Preluare de pe Pelerin Ortodox: MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU: ,,BISERICA NU TREBUIE SĂ FIE INSTRUMENTATĂ PRIN PLANURI GEOPOLITICE!”

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-biserica-nu-trebuie-sa-fie-instrumentata-prin-planuri-geopolitice/

De asemenea, Mitropolitul de Pireu s-a referit la istoria Bisericii, subliniind că ,,Biserica nu trebuie să fie instrumentată, după cum se urmărește, în planurile geopolitice, geostrategice, care există în cadrul sistemului mondial de viețuire și coexistență a națiunilor. Biserica este poporul lui Dumnezeu care se îndreaptă prin timp spre Împărăția lui Dumnezeu. De aceea și etnofiletismul este erezie”.

,,Prin urmare, nu vorbim despre biserici naționale, ci vorbim despre un singur popor al lui Dumnezeu, despre o singură Biserică în care există toți: ruși, greci, bulgari, sârbi și toți cei care îmbrățișează credința în Iisus Hristos”, a adăugat printre altele Mitropolitul de Pireu.

În alt moment, Mitropolitul Serafim a subliniat în legătură cu Ucraina: ,,Se desfășoară un joc geopolitic și geostrategic îngrozitor între NATO și Federația Rusă, încât vă dați seama că în aceste lucruri Biserica nu poate să intre ca instrument.

Un cal troian în Biserică: Primejdia eclesiologic-dogmatică a recunoaşterii Adunării din Creta, în ciuda şi a unor decizii bune luate acolo

Unele dintre deciziile Adunării din Creta sunt foarte bune (de exemplu, recunoaşterea  Sinoadelor VIII şi IX Ecumenice şi a altora antifilioquiste, antipapiste, anti erezii romanocatolice, antiprotestante, condamnarea uniaţiei, adică a greco-catolicismului), dar funcţionează şi ca un puternic cal troian pentru că acceptarea deciziilor sinodului vine la pachet cu acceptarea modului greşit de organizare şi votare, cu acceptarea noii eclesiologii heterodoxe a primaţialismului şi a noii (supra-)instituţii a sinaxei extinse a primaţilor sub titlul de „Sfânt şi Mare Sinod” permanent. Relaţiile trebuie să fie între Sf. Sinoade locale, nu între primaţi. Primatul este în aceste cazuri doar reprezentantul sinodului său, nu tătucul sau micul lui papă …
Articolul 13, paragraful 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare spune că documentele sunt semnate doar de întâistătători. Evident că la Sinoadele Ecumenice au semnat toţi episcopii. Pentru că şi votau toţi, direct. Nu ca aici, unde în Regulament, la articolul 12, care tratează problema, nu apare niciunde clar modul în care o Biserică autocefală deliberează şi votează interior pentru a rezulta votul său unic.
De altfel, însăşi convocarea Sinodului se face, conform primului articol din numitul Regulament, doar prin acordul tuturor primaţilor – fără să se vorbească de un acord şi o delegare a primaţilor de către sfintele sinoade locale din care fac parte.
Prin această prevedere „Marele Sinod” arăta din nou că este doar o sinaxă extinsă a primaţilor – nouă instituţie în Biserică. Cu toate acestea, sau tocmai şi din cauza lor (pentru că nu s-a luat în calcul dezacordul sfintelor sinoade locale cu diferite aspecte legate de „Marele Sinod”), s-a călcat în picioare dezacordul ulterior al sfintelor sinoade locale în legătură cu data stabilită pentru „Marele Sinod”, tematica şi conţinutul documentelor (Patriarhia Georgiei refuzase, oricum, şi a refuzat şi ulterior, chiar şi prin scrisoare lămuritoare dată în timpul Adunării din Creta, explicit să semneze documentul propus pe tema Tainei Nunţii, considerând că este o temă dogmatică şi că acceptarea căsătoriei mixte este o încălcare a principiilor dogmatice şi a afurisirii puse de canonului 72 de la Sinodul V-VI Ecumenic) sau regulamentul de organizare (pe care reprezentantul Patriarhiei Antiohiei a refuzat să îl semneze la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, exact cea la care s-a hotărât convocarea „Marelui Sinod”, şi a reafirmat lămuritor, din nou poziţia sa contrară). Cu toate aceste probleme, Patriarhia din Fanar a refuzat să răspundă pozitiv nu numai la apelul făcut de mai multe sinoade locale de a se amâna şi reorganiza „Sfântul şi Marele Sinod”, dar şi la apelul făcut de Patriarhia Moscovei de a se întrunit de urgenţă o sinaxă a primaţilor care să reevalueze situaţia şi să decidă. Nu că Moscova ar protesta faţă de noua eclesiologie primaţială. Să nu uităm că Sinodul Patriarhiei Moscovei a votat ca ortodoxe imediat după publicare, în Februarie 2016, şi într-o pretinsă unanimitate documentele propuse pentru Creta – lucru ce a dus în unele cazuri la oprirea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către unii ierarhi şi preoţi. Iar dacă vorbim despre teologia primatului şi noi eclesiologii, trebuie spus că Patriarhul Chiril este pomenit înaintea ierarhului locului la orice slujbă, din cea mai mică parohie din cuprinsul Patriarhiei Moscovei, chiar şi în Basarabia.
Dar de ce oare tocmai regulamentul de funcţionare este ultimul document adoptat, fără discuţii serioase în pliroma Bisericii? Oare nu tocmai pentru a fi puşi în faţa unui fapt implinit, teologia regulamentului fiind antitradiţională şi heterodoxă? De obicei aceia care vor să forţeze ceva pun acel lucru, diplomatico-strategic, la sfârşit. Şi se pare că le-a reuşit păcăleala, pentru că prea puţini ierarhi au contestat public la nivel mondial modul de organizare. Deşi nu au lipsit nici cei care au contestat, 11 mitropoliţi greci retrăgându-se rând pe rând de pe lista participanţilor, deşi aleşi pentru a participa. Unii au spus clar din ce motive, alţii au fost mai evazivi.

