În atenția ziarului „Adevărul”: Celulele embrionare stem NU vindecă nici cancer, nici diabet, iar perfidia și minciuna nu au ce căuta în presa onestă

SURSA: http://www.culturavietii.ro/2013/05/20/alex-dumitriu-adevarul-celule-stem-bor-embrion-unul-dintre-noi/#.UZq19hwUZwc 

Într-un articol scris după tipicul bolșevic al „Scânteii” anilor 1950, mustind de perfidie, de ură la adresa Bisericii și a creștinilor și denotând ignoranță și superficialitate în documentarea jurnalistică, un oarecare autor de blog la adevarul.ro – Alex Dimitriu – socoate că BOR este o „organizație criminală”. Mai exact, „o organizaţie anti-umană, criminală şi anti-viaţă, al cărei scop pare a fi propăşirea suferinţei şi mizeriei, a misticismului şi necunoaşterii, pentru propria lor bunăstare.” De ce? Pentru că nu este de acord cu cercetarea pe embrionul uman.

Înainte de a lămuri lucrurile, decapând propaganda militantă ateistă de pe realitate, menționăm că un grup de creștini (persoane fizice și juridice) a solicitat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate că afirmațiile celui în cauză sunt discriminatorii și de natură să dea naștere unei atmosfere degradante și ostile la adresa creștinilor (adepți ai unei „organizații criminale”, după mintea acestui individ) și ca atare să îl sancționeze pe acesta. Vom reveni cu detalii.

Iată, deci, comentariile la articolul neo-tovarășului Alex Dumitriu „BORu’ şi cu embrionu”

RĂSPÂNDIȚI VESTEA! Conferinţă la Constanţa cu renumitul teolog Pr. Theodoros Zisis, 29 mai, ora 18:

Parintele prof Teodoros Zisis, initiatorul Marturisirii de Credinta impotriva Ecumenismului si capul sinaxei antiecumeniste a clericilor si monahilor de la Volos va conferentia la Constanta pe data de 29 mai, ora 5 pm la Casa de Cultura a Constantei.

Tema conferintei va fi “Edictul de la Mediolan si conceptul de toleranta religioasa”
Va rugam sa veniti cu intrebari antiecumeniste, avand marea ocazie de a primi raspunsuri autentice din partea celui mai mare patrolog de limba greaca in viata (pr Teodoros Zisis)

organizator: Arhiepiscopia Tomisului

Va rugam sa anuntati si pe ceilalti interesati de conferinta cu parintele Theodoros Zisis.

Cine este parintele profesor Theodoros Zisis
si cu ce a imbogatit el teologia ortodoxa?

Parintele Theodoros Zisis este profesor emerit al Facultatii de Teologie Aristotelice din Salonic.  El sa nascut in anul 1940 in satul Panaghia Thasu (Maica Domnului din Thasu) ca al V-lea copil din VII.  In 1965 isi da licenta in Teologie Ortodoxa ca sef de promotie a generatiei sale.  Urmeaza cursurile superioare luand ca tema de doctorat : « Omul si universul, in iconomia lui Dumnezeu dupa Sfantul  Ioan Hrisostom » . Se casatoreste in 1968 cu Cristina  Mulachis si vor avea doi copii.  Datorita studiilor aprofundate in Patrologie ajunge conferentiar al Facultatii de Teologie din Salonic si va preda in cadul sectiei de patrologie.  In 1980 ajunge profesor universitar al sectiei de Patrologie.  In aceeas perioada publica lucrarea monumentala : « Ghenadie al II-lea, Scolarios, Viata, Scrieri, Invatatura »  Va fi ales tot in acelas an seful sectiei de Teologie Pastorala a Facultatii de Teologie din Salonic si directorul centrului de Studii Scripturistice si Patristice din Salonic.

Din 1972 pana in 1980 va face studii aprofundate in Germania la Bonn. Aici a scris o serie de studii patristice in limbile germana si franceza.  La intoarcerea in Salonic va pune bazele Fundatiei Patriarhale de Studii Patristice de la Manastirea Vlatadon. Va infiinta si  revista  Fundatiei Patriarhale « Mostenirea »  Va fi numit si seful Centrului de Studii Bizantine din cadrul Facultatii de Teologie din Salonic. A obtinut sprijin material din partea statului Elen pentru a sustine cele doua centre infiintate care sunt in prezent Centre Internationale de Studii Patristice, avand cercetatori de elita in studii patristice, profesori la Facultati de Teologie importante.

Este ales presedintele Uniunii Teologilor din Grecia de Nord si infiinteaza revista « Teologia ».  A organizat zeci de conferinte si simpozioane internationale. Cel mai recent sinpozion cu rasunet in toata Biserica este cel din 2007 despre Sfantul Ioan Hrisostom.  A fost chemat in ultimii 30 de ani de aproape toate mitropoliile, manastirile si asociatiile ortodoxe de pe teritoriul Greciei ca sa organizeze si sa sustina conferinte.  A fost chemat sa predice in zeci si zeci  de Biserici. Dintre cele mai importante simpozioane amintim : in Eghina, cu tema Sfantul Nectarie de Pentapole,la Manastierea Sf Nicodim din Gumenisa despre Sfantul Nicodim Aghioritul, etc.  Este presedinte de onoare al Uniunii Filologilor din Grecia  « Parnasos ».

Ca profesor indrumator a condus sute de masterate si zeci de doctorate, printre care, ca ucenici la Doctorat se numara si ierarhi din Sinodul BOR ( PS Daniil Partosanul, PS Sofian Patrunjel ) si zeci de preoti si teologi romani.

In anul 1991 a fost hirotonit preot si numit protoprezbiter al Tronului Ecumenic, slujind pana in  prezent in biserica Sfantul Antonie din Salonic.

 A reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei in intalniri interortodoxe si intercrestine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea  Marelui Sinod Ecumenic, el fiind pesoana cheie in aceste pregatiri.

A pregatit numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al  Patriarhiei Ecumenice.  A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munhen in iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamant in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor,( Acord ce va fi respins oficial de Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000) motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului  datorita uneltirilor Romano Catolicilor si a lipsei de constiinta dogmatica  a unor inalti prelati ortodocsi.

In 1998 va infiinta Societatea de Studii Ortodoxe care va edita trilunar revista teologica “Theoromia” considerata cea mai importanta revista teologica stiintifica a Bisericii Greciei.

Patriarhia Ierusalimului il cheama in 2006 pentru a pune bazele cercetarii patristice la Ierusalim si a periodicului « Noul Sion » .

Scrierea sa «Binefacator si curatitor tzunami. Este responsabil Dumnezeu pentru catastrofele naturale?» a fost premiata la Moscova de catre Uniunea Scriitorilor Rusi ca fiind geniala.

Alaturi de parintele Dumitru Staniloae si de parintele Ioanis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de carti scrise care au revigorat teologia patristica din secolul nostru, aducandu-i pe Sfintii Parinti aproape de tinerii teologi si facandu-i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi prin traspunerea simpla si obiectiva a invataturii Sfintilor Parinti, care prin parintele Theodoros Zisis au devenit si Parinti contemporani noua, Parinti ai Secolului XXI.Parintele a redescoperit Apologetica si Polemica, retrezind constiinta dogmatica in madularele vii ale Bisericii Ortodoxe.  Parintele Profesor   a fost preocupat si de scrierile ascetice si monastice dar si misionare, redescoperind pe Sfintii Colivazi(Sfantul Athanasie Parios, Sfantul Nicodim Aghioritul, etc) .

Bibliografia sa este foarte bogata, incat nu am reusit sa redam decat o foarte mica parte a operei parintelui.  Am putea conchide cu faptul ca Parintele Theodoros lucreaza pentru a face cat mai accesibila invatatura ortodoxa sanatoasa poporului lui Dumnezeu. Are zeci de omilii la radio si televiziune, dar si pe zeci de siteuri pe internet. Omiliile lui circula pe CD-uri si MP3-uri si sunt cautate de credinciosii de rand datorita simplitatii expunerii bogatiei patristice cum nimeni altul a putut sa o faca. Sotia parintelui, Cristina este in prezent monahie, iar baiatul cel mare este si el monah.  Parintele si-a dedicat viata misiunii ortodoxe si iubirea si pasiunea lui pentru Sfintii Parinti se transforma intr-un nectar din care ne adapam si noi, avand marea sansa si binecuvantare de a-l avea aproape.

