, duc inclusiv la nefericirea copiilor, nu doar a părinților. Și uite așa, nu te mai miri că rata depresiei a crescut, că avem din ce in ce mai multi tineri borderline, care se urăsc pe sine, nu știu cine sunt și ce vor, se simt goi interior etc. O societate care tinde să se miște în triada ateism – nihilism – elogiul sinuciderii (legalizate sau nu). Sinucidere promovată ca soluție finală, nu înainte de a se încerca „vindecări” nu cu Absolutul, ci cu substitute sau surogate de Absolut și fericire pe nume idoli/false absoluturi consumist-hedoniste și droguri de tot felul…
Singura soluție este întoarcere la Hristos! Prin Cruce spre Înviere!
MM

Vizionează „Refuting Roman Catholicism & Ecumenism: Palamas, Aquinas & Augustine – Jay Dyer” pe YouTube

De asemenea, vizionați și consecința atee a logicii ereziei romano-catolice a naturii simple (și pure) a lui Dumnezeu și a negării existenței energiilor necreate Dumnezeiești (a distincției natură – energii, nu a celor Trei Ipostasuri), și deci, a posibilității teofaniilor și a îndumnezeirii omului:

De asemenea, următoarele emisiune ale aceluiași Jay Dee, convertit la Ortodoxie de la erezia „romano-catolică” papistă, filioquistă, non îndumnezeitoare și, în final, pe cale logică, deistă ori, mai rău, mascat atee:

https://youtu.be/VE6fYcyy2O8


https://youtu.be/agnKY6bSI7A


https://youtu.be/yx0khK_Qe1w


https://youtu.be/UM3sEG-RCk8