Ideea noii eclesiologii din Regulament pleacă de la importarea personalismului existenţialist în teologia ŞI ECLESIOLOGIA ortodoxă prin teologia Mitropolitului Ioan Ziziulas al Pergamului, mâna dreaptă a Patriarhului Bartolomeu.
Mai pe scurt, ideea sa că unitatea Bisericii locale se face în Euharistie şi Episcop duce la ideea că unitatea Bisericii autocefale se face în primat, iar cea a Bisericii Ortodoxe se face în Patriarhul fanariot (mai am de citit şi recitit legătura dintre aceste teorii şi ideea că unitatea Sfintei Treimi este în Persoana Tatălui, nu în fiinţa şi voinţa comună a celor Trei Persoane – în volumul „Persoană şi natură” J.-Cl. Larchet explica critic ceva despre teologia trinitară a lui Ziziulas). De altfel, un alt mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a formulat clar teoria că Biserica Ortodoxă are nevoie de un semn văzut al unităţii sale, iar acesta trebuie să fie Patriarhul „Ecumenic”, adică fanariot.
Cred că aceasta este una dintre principalele probleme DOGMATICE ale Ortodoxiei astăzi.
Cum spuneam şi în alt loc, fostul Constantinopol, actualul Fanar, asemenea Vechii Rome, îşi creează o întreagă ideologie teologică a puterii pe măsură ce aceasta a fost, de facto, pierdută conform chiar înseşi principiilor canoanelor care i-au acordat-o în secolul V şi, mai apoi, prin autointitularea de „Ecumenică” la sfârşitul sec. VI, pe când ajunsese Constantinopolul capitală unică a Imperiului, apoi UNICĂ capitală a sa, după căderea Vechii Rome.
Care este soluţia la această problemă? Este necesară o completă reconfigurare a lumii ortodoxe pe baza unei eclesiologii real ortodoxe, nonautiste şi nonanacronice. Poate prin conferirea de „primus inter pares” pe bază de apostolicitate de primă mână Ierusalimului (sau Antiohiei pentru că este locul unde prima dată ucenicii Domnului s-au numit creştini şi pentru că de ea ţinea şi Ierusalimul până în secolul V, când Ierusalimului devine Patriarhie) – dar ambele se află în zone din ce în ce mai minoritar ortodoxe şi sub stăpânire noncreştină (ceea ce poate ajuta, în sens de spirit martiric, sau, din contră, poate duce la decizii slabe, fricoase, influenţate politic de heterodocşi etc). Apoi se mai poate o variantă prin instituirea unei rotaţii a preşedinţiei sinoadelor, care sistem deşi nu are tradiţie în Ortodoxie, este mai colegial şi mai puţin păgubos sau eretic decât ideologia neopapismului primaţial sau decât bătăliile pentru putere la care asistăm.
Aştept opinii!
M.M.
PS: există o definiţie şi condamnare explicită a etnofiletismului (şi clericalismului) în documentele Adunării din Creta? Că de chestiunea ecumenismului ne-am ocupat mai mult deja, deşi încă nu am verificat varianta finală a textelor Adunării (unde, totuşi, înţeleg că li se recunoaşte titlul istoric de biserici heterodocşilor, se acceptă căsătoria mixtă, deşi este osândită de un sinod ecumenic etc).