Trimite mai departe!

SURSA: http://apologeticum.wordpress.com/2013/05/18/conferinta-la-constanta-cu-renumitul-teolog-theodoros-zisis-29-mai-ora-18/

STRIGĂT DE AGONIE AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA EREZIEI ECUMENISMULUI (traducerea de pe Acvila30.ro)

În Pireu, 8 mai 2013

  

COMUNICAT

 

Înaltpreasfinţitul Mitropolit SERAFIM de Pireu a trimis Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Elade, kyr Ieronim şi membrilor Respectabilei Ierarhii a Bisericii Eladei următoarea scrisoare.

 

DIN SFÂNTA MITROPOLIE

  

În Pireu, 8 mai 2013

Nr. Prot.  525

 

 

Preafericitului

Arhiepiscop al Atenei

şi al întregii Elade

domnului domn IERONIM

Preşedintelui Sfântului Sinod şi

Înaltpreasfinţiţilor Membrii ai Sfântului Sinod

al Ierarhiei Bisericii Eladei,

La reşedinţele lor.

 

       Preafericite Sfinte Preşedinte,

       Înaltpreasfinţiţilor Părinţi Sinodali,

       Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

      

       Atunci când se iveşte o nouă erezie, care pricinuieşte confuzie în cele ale credinţei, păstorii tuturor vremurilor, confirmând cele pe care le-au făgăduit la hirotonia lor, trec la combaterea acestei erezii, ca să traseze o linie de apărare şi să fixeze graniţele Credinţei Ortodoxe, aşa încât aceasta să se deosebească de rătăcirea ereticilor, iar în acest fel să-i protejeze pe credincioşi de necurăţia kakodoxiei (=relei credinţe). În zilele noastre, Preafericite Sfinte Preşedinte şi Înaltpreasfinţiţilor, Sfinţi Fraţi, a apărut ca unul din semnele vremurilor de pe urmă şi ca „un lup greu care nu cruţă turma” [[1]], panerezia Ecumenismului sincretist intercreştin şi inter-religios. Din acest motiv, exprimându-ne neliniştea noastră, ne adresăm către Preafericirea Voastră, către Respectabilul Corp al Preasfinţilor Episcopi ai Sfântului Sinod al Ierarhiei Preasfintei Biserici a Eladei, ca spre organismul administrativ suprem şi autorizat al Bisericii Autocefale a Eladei, îndemnând şi propunând rugător şi cu smerenie ca noi, Episcopii-păstori, în numele Sfintei şi Celei deofiinţă şi de Viaţă Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi, a Dumnezeului Celui Viu în Trei Ipostasuri, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, să ne asumăm răspunderile noastre înaintea Lui şi a credinciosului Său popor şi să ne ridicăm la înălţimea împrejurărilor şi să convocăm un Sinod Local, care – aşa cum este dator – trebuie să purceadă la condamnarea sinodală oficială a amintitei kakodoxii şi a îngrozitoarei erezii.

 

       Motivele care fac stringentă nevoia convocării unui astfel de Sinod Local sunt descrise mai jos:

 

       Ecumenismul, după cum se ştie, a fost demascat ca pan-erezie de către Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Ortodoxe surori a Serbiei – Biserica Sfântului Sava – şi Profesorul de Dogmatică şi Dascăl al Lumii, Cuviosul şi purtătorul-de-Dumnezeu Părinte Iustin Popovici, care în excepţionala sa lucrare „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul”semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene în frunte cu papismul. Toate aceste pseudo-creştinisme, toate pseudo-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este pan-erezie”[[2]].

       Izvor şi pântece al Ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, aşa cum izvor şi pântece al Masoneriei este oribilul Sionism Internaţional [[3]] care a transformat teismul Vechiului Testament şi al Profeţilor în mârşavul Luciferism prin demonica Cabală şi obscenul Talmud, lucrări al demoniacilor rabini ai decăzutului iudaism şi ai obsesiei lor despre dominaţia şi guvernarea mondială prin încă aşteptatul fals-Mesia.

       Ecumenismul activează la două niveluri: inter-creştin şi inter-religios. În felul acesta, se configurează ecumenismul inter-creştin şi ecumenismul inter-religios, care constituie două din direcţiile de bază ale Ecumenismului. Ecumenismul inter-creştin promovează unirea diferitelor erezii creştine (papistaşi, protestanţi, anglicani, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă Universală după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic inter-creştin”, diferenţele dogmatice dintre eretici şi Biserica Ortodoxă sunt doar tradiţii formale (rituale) şi trebuie depăşite pentru binele unităţii „Bisericii”, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi teze/poziţii. Pe de altă parte, ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea dintre ele şi îndeosebi dintre cele trei aşa-numite religii monoteiste din lume:  Creştinismul, Islamul şi Iudaismul, adică promovează aşa-numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului inter-religios” trebuie să fie promovate – chipurile – „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să se edifice unitatea religioasă a Lumii.

      Ecumenismul, pentru a-şi materializa scopurile, inventează diferite teorii, precum kakodoxiile [ereziile] despre: „Biserica Extinsă, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica Universală nevăzută, teoria ramurilor, teoria celor doi plămâni, minimalismul şi maximalismul dogmatic, erezia postpatristică, neopatristică şi contextuală, teologia euharistică, teologia post-sinodală, „bisericile” deficitare şi nedepline, capacitatea Bisericii de a-i cuprinde şi pe cei din afara ei [περιεκτικότητος], misteriologia deficitară şi nedeplină, transformarea iconomiei în acrivie şi dogmă”, care, în mod sigur, sunt străine şi departe de învăţătura şi Teologia Dogmatică Ortodoxă[4].

       Ecumenismul promovează dialogurile teologice ecumeniste contemporane, care sunt pregătite sistematic, contrafăcute şi interminabile, dar în cadrul lor predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerităţii eterodocşilor, supra-accentuarea iubirii şi sub-accentuarea adevărului, tăinuirea şi contrafacerea textelor scripturistice, îndeosebi a celui ioaneic – „ca să fie una precum Noi” (Ioan 17, 11), practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoaşterea reciprocă a eclesialităţii, a succesiunii apostolice, a Preoţiei, a Harului, a Tainelor, dialogul în aceiaşi termeni / pe picior de egalitate, amnistierea, disculparea şi gratificarea Calului Troian al Papismului – al blestematei şi demonicei Uniaţii -, participarea la organizaţia pan-protestantă numită ,,Consiliul Mondial al Bisericilor” sau, mai bine-zis, al ereziilor, semnarea de comunicate, declaraţii şi texte comune anti-ortodoxe fără o consultare şi o hotărâre sinodală, aşa cum s-a dovedit la a XVI-a Întâlnire regulată din octombrie 2009 (de pildă, Lima – Peru din America de Sud, 1982; Balamand – Liban, 1993; Chambesy – Elveţia, 1994;  Porto Alegre – Brazilia, 2006; Ravenna, 2007 ş.a.) şi rugăciunile în comun[5].

       Ecumenismul îşi înfiază şi legiferează toate ereziile ca „biserici” şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Dezvoltă, învaţă şi impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nicio Biserică nu are dreptul să revendice în mod exclusiv pentru ea însăşi caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o  bucată sau parte, nu întreaga Biserică. Toate împreună constituie Biserica. Însă în felul acesta se dărâmă hotarele dintre adevăr şi înşelare, dintre Ortodoxie şi erezie şi se dedică trup şi suflet întrecerii pentru dărâmarea Ortodoxiei.

       Ecumenismul pune semnul egal între toate religiile şi unica, de-Dumnezeu-dăruita şi de- Hristos-cel-înviat-descoperita cinsitire a lui Dumnezeu, cunoaştere a lui Dumnezeu şi viaţă în Hristos. În acest fel, se contestă dogma despre unica Revelaţie mântuitoare din lume şi despre iconomia Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum şi înfăptuirea în continuare a lucrării Lui mântuitoare de către Una şi Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică, prin Sfântul Duh care lucrează în Ea. De aici rezultă, fără îndoială, că Ecumenismul este în zilele  noastre cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece pune semnul egal între toate religiile şi credinţele[6].

