VIDEO: ÎPS Hierotheos Vlachos conferenţiază la lansarea traducerii în română a două noi importante cărţi ale sale la Iaşi: Dogmatica Empirică vol. II şi Vechea şi Noua Romă

 Înregistrarea şi detalii despre cărţi aveţi mai jos. Autorul vorbeşte începând cam cu minutul 30

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=10155149767225119&id=285306805118

Anunțuri

Termenul ”Biserici” ca ”termen tehnic”, de Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos

ιεροθεος-βλαχος.jpg.jpeg

În ultima vreme s-a afirmat pe larg de către unii că, deși Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, și aceasta este Biserica Ortodoxă, putem folosi termenul ”Biserici” și cu referire la eterodocși, iar în cazul acesta este ”termen tehnic” (terminus technicus).

Opinia aceasta surprinde în mod deosebit, pentru că nu este consemnată în texte oarecare, ci este afirmată de către episcopi, și chiar în cadrul organelor sinodale, pentru a putea fi susținută hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod” din Creta că ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a bisericilor și confesiunilor creștine eterodoxe” *.

Desigur, opinia mea în acest sens este diferită, și o voi formula în acest text.

  1. Ce înseamnă ”termen tehnic”[1]

”Termen tehnic” (terminus technicus), potrivit dicționarului lui G. Babiniotis, este un ”termen pe care îl folosește o artă, o știință sau o profesie anume”.

Consultând pagina de internet Πύλη για την Ελληνική Γλώσσα, și anume referirea la limbajele specializate[2] vom ajunge la concluzia că termen tehnic (terminus technicus) este termenul folosit în cadrul unui limbaj tehnic al oamenilor de știință din fiecare specialitate în examinarea problemelor din cadrul specialității lor. Termen tehnic, cu alte cuvinte, este termenul care se folosește pentru a fi descrise obiecte sau noțiuni care fie nu au denumire în uzul curent, fie acoperă nevoia de a descrie cu un termen mai concret, excluzând orice ambiguitate, obiecte pe care limba obișnuită (vocabularul comun) deja le descrie. Cu alte cuvinte, termen tehnic poate fi un cuvânt nou creat sau un cuvânt care există în vocabularul comun, folosit cu un sens mai concret, mai mult sau mai puțin diferit de sensul pe care îl are în vocabularul comun.

În cazul respectiv, adică, în textul Marelui Sinod, expresia ”termen tehnic” presupune că nu se recunoaște că aceste ”comunități și confesiuni creștine” sunt Biserică, ci este folosit convențional cuvântul ”Biserică” referitor la aceste grupări creștine, ca să ne facilităm comunicarea dintre noi.

Pe baza definiției termenului tehnic la care am ajuns pe baza materialului pe care l-am  preluat de pe situl Πύλη γιά τήν Ἑλληνική Γλώσσα, am putea semnala următoarele cu privire la utilizarea termenului de ”Biserică” ca termen tehnic: Continuă lectura

Nu există un ritual al „trecerii pe sub masă”, dar există asumarea vieţii în Hristos şi aşezarea la masa euharistică la care El ni se dă ca mâncare adevărată! 

Nu există un ritual al „trecerii pe sub masă”. Ar fi absurd! De fapt, este trecere pe sub Sf. Epitaf  (epitaf înseamnă imagine şi inscripţie ce se pun „pe mormânt”) – o pânză pe care este scris troparul (imnul) Sâmbetei Mari împrejurul reprezentării iconice a punerii în mormânt a Mântuitorului (în varianta medievală vestică, acea „Pieta” sculptată, adesea prea doloristă) şi care va fi în această seară, după procesiunea de la Prohod (adică după slujba Înmormântării Domnului) aşezată pe Sf. Masă din Altar – care simbolizează, în acest caz, Sfântul Mormânt, dar care ieri simboliza masa Cinei de Taină.
Oamenii adesea nu înţeleg de ce fac anumite gesturi religioase, deşi le repetă an de an cu multă evlavie. Pentru unii „trecerea pe sub masă” a ajuns marele eveniment al Vinerii celei Mari. De aceea, este datoria noastră să le explicăm, pentru ca râvna lor să nu fie „fără pricepere” – cum spune Sf. Ap. Pavel. Altfel, există riscul de a cădea într-un soi de ritualism magic, care nu schimbă inima şi viaţa omului, ci îi aduce doar un confort psihologic momentan. De aceea, se scandalizează lumea când vede pe cineva care îndeplineşte cu mult sârg forme rituale, dar, după cinci minute, cu aproapele se comportă de parcă nu ar fi creştin. Înseamnă că nu ne trăim credinţa corect, că nu i-am înţeles esenţa, că încă mai avem mult până să ne vindecăm sufleteşte.