       Cu durere şi mâhnire se constată că Ecumenismul a luat prizoniere în lanţuri şi cătuşe aproape toate Bisericile Ortodoxe Locale şi Sinoadele Ierarhiei lor, care sunt latino-cugetătoare şi fac ecumenism – cu luminoasele excepţii ale Respectabilelor Patriarhii a Georgiei şi a Bulgariei -, după cum dovedesc faptele şi acţiunile ecumeniste – nemaiauzite, de nedescris, nemaivăzute şi inedite – întreprinse sau rostite de către ele în realitate[7].

       Însă nefiresc şi grotesc pentru ecumeniştii ortodocşi este că, deşi împart titluri de eclezialitate celor care în mod evident sunt eretici kakodocşi [rău-slăvitori], nu cutează, consecvenţi proclamaţiilor lor, să treacă la intercomuniunea sacramentală cu ei, deoarece ştiu că din acel moment îşi vor pierde imediat calitatea lor bisericească. Acest lucru nu constituie deja o dovadă izbitoare a kakodoxiei Ecumenismului? Dacă, într-adevăr, cred în inadmisibilele şi provocatoarele lor proclamaţii sau declaraţii, să îndrăznească deci acest gest, pentru că altfel demonstrează prin poziţia lor inexistenţa titlurilor de eclesialitate, pe care le atribuie pseudo-episcopilor kakodocşilor [rău-slăvitorilor, ereticilor].

       Din nefericire, Ecumenismul a reuşit în ultima vreme reconfigurarea masivă a drumului multisecular şi bimilenar, după Sfinţii Părinţi şi după Sfintele Canoane atât al Bisericii noastre Mame, al Respectabilului Centru al Ortodoxiei, al bine-cinstitorului Izvor al Neamului, a Patriarhiei Ecumenice[8] (din 1964), cât şi al altor Biserici Autocefale, într-o abordare ecumenistă a vieţii. Dar chiar şi Chivotul Ortodoxiei, Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte, nici el n-a rămas neatins şi neinfluenţat.

       Ecumenismul a erodat şi stricat şi Facultăţile de Teologie, în care nu se mai predă Teologia Ortodoxă Patristică, ci se consolidează deja în mod deschis şi în cel mai festiv şi oficial mod Teologia ecumenistă.

       Ecumenismul s-a infiltrat şi în noile manuale de religie din învăţământul primar şi gimnazial şi este principalul responsabil pentru aplicarea noului program pilot de studii în Educaţie, revendicând schimbarea caracterului catehetic şi confesional al orei de religie într-unul de istorie a religiilor şi de pan-religie.

       Dependenţa de Ecumenism continuă să crească, deoarece există: a) o lipsă de catehizare a credincioşilor asupra temelor credinţei, b) o groaznică lipsă a mijloacelor de informare autentică şi obiectivă a poporului lui Dumnezeu şi c) secularizarea clerului şi poporului[9].

       Ecumenismul contestă în mod efectiv Tradiţia şi Credinţa noastră Ortodoxă Patristică, seamănă îndoială  şi confuzie în inimile turmei şi-i clatină pe mulţi fraţi iubitori de Dumnezeu, conducându-i la dezbinări şi schisme (de pildă, vechiul-calendarism, dizidenţa [=ἀποτείχιση]) şi târăşte o parte a turmei în rătăcire, iar prin ea la un dezastru duhovnicesc[10].

       În sfârşit, Ecumenismul constituie cea mai mare problemă pastorală şi soteriologică, deoarece zdruncină din temelii şi anulează mântuirea şi îndumnezeirea după har a omului. Desigur, pericolul nu se referă la Biserică, care nu poate fi nimicită, de vreme ce este Trupul lui Hristos, Îl are drept Cap pe Hristos, este Hristos extins în veci „şi porţile iadului nu o vor birui”[11], ci la membrii Bisericii, la credincioşi, care sunt în pericolul de a se pierde când se pierde credinţa dreaptă, Ortodoxia şi predomină erezia şi rătăcirea[12]. …..

CONTINUAREA TRADUCERII LA: http://acvila30.ro/strigat-de-agonie-al-mitropolitului-serafim-de-pireu-impotriva-ereziei-ecumenismului/

Succesiunea Apostolică a Bisericii celei Una (cea Ortodoxă). De folosit și în scopuri didactice!

SURSA: e-mail

Strigăt de agonie al Mitropolitului Serafim al Pireului despre erezia ecumenismului trimisă Arhiepiscopului Ieronim și membrilor Sf. Sinod al Greciei

SURSA: http://www.romfea.gr/epikairotita/16888-2013-05-08-12-13-12

(De citit și comentariile de acolo)

Επιστολή προς τον Αρχιεπίσκοπο Ιερώνυμο και τα μέλη της Ιεραρχίας απέστειλε ο Μητροπολίτης Πειραιώς Σεραφείμ, αναφερόμενος στην „αίρεση του Οικουμενισμού”. Η επιστολή έχει ως εξής:

Μακαριώτατε Ἅγιε Πρόεδρε,                

Σεβασμιώτατοι Συνοδικοί Πατέρες,

Χριστός Ἀνέστη! Ἀληθῶς Άνέστη!

Ὅταν ἐμφανίζεται νέα αἵρεσις, πού δημιουργεῖ σύγχυσιν στά τῆς πίστεως, οἱ ποιμένες κάθε ἐποχῆς, ἐπιβεβαιοῦντες ὅσα κατά τήν χειροτονία τους ὑποσχέθηκαν, προβαίνουν στήν ἀντιμετώπισιν αὐτῆς τῆς αἱρέσεως, διά νά περιχαρακώσουν καί ὁριοθετήσουν τήν Ὀρθόδοξο πίστι, ὥστε νά διακρίνεται ἀπό τήν πλάνη τῶν αἱρετικῶν καί μέ τόν τρόπο αὐτό νά προφυλάξουν τούς πιστούς ἀπό τήν λύμη τῆς κακοδοξίας.

Στίς ἡμέρες μας, Μακαριώτατε Ἅγιε Πρόεδρε καί Σεβασμιώτατοι ἅγιοι Ἀδελφοί, ἐμφανίσθηκε ὡς ἕνα ἀπό τά σημεῖα τῶν ἐσχάτων καιρῶν και ὡς «λύκος βαρύς μή φειδόμενος τοῦ ποιμνίου»[1] ἡ παναίρεση τοῦ συγκρητιστικοῦ διαχριστιανικοῦ καί διαθρησκειακοῦ Οἰκουμενισμοῦ. Διά τόν λόγον αὐτόν, ἐκφράζοντες τήν ἀγωνία μας, ἀπευθυνόμεθα πρός Σᾶς, τό Σεπτόν Σῶμα τῶν Ἁγιωτάτων Ἐπισκόπων τῆς Ἱερᾶς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἁγιωτάτης Ἑκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, ὡς τό ἀνώτατο καί ἁρμόδιο διοικητικό ὄργανο τῆς Αὐτοκεφάλου Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, ἱκετευτικῶς καί ταπεινῶς παροτρύνοντας καί προτείνοντας ὅπως ἐμεῖς, οἱ Ἐπίσκοποι-ποιμένες, εἰς τό ὄνομα τῆς Ἁγίας καί Ὁμοουσίου, Ζωοποιοῦ καί Ἀδιαιρέτου Τριάδος, τοῦ ἐν τρισί ὑποστάσεσι Ζῶντος Θεοῦ, τοῦ Πατρός καί τοῦ Υἱοῦ καί τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἀναλάβωμεν τάς εὐθύνας μας ἔναντι Αὐτοῦ καί τοῦ πιστοῦ λαοῦ Tου καί ἀρθῶμεν στό ὕψος τῶν περιστάσεων καί συγκαλέσωμε Τοπική Σύνοδο, ἡ ὁποία καθηκόντως ὀφείλει νά προχωρήσει στήν ἐπίσημο συνοδική καταδίκη τῆς εἰρημένης κακοδοξίας καί δεινῆς αἱρέσεως.

Οἱ λόγοι, οἱ ὁποῖοι καθιστοῦν ἀδήριτη τήν ἀνάγκη συγκλήσεως τοιαύτης Τοπικῆς Συνόδου, περιγράφονται κατωτέρω :    

Ὁ Οἰκουμενισμός, ὡς γνωστόν, ἔχει καταγνωστεῖ ὡς παναίρεση ὑπό τοῦ συγχρόνου ἁγίου γέροντος τῆς ἀδελφῆς Ἁγιοσαββιτικῆς Σερβικῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας καί καθηγητοῦ τῆς Δογματικῆς καί Οἰκουμενικοῦ Διδασκάλου Ὁσίου καί Θεοφόρου Πατρός Ἰουστίνου Πόποβιτς, ὁ ὁποῖος στό ἐξαίρετο σύγγραμμά του«Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός» σημειώνει : «Ὁ Οἰκουμενισμός εἶναι κοινόν ὄνομα διά τούς ψευδοχριστιανισμούς, διά τάς ψευδοεκκλησίας τῆς Δυτικῆς Εὐρώπης. Μέσα του εὑρίσκεται ἡ καρδία ὅλων τῶν εὐρωπαϊκῶν οὐμανισμῶν μέ ἐπικεφαλῆς τόν Παπισμό.

Ὅλοι δέ αὐτοί οἱ ψευδοχριστιανισμοί, ὅλαι αἱ ψευδοεκκλησίαι δέν εἶναι τίποτε ἄλλο παρά μία αἵρεσις παραπλεύρως εἰς τήν ἄλλην αἵρεσιν. Τό κοινόν εὐαγγελικόν ὄνομά τους εἶναι ἡ παναίρεσις»[2].

Πηγή καί μήτρα τοῦ Οἰκουμενισμοῦ τυγχάνει ἡ Μασωνία, πού προωθεῖ δι’ αὐτοῦ τήν παγκόσμια θρησκεία τοῦ Ἐωσφορισμοῦ, ὅπως καί τῆς Μασωνίας πηγή καί μήτρα εἶναι ὁ φρικώδης διεθνής Σιωνισμός[3] ὁ ὁποῖος μετήλλαξε τόν θεϊσμόν τῆς Παλαιᾶς Διαθήκης καί τῶν Προφητῶν σέ αἴσχιστο Ἑωσφορισμό μέ τήν διαμονική Καμπαλά καί τό χυδαῖο Ταλμούδ, ἔργα τῶν διαμονιώντων Ραββίνων τοῦ ἐκπεσόντος Ἰουδαϊσμοῦ καί τῆς ἰδεοληψίας τους περί τῆς διά τοῦ ἀναμενομένου εἰσέτι ψευδομεσσίου παγκοσμίου κυριαρχίας καί διακυβερνήσης.

Ὁ Οἰκουμενισμός κινεῖται σέ δύο ἐπίπεδα˙ σέ διαχριστιανικό καί σέ διαθρησκειακό. Ἔτσι, διαμορφώνεται ὁ διαχριστιανικός οἰκουμενισμός καί ὁ διαθρησκειακός οἰκουμενισμός, οἱ ὁποῖοι ἀποτελοῦν δύο ἀπό τίς βασικές κατευθύνσεις τοῦ Οἰκουμενισμοῦ. Ὁ μέν διαχριστιανικός οἰκουμενισμός προωθεῖ τήν ἕνωση τῶν διαφόρων χριστιανικῶν αἱρέσεων (Παπικῶν, Προτεσταντῶν, Ἀγγλικανῶν, Μονοφυσιτῶν) μέ τήν Ὀρθόδοξη Καθολική Ἐκκλησία μέ τό κριτήριο τοῦ δογματικοῦ μινιμαλισμοῦ.

Σύμφωνα μέ τήν οἰκουμενιστική ἀρχή τοῦ «διαχριστιανικοῦ δογματικοῦ συγκρητισμοῦ» οἱ δογματικές διαφορές μεταξύ αἱρετικῶν καί Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας εἶναι ἁπλῶς τυπικές παραδόσεις καί πρέπει νά παρακάμπτωνται γιά τό καλό τῆς ἑνότητας τῆς «Ἐκκλησίας», ἡ ὁποία μπορεῖ νά ἐκφράζεται μέ τήν ποικιλία διαφόρων μορφῶν καί θέσεων. Ὁ δέ διαθρησκειακός οἰκουμενισμός, θεωρώντας ὅτι σέ ὅλες τίς θρησκεῖες ὑπάρχουν θετικά στοιχεῖα, προωθεῖ τήν ἕνωση μεταξύ αὐτῶν  καί κυρίως μεταξύ τῶν λεγομένων τριῶν μονοθεϊστικῶν θρησκειῶν τοῦ κόσμου, τοῦ Χριστιανισμοῦ, τοῦ Μουσουλμανισμοῦ καί τοῦ Ἰουδαϊσμοῦ, δηλ. προωθεῖ τήν λεγομένη «πανθρησκεία».

Σύμφωνα μέ τήν οἰκουμενιστική ἀρχή τοῦ «διαθρησκειακοῦ συγκρητισμοῦ» πρέπει νά προβάλλωνται τά δῆθεν «κοινά θεολογικά σημεῖα», πού ὑπάρχουν σέ ὅλες τίς «μονοθεϊστικές θρησκεῖες», ὥστε νά οἰκοδομηθῆ ἡ θρησκευτική ἑνότητα τῆς Οἰκουμένης.

Ὁ Οἰκουμενισμός, διά νά ὑλοποιήση τούς στόχους του, ἐφευρίσκει διάφορες θεωρίες, ὅπως τίς κακοδοξίες περί «Διευρημένης Ἐκκλησίας, ἀδελφῶν Ἐκκλησιῶν, βαπτισματικῆς θεολογίας, Παγκοσμίου ἀοράτου Ἐκκλησίας, τῶν κλάδων, τῶν δύο πνευμόνων, τοῦ δογματικοῦ μινιμαλισμοῦ καί μαξιμαλισμοῦ, τῆς μεταπατερικῆς, νεοπατερικῆς, συναφειακῆς αἱρέσεως, τῆς εὐχαριστηριακῆς θεολογίας, τῆς μετασυνοδικῆς θεολογίας, τῶν ἐλλειματικῶν καί μή πλήρων «Ἐκκλησιῶν», τῆς περιεκτικότητος, τῆς ἐλλειματικῆς καί μή πλήρους μυστηριολογίας, τῆς μετατροπῆς τῆς οἰκονομίας σέ ἀκρίβεια καί δόγμα», οἱ ὁποῖες, βεβαίως, τυγχάνουν ξένες καί ἀλλότριες τῆς Ὀρθοδόξου Δογματικῆς διδασκαλίας καί θεολογίας[4].

Ὁ Οἰκουμενισμός προβάλλει τούς συγχρόνους μεθοδευμένους καί ἐπιτηδευμένους ἀτέρμονες οἰκουμενιστικούς θεολογικούς διαλόγους, στούς ὁποίους κυριαρχεῖ ἡ ἔλλειψη ὀρθοδόξου ὁμολογίας, ἡ ἔλλειψη εἰλικρινείας τῶν ἑτεροδόξων, ὁ ὑπερτονισμός τῆς ἀγάπης καί ὁ ὑποτονισμός τῆς ἀληθείας ἡ ἀπόκρυψη καί ἡ παραποίηση τῶν Γραφικῶν χωρίων ἰδίᾳ τοῦ κατά Ἰωάννην «ἵνα ἕν ὧσιν καθώς ἡμεῖς» (Ἰω. ΙΖ΄ 11), ἡ πρακτική τοῦ νά μή συζητοῦνται αὐτά, πού χωρίζουν, ἀλλά αὐτά, πού ἑνώνουν, ἡ ἄμβλυνση τῶν ὀρθοδόξων κριτηρίων, ἡ ἀμοιβαία ἀναγνώριση ἐκκλησιαστικότητος, ἀποστολικῆς διαδοχῆς, ἱερωσύνης, Χάριτος, μυστηρίων, ὁ διάλογος ἐπί ἴσοις ὅροις, ἡ ἀμνήστευση, ἀθώωση καί ἐπιβράβευση τοῦ Δούρειου Ἴππου τοῦ Παπισμοῦ, τῆς ἐπαράτου καί δαιμονικῆς Οὐνίας, ἡ συμμετοχή στό παμπροτεσταντικό λεγόμενο «Παγκόσμιο Συμβούλιο τῶν Ἐκκλησιῶν» ἤ μᾶλλον τῶν αἱρέσεων, ἡ ὑπογραφή κοινῶν ἀντορθοδόξων ἀνακοινωθέντων, δηλώσεων καί κειμένων δίχα Συνοδικῆς διαγνώμης καί ἀποφάσεως, ὡς ἀπεδείχθη στήν τακτική ΙΣΙ τοῦ Ὀκτωβρίου 2009 (π.χ. Λίμα Περοῦ Νοτίου Ἀμερικῆς 1982, Balamand Λιβάνου 1993, Σαμπεζύ Ἐλβετίας 1994, PortoAlegre Βραζιλίας 2006, Ραβέννας 2007 κ.ἄ.) καί οἱ συμπροσευχές[5].