Trecem pe sub epitaf ca simbol al morţii şi Învierii împreună cu Hristos. Noi nu ne autoflagelăm sau răstignim la propriu (ca la catolicii din Spania ori Sud-Estul Asiei). Domnul nu ne cere să ne autoprovocăm răni. Ne cere ceva mai profund şi mai spiritual, de aceea ,poate, mai greu: să ne asumăm duhovniceşte această împreună-pătimire cu Hristos ce are rost şi finalitate împreună-învierea cu El. Aceasta presupune mai mult decât gestul trecerii pe sub epitaf: rugăciune sinceră, post trupesc şi sufletesc, sfinte fapte bune, adică dragoste activă şi concretă („să vă iubiţi unul pe altul cum şi Eu v-am iubit pe voi… întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei”!), să întoarcem obrazul, să nu blestemăm pe cel care ne blesteamă, să îndrăznim, să nu ne temem – de vreme ce El a biruit lumea aceasta, adică păcatul şi moartea -, să fim „lumina lumii”; spre deosebire de păgâni, la noi „cel mai mare să slujească celui mai mic”, şeful, învăţătorul sau părintele duhovnicesc să spele piciorele ucenicilor; curăţirea şi învierea sufletului prin toate acestea, dar mai ales prin spovedanie sinceră, împăcare cu toţi cei cărora le-am greşit sau ne-au greşit, unirea directă şi pătrunderea de Hristos cel Înviat prin înfruptarea din Mielul Pascal care este Trupul lui Hristos din Sf. Potir, nu mieluţii şi nici măcar Anafora specială, stropită cu Aghiasmă Mare (aşa numitul în mod greşit „Paşte” – şi acela luat de mulţi cu neglijenţă, fără ajunare, în noaptea de Înviere)…

Altfel, simpla trecere „pe sub masă” va fi măsura faptului că Hristos ne-a aşezat la masă cu El, ca să ne hrănească din coasta Sa ca dintr-un sân plin de lapte şi miere duhovnicească, iar noi preferăm să trecem pe lângă sau pe sub acest eveniment!
Nu doar la „trecut pe sub masa” ce poartă icoana Trupului Său adormit ne cheamă Hristos, ci ne cheamă explicit la schimbarea vieţii prin ridicarea propriei cruci, prin urmarea Sa. Ne cheamă explicit la împărtăşirea de Trupul Său Înviat, de Cel Care este Calea, Adevărul şi Viaţa, la însăşi masa Cinei Veşnice din Împărăţia Sa, care poate fi gustată încă de acum la Sf. Masă a Cinei de Taină actualizate la fiecare Dumnezeiască Liturghie.
PS: un celebru poet român spunea că „devenim ceea ce iubim”. Să avem grijă ce sau pe cine iubim şi cum! 
Marian Maricaru

Cum se săvârșea rânduiala părintească a Sinodikonul Ortodoxiei cu rostirea anatemelor acum 360 de ani la curtea domnească din Valahia

La mijlocul secolului al XVII-lea patriarhul Macarie al III- lea al Bisericii Ortodoxe Antiohiene face o lungă călătorie în Ţările Române şi nu numai. Iată ce consemnează arhidiaconul său, Paul din Alep, despre modul în care era făcută rânduiala din Duminica Ortodoxiei  (la data de 15 februarie 1657) la curtea (de la Târgovişte) a domnitorului Constantin Şerban (ctitorul primei traduceri integrale a Sfintei Scripturi în limba română). Rămânem cu întrebarea când, cum, de către cine şi din ce motiv a fost suprimată la români săvârşirea acestei rânduieli lăsate de Sfinţii Părinţi:

< Cum se citeşte în Valahia în Duminica Ortodoxiei >

În prima duminică din post, din porunca domnului, părintele nostru a mers la Biserica mitropolitană şi a slujit Liturghia acolo împreună cu mitropolitul. La vremea Trisaghionului au aşezat un analog, după datina lor, şi au împărţit lumânări tuturor celor ce se aflau în biserică. Părintele nostru s-a aşezat în jilţ, iar unul dintre preoţi a citit sinaxarul acestei zile, în întregime. Când au fost pomeniţi [părinţii] ortodocşi şi sfinţii, spunând de trei ori: „Veşnica lor pomenire”, părintele nostru s-a ridicat în picioare şi toţi cei aflaţi în biserică au cântat întreit „Veşnica lor pomenire”, de trei ori. Tot aşa, când i-a pomenit pe eretici şi pe schismatici au stins lumânările, cântând de trei ori: „Anatema!”, în trei rânduri. Apoi le-au aprins la loc. Aşa au tăcut până la sfârşit.
(Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, studiu introductiv, ediţia manuscrisului arab, traducere în limba română, note şi indici de Ioana Feodorov, Cuvânt-înainte: Acad. Răzvan Theodorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, & Muzeul Brăilei - Editura Istros, Brăila, 2014, p. 334)

Cu ocazia Duminicii Ortodoxiei şi a Postului Mare: Sf. Calist Anghelicude – scriitor filocalic – ne vorbeşte despre dobândirea isihiei, blândeţe şi comportamentul îngăduit când este vorba de erezie