Ὁ Οἰκουμενισμός υἱοθετεῖ καί νομιμοποιεῖ ὅλες τίς αἱρέ­σεις ὡς «Ἐκκλησίες» καί προσβάλλει τό δόγμα τῆς Μιᾶς, Άγίας, Καθολικῆς καί Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας. Άνα­πτύσσει, διδάσκει καί ἐπιβάλλει νέο δόγμα περί Ἐκκλησίας, νέα ἐκκλησιολογία, σύμφωνα μέ τήν ὁποία καμμία Ἐκκλησία δέν δικαιοῦται νά διεκδικήση ἀποκλειστικά γιά τόν ἑαυτό της τόν χαρακτήρα τῆς Καθολικῆς καί ἀληθινῆς Ἐκκλησίας. Κάθε μία εἷναι ἕνα κομμάτι, ἕνα μέρος, ὄχι ὁλόκληρη ἡ Ἐκκλησία. Ὅλες μαζί ἀποτελοῦν τήν Ἐκκλησία. Μέ τόν τρόπο, ὅμως, αὐτό γκρεμίζει τά ὅρια μεταξύ ἀληθείας καί πλάνης, Ὀρθοδοξίας και αἱρέσεως καί ἐπιδίδεται ἄριστα στό ἀγώνισμα τῆς κατεδαφίσεως τῆς Ὀρθοδοξίας.

Ὁ Οἰκουμενισμός ἐξισώνει ὅλες τίς θρησκεῖες μέ τήν μοναδική, θεόθεν ἀποκαλυφθεῖσα ἀπό τόν Ἀναστάντα Χριστό θεοσέβεια, θεογνωσία καί κατά Χριστόν ζωή. Μέ τόν τρόπο αὐτό, ἀναιρεῖ τό δόγμα τῆς μοναδικῆς ἐν τῶ κόσμω σωτηριώδους ἀποκαλύψεως καί οἰκονομίας τοῦ ἐνανθρωπήσαντος Υἱοῦ καί Λόγου τοῦ Θεοῦ, ὡς καί τῆς ἐν συνεχεία πραγματώσεως τοῦ σωτηριώδους Αὐτοῦ ἔργου ἀπό τήν Μία καί Μοναδική, Ἁγία, Καθολική καί Ἀποστολική Ἐκκλησία, διά τοῦ ἐνεργοῦντος σέ Αὐτή Ἁγίου Πνεύματος. Ὡς ἐκ τούτου συνεπάγεται ἀναμφιβόλως ὅτι ὁ Οἰκουμενισμός καθίσταται στίς ἡμέρες μας ἡ μεγαλυτέρα ἐκκλησιολογική αἵρεσις ὅλων τῶν ἐποχῶν, ἐπειδή ἐξισώνει ὅλες τίς θρησκεῖες καί τίς πίστεις[6].

Μέ πόνο καί θλίψη διαπιστώνεται ὅτι ὁ Οἰκουμενισμός ἔχει αἰχμαλωτίσει μέ ἁλυσίδες καί δεσμά ὅλες σχεδόν τίς τοπικές Ὀρθόδοξες Ἐκκλησίες καί τίς Ἱεραρχίες τους, οἱ ὁποῖες λατινοφρονοῦν καί οἰκουμενίζουν μέ φωτεινές ἐξαιρέσεις τά Σεπτά Πατριαρχεῖα τῆς Γεωργίας καί τῆς Βουλγαρίας, ὅπως ἐν τοῖς πράγμασι ἀποδεικνύουν ἀνήκουστες, ἀνιστόρητες, πρωτοφανεῖς καί καινοφανεῖς οἰκουμενιστικές πράξεις καί ἐνέργειες, πραχθέντα καί λεχθέντα τους[7].

Τό τραγελαφικόν ὅμως γιά τούς Ὀρθοδόξους οἰκουμενιστάς εἶναι ὅτι ἐνῶ ἀποδίδουν τίτλους ἐκκλησιαστικότητας στούς πρόδηλα κακοδόξους αἱρετικούς δέν τολμοῦν, συνεπεῖς πρός τίς διακηρύξεις τους, τήν μαζί τους μυστηριακή διακοινωνία γιατί γνωρίζουν ὅτι ἀπ’ ἐκείνης τῆς στιγμῆς θά ἀπωλέσουν ἄμεσα τήν ἐκκλησιαστική τους ἰδιότητα. Αὐτό δέν ἀποτελεῖ τήν πλέον κραυγαλέα ἀπόδειξη τῆς κακοδοξίας τοῦ Οἰκουμενισμοῦ; Ἄν πράγματι πιστεύουν τίς ἀπαράδεκτες καί προκλητικές τους διακηρύξεις ἄς τό τολμήσουν λοιπόν γιατί ἄλλως ἀποδεικνύουν μέ τήν στάση τους τήν ἀνυπαρξία τῶν τίτλων ἐκκλησιαστικότητος, πού ἀποδίδουν στούς ψευδεπισκόπους τῶν κακοδόξων.

Ὁ Οἰκουμενισμός, δυστυχῶς, ἐπέτυχε ἐσχάτως τήν ἀθρόα μεταβολή τῆς μακραίωνης καί δισχιλιετοῦς ἁγιοπατερικῆς καί ἱεροκανονικῆς πορείας τόσο τῆς Μητρός ἡμῶν Ἐκκλησίας, τοῦ Σεπτοῦ Κέντρου τῆς Ὀρθοδοξίας, τῆς εὐσεβοῦς πηγῆς τοῦ Γένους, τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου[8] (ἀπό τό 1964) ὅσων καί ἄλλων Αὐτοκεφάλων Ἐκκλησιῶν σέ οἰκουμενιστική στάση ζωῆς. Ἀλλά, καί ἡ Κιβωτός τῆς Ὀρθοδοξίας, τό Περιβόλι τῆς Παναγίας, τό Ἅγιον Ὄρος δέν παρέμεινε ἀλώβητο καί ἀνεπηρέαστο.

Ὁ Οἰκουμενισμός ἔχει διαβρώσει καί τίς Θεολογικές Σχολές, στίς ὁποίες δέν διδάσκεται πλέον ἡ Ὀρθοδοξοπατερική Θεολογία, ἀλλά ἑδραιώνεται ἀνοικτά, πλέον, μέ τόν πιό πανηγυρικό καί ἐπίσημο τρόπο ἡ οἰκουμενιστική θεολογία.

Ὁ Οἰκουμενισμός εἰσχώρησε καί στά νέα θρησκευτικά βιβλία τοῦ Δημοτικοῦ καί τοῦ Γυμνασίου καί εἷναι ὁ κύριος ὑπεύθυνος διά τήν ἐφαρμογή τοῦ νέου πιλοτικοῦ προγράμματος σπουδῶν στήν ἐκπαίδευση, ἀπαιτώντας τήν ἀλλαγή τοῦ κατηχητικοῦ καί ὁμολογιακοῦ χαρακτήρα τοῦ μαθήματος τῶν Θρησκευτικῶν σέ θρησκειολογικό καί πανθρησκειακό.

Ἡ ἐξάρτηση ἀπό τόν Οἰκουμενισμό συνεχίζει νά αὐξάνεται, διότι ὑπάρχει α) ἀπουσία κατηχήσεως τῶν πιστῶν σέ θέματα πίστεως, β) τρομερή ἔλλειψη μέσων γνησίας καί ἀντικειμενικῆς ἐνημερώσεως τοῦ λαοῦ τοῦ Θεοῦ καί γ) ἐκκοσμίκευση κλήρου καί λαοῦ[9].

Ὁ Οἰκουμενισμός ἀμφισβητεῖ ἔμπρακτα τήν ὀρθοδοξοπατερική μας παράδοσι καί Πίστι, σπέρνει τήν ἀμφιβολία καί τήν σύγχυση στίς καρδιές τοῦ ποιμνίου καί κλονίζει πολλούς φιλοθέους ἀδελφούς, ὁδηγώντας σέ διαιρέσεις καί σχίσματα (π.χ. παλαιοημερολογιτισμός, ἀποτείχιση) καί παρασύρει ἕνα μέρος τοῦ ποιμνίου στήν πλάνη καί δι’ αὐτῆς στόν πνευματικό ὄλεθρο[10].

Ὁ Οἰκουμενισμός ἐντέλει ἀποτελεῖ μέγιστο ποιμαντικό καί σωτηριολογικό πρόβλημα, διότι κλονίζει συνθέμελα, ἀκυρώνει τήν σωτηρία καί τήν κατά Χάρη θέωση τοῦ ἀνθρώπου. Ὁ κίνδυνος, βεβαίως δέν ἀφορᾶ στήν Ἐκκλησία, ἡ ὁποία δέν πρόκειται νά καταστραφῆ, ἀφοῦ εἷναι Σῶμα Χριστοῦ, ἔχει Κεφαλή τόν Χριστό, εἶναι ὁ Χριστός ὁ εἰς τούς αἰώνας ἐπεκτεινόμενος «καί πύλαι Ἅδου, οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς»[11], ἀλλά στά μέλη τῆς Ἐκκλησίας, στούς πιστούς, οἱ ὁποῖοι κινδυνεύουν νά χαθοῦν, ὅταν χαθεῖ ἡ ὀρθή πίστη, ἡ Ὀρθοδοξία, καί ἐπικρατήσουν ἡ αἵρεση καί ἡ πλάνη[12].

Μακαριώτατε ἅγιε Πρόεδρε,

Σεβασμιώτατοι Συνοδικοί Σύνεδροι,

Μετά τήν ἀνωτέρω παρουσίαση τοῦ φαινομένου τῆς παναιρέσεως τοῦ Οἰκουμενισμοῦ, τῶν κινδύνων καί τῶν τραγικῶν συνεπειῶν του τόσο στήν δογματική ὅσο καί στήν σωτηριολογική διδασκαλία τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, διαπιστώνομε ὅτι ὄντως τώρα κινδυνεύει σοβαρά ἡ Ὀρθοδοξία. Ταπεινῶς φρονοῦμε ὅτι ἐπιβάλλεται ἡ ὅσο τό δυνατόν συντομότερα σύγκληση τῆς Ἱερᾶς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, γιά νά ἐξετάση καί ἐρευνήση τά ἀνωτέρω καυτά καί φλέγοντα θέματα, πάντοτε ὑπό τό φῶς τῆς Ἁγιογραφικῆς, Ἁγιοπατερικῆς καί Ἱεροκανονικῆς διδασκαλίας καί παραδόσεως τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, νά λάβη καταδικαστική ἀπόφαση ἐναντίον τόσο τοῦ Οἰκουμενισμοῦ ὅσο καί τῶν ἀκολουθούντων, διδασκόντων καί μεταλαμπαδευόντων τήν παναίρεση αὐτή γιά νά παύσουν τά σκάνδαλα καί ἡ σύγχυση κλήρου καί λαοῦ.

Τοῦτο ἄλλωστε θά ἀποδείξει ὅτι παραμένωμε ἐπί τῶν ἐπάλξεων καί εἴμεθα συνεπεῖς στούς φρικτούς ὅρκους πού ἐδώσαμε κατά τήν χειροτονία μας, ἐφαρμόζοντας στήν πράξη τήν σχετική ἀπόφαση, πού ἔχομε λάβει στίς συνεδρίες τῆς 15ης – 16ης Ὀκτωβρίου 2009.

Ὅθεν, Μακαριώτατε Ἅγιε Πρόεδρε, Σεβασμιώτατοι Ἅγιοι Συνεπίσκοποι, οὕτω ποιοῦντες μέγα καλό θά προξενήσωμε στήν Ἁγία Ὀρθοδοξία μας, στό Ἔθνος μας, στόν περιούσιο λαό τοῦ Θεοῦ καί μεγάλη χαρά θά γίνη στόν Οὐρανό καί στήν γῆ. Τό δέ μνημόσυνο μας θέλει μείνει στόν αἰῶνα, τῶν ὀνομάτων μας γραφομένων ἐν Βίβλῳ Ζωῆς, συγχωρουμένων τῶν ἁμαρτιῶν μας. Ἄς βαδίσουμε ἑνωμένοι στόν ἀγῶνα τῆς Ὁμολογίας τῆς Πίστεως καί εἴμεθα πεπεισμένοι ὅτι ὁ Οἰκουμενισμός «οὐ» κατισχύσει τῆς Ἐκκλησίας, κατά την ἀψευδῆ ρῆσιν τοῦ Κυρίου μας, «πύλαι Ἅδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς».

Ἄς τολμήσουμε, Μακαριώτατε Δέσποτα, Σεβασμιώτατοι καί περιπόθητοι ἅγιοι Ἀδελφοί, νά σπάσωμε τά οἰκουμενιστικά δεσμά, νά βγοῦμε ἀπό τήν οἰκουμενιστική φυλακή καί νά ἀπελευθερωθοῦμε ἀπό τήν αἰχμαλωσία τῆς παναιρέσεως τοῦ Οἰκουμενισμοῦ, τῆ θεία δυνάμει καί Χάριτι τοῦ Ἀναστάντος Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ «ἑπόμενοι τοῖς Ἁγίοις Πατράσι».

Διά ταῦτα ταπεινῶς προτείνομε νά ἀποστείλητε σχετική αἴτηση ἐκτάκτου συγκλήσεως τῆς Ἱεραρχίας καί νά τήν ὑποβάλητε στόν Μακαριώτατο Πρόεδρο τῆς ΔΙΣ ὥστε κατά τάς διατάξεις τοῦ ἄρθρου 6, ἐδαφ. 1 τοῦ Ν. 590/1977 «Περί Καταστατικοῦ Χάρτου τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος» Αὕτη νά προβῆ σέ ἔκτακτη σύγκληση τῆς Ἱερᾶς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας γιά τήν Συνοδική κατάγνωση καί καταδίκη τοῦ συγκρητιστικοῦ οἰκουμενισμοῦ, τῆς δεινῆς αὐτῆς παναιρέσεως τῶν συγχρόνων καιρῶν.

Ἐλάχιστος ἐν Χριστῷ Ἀναστάντι ἀδελφός

Ο ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΗΣ

+ ὁ Πειραιῶς Σεραφείμ

[1] Πράξ. 20, 29.

[2] ΑΓΙΟΣ ΙΟΥΣΤΙΝΟΣ ΠΟΠΟΒΙΤΣ, Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός, Θεσσαλονίκη 1974, σ. 224.

[3] ΜΗΤΡ. ΠΕΙΡΑΙΩΣ ΣΕΡΑΦΕΙΜ, Ποιμαντορική ἐγκύκλιος ἐπί τῆ Κυριακῆ τῆς Ὀρθοδοξίας 2013, ΑΡΧΙΜ. ΧΑΡΑΛΑΜΠΟΣ

  ΒΑΣΙΛΟΠΟΥΛΟΣ, Ὁ Οἱκουμενισμός χωρίς μάσκα, ἐκδ. Ὀρθόδοξος Τύπος, Ἀθήνα  1988, σσ. 43-45, 107-108, ΣΥΝΑΞΙΣ ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ ΚΛΗΡΙΚΩΝ ΚΑΙ ΜΟΝΑΧΩΝ, Διακήρυξις διά τήν Μασονίαν,http://www.impantokratoros.gr/67D9F5DF.el.aspx.

[4]ΜΗΤΡ. ΠΕΙΡΑΙΩΣ ΣΕΡΑΦΕΙΜ, Ποιμαντορική ἐγκύκλιος ἐπί τῆ Κυριακῆ τῆς Ὀρθοδοξίας 2013.