Publicăm mai jos doar ultima pagină a superbului cuvânt al Sfântului Calist Angelicude, intitulat sugestiv Meşteşugul liniştirii (/isihiei) [P.G. 147, 817-825] ce vorbeşte despre isihie. Recomandând tuturor să îl citească întreg, fie din Filocalie (în traducerea p. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 8, pp. 354-362 pe care o puteţi audia aici), fie din recenta traducere de la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (unde este pus în încheierea unui întreg volum dedicat acestui sfânt isihast). Pentru postarea de faţă este de ajuns a se şti faptul că după ce laudă nespus de mult liniştea, blândeţea şi rugăciunea în inimă, arată şi că această blândeţe şi netulburare are o excepţie: cazul chestiunilor ce vizează credinţa (în traducerea p. Stăniloae „dreapta credinţă”). Adică problemele de erezie. Aceasta, desigur, nu girează atitudinile de râvnă fără pricepere etc, ci cele de „nelinişte bună” în noi şi în ceilalţi (ca să cităm expresia celebră a Sf. Paisie Aghioritul). Totuşi, iată că nici doar citatele liniştitoare din scrierile Sf. Isaac Sirul (amestecate cam triumfalist de unii, de fapt, cu citate traduse din siriană, din aşa numitele părţi regăsite – dar care părţi conţin şi idei a căror ortodoxie este clar sub semnul întrebării, cum ar fi o variantă a apocatastazei! Iar în acest caz nu ne putem mira de un soi de pasivism relativ la chestiunile dogmatice – de vreme ce toată lumea, oricum, în final, se mântuieşte) nu trebuie să ne fie unic ghid în chestiunea înţelegerii relaţiei dintre trăirea filocalică şi necesitatea mărturisirii Ortodoxiei. Căci, până la urmă, rostirea anatemelor rânduite în Sinodiconul Ortodoxiei din Duminica Ortodoxiei este un gest de ură şi mânie rea sau de iubire şi nelinişte bună împărtăşită celor căzuţi în erezie?:

 «Că aşa cum cel ce vrea să înveţe să tragă cu arcul nu întinde arcul fără să aibă o ţintă, la fel şi cel ce vrea să înveţe să se liniştească trebuie să aibă drept ţintă ca pururea să fie blând cu inima. Niciodată să nu tulbure pe nimeni cu nimic, nici să se tulbure de nimic, afară numai pentru vreo pricină privitoare la credinţă.

Aceasta o va împlini cu uşurinţă dacă, depărtându-se de toate, va păzi liniştea tăcând. Şi dacă vreodată va cădea, să se pocăiască deîndată, să se osândească pe sine, să ia aminte la ceea ce urmează, pentru ca, punând început bun, să,cheme numele lui Iisus în linişte şi cu o conştiinţă curată, cum am spus, şi, pe măsură ce înaintează pe cale, dumnezeiescul har să vină în suflet şi să-l odihnească. Şi nu numai aceasta, ci să odihnească desăvârşit sufletul de tulburările demonilor de mai înainte şi ale patimilor şi să îl bucure cu negrăită bucurie. Şi chiar dacă iarăşi vin să îl tulbure, nu reuşesc să lucreze nimic în el, fiindcă nu se ataşează de ele, nici nu doreşte plăcerea pe care i-o oferă. Căci întreaga dorire a unuia ca acesta este îndreptată către Domnul, Care îi dă lui harul. Dar este războit încă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, deşi nu este părăsit de El. Pentru ce? Ca să nu se înalţe mintea lui pentru binele pe care l-a aflat, ci, războit fiind mereu, să dobândească smerenia prin care nu numai că poate să îi biruiască pe vrăjmaşii cei mândri, ci şi să fie învrednicit de mai mari daruri. De care fie să fim învredniciţi şi noi astfel de Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine pentru noi şi [Care] celor smeriţi le dă har cu îmbelşugare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. » (subl. noastră)

Postăm mai jos varianta audiobook a scurtei scrieri Meşteşugul liniştirii în traducere p. Dumitru Stăniloae:

https://youtu.be/EXodGS6VYug

Pentru că iconoclaştii au fost şi lipsanoclaşti sau lipsanomahi (adică stricători şi luptători de moaşte), iar biruinţa împotriva lor a fost şi o biruinţă a cultului sfinţilor şi icoanelor, vizionaţi cu ocazia Duminicii Ortodoxiei documentarul TVR „Aflarea moastelor Sf. Irodion de la Manastirea Lainici, Universul credintei, TVR” pe YouTube

Relatarea găsirii în anul 2009 a sfintelor moaşte ale Sf. Irodion de la Lainici se găseşte în partea a doua a documentarului, dar merită văzută şi partea întâi:

Ce spune Triodul la Sâmbăta Lăsatului Sec de Carne, în care se face pomenirea generală a morţilor („Moşii de iarnă”)