[5] Ὁ Οἰκουμενισμός, ἔκδ. Ἱ. Μ. Παρακλήτου, Ὠρωπός Ἀττικῆς 2004, σσ. 11-18.

[6] ΣΥΝΑΞΙΣ ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ ΚΛΗΡΙΚΩΝ ΚΑΙ ΜΟΝΑΧΩΝ, Ὁμολογία Πίστεως κατά τοῦ Οἰκουμενισμοῦ, Ἰούλιος  2009,  σσ. 23-24.

[7] ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΣ ΖΗΣΗΣ, «Κινδυνεύει τώρα σοβαρά ἡ Ὀρθοδοξία», Θεοδρομία Θ1(Ἰανουάριος-Μάρτιος 2007) 94-98.

[8]ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΓΕΩΡΓΙΟΣ ΜΕΤΑΛΛΗΝΟΣ, «Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός», ἐνΟἰκουμενισμός˙ Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις, Πρακτικά διορθοδόξου ἐπιστημονικοῦ συνεδρίου, Αἴθουσα Τελετῶν ΑΠΘ, τ. Α΄, ἐκδ. Θεοδρομία, σσ. 233-250.

[9]Ὅ.π. σσ. 124-126.

[10] ΣΥΝΑΞΙΣ ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ ΚΛΗΡΙΚΩΝ ΚΑΙ ΜΟΝΑΧΩΝ, Ὁμολογία Πίστεως κατά τοῦ Οἰκουμενισμοῦ, Ἰούλιος  2009, σσ. 25-26.

[11]Ματθ. 16,18

[12] ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΣ ΖΗΣΗΣ, «Κινδυνεύει τώρα σοβαρά ἡ Ὀρθοδοξία», Θεοδρομία Θ1(Ἰανουάριος-Μάρτιος 2007) 89-94.

Două articole interesante la zi (2013) ale păr. Petru Pruteanu: Despre Liturghia Baptismală (cum se face Botezul în cadrul Sf. Liturghii) și despre „Paștile blajinilor”

Cel mai bine este să le urmăriți la sursă. De remarcat faptul că puteți descărca articolul în format pdf despre rânduiala Liturghiei Baptismale. Este de mare folos, pentru că sunt destui adulți care doresc să se boteze în cadrul Dumnezeieștii Liturghii și este bine ca preoții și teologii noștri să aibă niște repere în acest sens.

Aveți mai jos link-urile:

1. Liturghia baptismală. Schema rânduielii cu comentarii istorico-liturgice

2. Ce este “Paştile blajinilor”? Originea şi sensul sărbătorii (actualizat 2013)

Poftă bună la citit! 🙂

MM

12 Mai, Sf. Ioan Valahul, PATRONUL român al CELOR CE SE LUPTA CU SODOMIA (HOMOSEXUALITATEA), CURVIA sau mărturisesc împotriva ISLAMULUI. Să ne rugăm pentru domnul Sorin Dumitrescu!

Preluare de la: Misiune in Africa

Aviz și admiratorilor înflăcărați ai lui Suleiman Magnificul, în urma vizionării serialului turcesc. Cam asa se comportau turcii musulmani cu românii (valahii) creștin-ortodocși, și nu numai cu românii! Și le luau de la sânul mamei și copiii mici și-i făceau luptători anti-români și anti-creștini. De ce uităm așa de ușor cine au fost omorâtorii, siluitorii și martirizatorii strămoșilor noștri? Este bine să vedem TOATE ASPECTELE ISTORIEI, nu doar ce prezintă propaganda romanțioasă turcească (desigur, realizatorii pretind că filmul a încercat să prezinte cât mai bine istoria, însă chiar și unii turci sunt supărați pe film pentru că este tratată viața romanțioasă a lui Suleiman; noi suntem supărați că nu se arată ce criminal de creștini a fost). Mai bine ar privi tinerii noștri filme istorice românești, că ar avea destule lucruri bune de învățat de acolo (jertfă, onoare, sfințenie, istoria și identitatea națională, lupta strămoșilor pentru urmașii de astăzi, prea adesea nevrednici, nu comploturi de alcov, iubăreală, minciuni istorice prin omisiune sau minimalizare, frumos ambalate – căci, desigur, filmul este bine scris, bine jucat, bine regizat, având costume și interioare lucrate și care au deschis în întreaga lume apetitul spre cultura turcească etc, dar nu despre aceasta este vorba acum; ne-am bucura, desigur, SĂ FACĂ ȘI AI NOȘTRI NIȘTE FILME BUNE DESPRE ROMÂNIA VECHE SAU MODERNĂ, NU DOAR UNELE PREMIATE DE APUSENI, DAR ÎN CARE NE PLÂNGEM ÎNTREGII LUMI CÂT DE NU ȘTIU CUM SUNTEM).

Sfântul Ioan Valahul s-a împotrivit până la sânge păcatului curviei împotriva firii (sodomia homosexuală, nu că cea heterosaxuală nu ar fi tot împotriva firii), dar și conform firii (toate acestea sunt păcate morale), precum și al curviei duhovnicești (păcat legat de dogmă, adică lepădarea de Hristos, Singurul și Adevăratul Dumnezeu Întrupat și Mântuitor), fiind martirizat, asemenea Sf. Constantin Brâncoveanu și celor dimpreună cu dânsul, în Constantinopolul cucerit de turci, adică în Istanbul (de fapt, o stricare turcească a expresiei grecești «εις την Πόλη», adică „în Οraș”, Constantinopolul fiind Orașul prin excelență, până astăzi, în mentalitatea greacă și nu numai).

Să auzim  toți, noile și vechile generații, și să ne rugăm Sfântului, ca să nu ajungem de-generații! Sfântul ajută și pe cei care suferă de patima homosexualității sau a desfrâului de orice fel, dar și pe cei caer se luptă împotriva promovării acestor păcate în societate prin legi, propagandă ideologică, mincniună etc. A se vedea scandalul legat de Muzeul Țăranului Român, directorul mason Virgil Nițulescu și audierea această luni (a doua zi după Sf. Ioan Valahul), în urma delațiunii de tip securisto-comunist făcută de V. Nițulescu către Consiliul Național de Combatere a Discriminării, a domnului academician profesor pictor Sorin Dumitrescu, cel care s-a exprimat public împotriva manifestărilor porfanatoare pro-homosexuale (rularea unui film clasat +18, cu acte homosexuale explicite, dar, în plus, cu intrare liberă și gratuită a minorilor!!!) în templul muzeistic al tradiției ancestrale românești creștin-ortodoxe. Să ne rugăm pentru dușmani, pentru îndreptarea și mântuirea lor, dar mai ales pentru domnul Sorin Dumitrescu și cei care-i stau alături (aproape trei sute de oameni au semnat un auto-denunț către CNCD, arătând că împărtășesc aceleași opinii), pentru apărarea  și întărirea lor în buna-mărturisire!

Vedeți mai jos viața pe scurt a Sfântului Ioan Valahul, preluată de peAcvila30.ro (cărora le mulțumim), unde puteți găsi și varianta pe larg a vieții, slujba și acatistul sfântului! Nu înainte de a citi, tot de la aceeași sursă, poziția critică a Înalt Prea Sfințitului Mitropolit al Tesalonicului, Antim, la adresa propagandei serialelor turcești (să nu uităm că la noi se produce prin postul turcesc Kanal D, unde este plin de emisiuni de prost gust, desuete, curvești sau batjocoritoare la adresa României, românilor, Bisericii):

«Mitropolitul Tesalonicului, întrebat despre critica pe care o face serialelor de film turceşti, printre altele a subliniat: „Când fac zapping şi văd rulând un serial turcesc, atunci imediat schimb canalul».
«Suleiman Magnificul prin măcelurile sale era aproape să desfiinţeze Balcanii întregi, iar acum canalele de televiziune îi fac publicitate ca serial?”, a lămurit Mitropolitul Tesalonicului.» 

«Nu cunoaşteţi intenţiile vecinilor. Acum vor să facă o geamie în Atena, timp în care, dacă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol schimbă o piatră în vreo biserică, va fi chemată în instanţă» (sursa:MITROPOLITUL ANTIM AL TESALONICULUI: „NU CUNOAŞTEŢI INTENŢIILE VECINILOR”)

și: «În predica sa de astăzi din biserica Sfântului Dimitrie, kyr Antim s-a pronunţat nefavorabil la adresa posturilor tv, care difuzează serialele vecinilor. „Discreditează şi provoacă conştiinţa noastră naţională. Dacă turcii fac minimul pe care-l cerem pentru Patriarhia noastră Ecumenică, vom schimba şi noi tactica. Însă nu putem să ne impunem,  deoarece posturile tv vor să difuzeze aceste programe. Închideţi televizoarele. Eu, oriunde văd un astfel de serial, închid televizorul”.»

de asemenea: «a spus că Mitropolia ajută încă şi pe emigranţii ilegali, dându-le o farfurie de mâncare. „M-au sunat de la emigrări şi au solicitat 70 de porţii de mâncare, deoarece nu aveau cu ce să-i hrănească pe cei reţinuţi. Când aceşti oameni vin şi cer de mâncare, normal că le  oferim. Ca să audă unii care acuză Biserica. De acum înainte statul trebuie să-şi facă treaba”» (sursa: Mitropolitul Antim împotriva serialelor turcești)

+++

SINAXAR 

În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în aceasta ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, nemaiputând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.

Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesteni (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştinii cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Cu rugăciunile noului mucenic Ioan Valahul, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pastile tin sapte zile ca una, NU trei! Sfintele CANOANE pecetluite de Sf. Sinoade Ecumenice cer IMPARTASIRE ZILNICA in SAPTAMANA LUMINATA celor care nu se afla sub epitimie.

de Marian Maricaru

Sfintele CANOANE cer IMPARTASIRE ZILNICA in SAPTAMANA LUMINATA. Nu exista dublu standard preot-laic in problema pregatirii pentru Euharistie. Dupa cum veti vedea, Sinodul Trulan sau „in Trullo”, ori „Quinisext” adica „Cinci-Sase Ecumenic” se exprima in acest sens la sfarsitul secolului VII d. Hr. (691), prin canonul 66. Hotararile sale sunt primite si de Sinodul VII Ecumenic, cu un secol mai apoi (787 d. Hr.). Prin urmare, nu este vorba de perioada primara a Bisericii (pentru cei care sustin retorica lui „aceasta se facea numai in Biserica primara” etc), ci de plin Ev Mediu. Iar canonul a fost dat ca sa fie tinut de intreaga Biserica si nu a fost abrogat niciodata.

In plus, Saptamana Luminata este toata O SINGURA ZI. Pastile nu tin trei zile, cum gresit tot repeta unii si a patruns si in calendarele bisericesti! Fiecare zi a Saptamanii Luminate este mai mult decat o Duminica. Se canta in fiecare zi toata slujba din noaptea privegherii Pastilor Invierii (Pastile Crucii sunt Vinerea Mare). Singurele lucruri care difera sunt:

1. faptul ca nu se ia si lumina (de la candela / lumanare) la inceput si nu se citeste Evanghelie in pridvorul bisericii, ci se ia doar Lumina  (si Adevaratul Miel Pascal) de la sfarsit, adica Sf. Impartasanie! 

2. faptul ca slujba se canta, ca si in noaptea privegherii de Paste, combinata cu slujba din Duminicile obisnuite, dar se schimba glasul, trecandu-se, in fiecare zi a Saptamanii Luminate, la alt glas. La privegherea din noptea Pastilor Invierii slujba se combina, deci, cu slujba din Duminicile glasului I de peste an. In Lunea Luminata cu slujba Duminicilor glsului II de peste an. Si tot asa, pana Sambata…

Iar aceasta Saptamana, ”Sambata a Sambetelor” (Sabbath al Sabbath-urilor, Odihna a Odihnelor) si „Sarbatoare a Sarbatorilor”, Inseptita Zi a Opta, este Inseptita Zi Intai (nastere, spre vesnicie) si a Opta (renastere in vesnicie) ca UNA (Duminica este „ziua una”, nu „ziua intai”- conform traducerii corecte a Facere 1, 5). Ziua a opta si erupere-pregustarea a „Zilei celei Neinserate a Imparatiei”, Pastile Domnului petrecut Duminica, se incununeaza cu o Duminica, a opta numarata din Duminica Pastilor, daca este sa luam fiecare zi din Saptamana Luminata ca Duminica. Aceasta este cunoscuta (nu numai la români) ca „Duminica Tomei”, insa in cartile de cult (Penticostar) poarta si numele de ANTIPASCA, adica cea care inchide crugul strict al Zilelor Pastilor (pentru ca mai apoi urmeaza dupa-praznuirea pana in ajunul Inaltarii). Pe de alta parte, toata perioada Cincizecimii cuprinde sapte saptamani, si, deci, sapte Duminici, care se incununeaza cu Saptamana Praznuirii Cincizecimii (va fi din nou harti), si se sfarseste cu o A OPTA DUMINICA, care este Duminica Tuturor Sfintilor. Iar Sfintii sunt roada eshatologica a Pastilor, Inaltarii lui Hristos si Pogorarii Duhului Sfant.

Iata ce spune si par. Petru Pruteanu in problema Impartasirii Continue in Saptamana Luminata:

„ Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine” pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul de 7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider că au dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.

Deci fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai ales în ziua de Paşti, iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă dacă motivul plecării într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi, iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine. Să nu ne dăm sufletul pe mâna oricui.

Sunt cazuri când unii creştini s-au apropiat la Paşti să se împărtăşească, iar preotul i-a făcut de râs în faţa întregii Biserici spunându-i: „…şapte săptămâni nu ţi-au de ajuns să te împărtăşeşti? De ce strici obiceiurile satului?”. Eu însă l-aş întreba pe un astfel de preot: „patru ani de studenţie la teologie nu ţi-au fost de ajuns să te hotărăşti: ori devii preot serios, ori te duci să paşti vacile, căci „iconomii Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) nu pot să spună aşa prostii…”. Şi astfel de replici nu trebuie spuse în bătaie de joc, ci cu durere pentru Biserica lui Hristos, care a ajuns să fie slujită de astfel de oameni incompetenţi. Un preot adevărat nu numai că nu opreşte oamenii de la împărtăşire, ci îi cheamă şi-i învaţă să trăiască în aşa fel încât să se poate împărtăşi la fiecare Liturghie. Şi atunci însuşi preotul se bucură de o cu totul altă viaţă a creştinilor din parohia sa. „Cine are urechi de auzit, să audă!”. ”

O nouă adeverire a dogmaticii empirice, a Adevărului Ortodoxiei față de islam, a Dumnezeirii și Învierii lui Hristos: Sfântul Mucenic Ahmed cel Nou (3 mai)

Sfantul Mucenic Ahmed cel Nou

Martirizat la 3 Mai 1682 in Constantinopol
(Din noul Martiriologiu al Sfântului Nicodim Aghioritul)

Acesta avea o sclavă de origine rusă, cu care traia in desfranare, dar îi permitea sa mearga la Biserica creştinilor în zilele de sărbătoare. Cand se intorcea de la biserica, o mireasma neobisnuita iesea din gura ei. Ahmed a întrebat-o ce mănâncă de miroase aşa iar ea i-a zis că mănâncă anafură şi bea aghiasmă. După ce a auzit aceasta, Ahmed a invitat un paroh de la Biserica Mare şi i-a cerut să-i pregătească un loc deoarece doreşte să meargă atunci când va liturghisi patriarhul.

Cand patriarhul a slujit, raze au iesit din degetele sale in momentul in care a binecuvantat poporul, oprindu-se pe capetele tutuor celor prezenti, insa nu si pe capul lui Ahmed. Acest lucru l-a determinat sa se boteze imediat. Si a fost crestin in ascuns pentru multa vreme.

La o adunare in cetate, cei de fata s-au intrebat cine oare sa aiba cea mai mare putere. Fiind prezent si Ahmed, acesta a strigat cat a putut de tare ca credinta crestinilor e cea mai mare putere, marturisind ca si el este crestin, si dupa ce a predicat cu mult curaj taina intruparii a Mantuitorului, a primit fericitul sfarsit al martiriului.

Traducere din limba elina: Sfânta Mănăstire Pantocrator

SURSA: http://acvila30.ro/sfantul-mucenic-ahmed-cel-nou/