Să revedem, dar, ce spune Regulamentul, între altele, conform traducerii de pe siteul Basilica al Patriarhiei Române (deşi traducerea aceloraşi texte tipărită şi lansată de Editura Basilica este ALTA, ale cărei nuanţe par uneori şi mai negative teologic sau mai pozitive. De exemplu, în volumul Editurii Basilica, articolul 10, paragraful 3 are adăugat faptul că este interzisă orice discuţie în contradictoriu „în afara ordinii”, adică nu orice discuţie în contradictoriu, chiar şi pe tema dezbătută; apoi articolul 12, paragraful 3, formulează doar că posibilitate modul de votare pe baza principiului majorităţii în interiorul unei delegaţii – ceea ce textul de pe site formulează altfel):

Articolul 1

Introducere

Prin Harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale.

Articolul 2

Convocarea Sinodului

Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul Ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale, prin care:

se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox;este fixat timpul și locul întrunirii Sinodului, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale, șiinvită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod.

Articolul 3

Structura Sinodului

Membrii Sinodului sunt ierarhii desemnați de fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, în calitate de delegați;

Numărul membrilor a fost fixat în timpul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale din luna martie 2014, la Fanar;Delegațiile pot fi însoţite de consilieri speciali, clerici, monahi sau laici, însă numărul acestora nu poate depăși în mod normal numărul de 6 (șase) membri. Sunt invitaţi, de asemenea, trei asistenţi (personal auxiliar) din partea fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale;Consilierii speciali pot participa la sesiunile plenare ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota, însă trebuie să asiste Secretariatul Sinodului sau Comisiile sinodaleîn lucrările lor, cu dreptul de a lua cuvântul și de a exercita funcțiile specifice, care le sunt încredințate;Pe durata Sinodului, fiecare Întâistătător poate să aibă în spatele lui unul, sau, dacă este posibil, doi ierarhi membri ai delegației Bisericii sale. Datorită multiplelor sale obligații, Președintele poate avea în preajma sa doi ierarhi și un secretar; toți consilierii se vor instala în spatele Întâistătătorilor lor;Dacă un Întâistătător al unei Biserici locale este împiedecat să participe la Sinod sau la una din sesiunile sale, el trebuie să fie înlocuit de un alt ierarh al Bisericii sale, conform practicii acesteia.

******

Articolul 9

Desfășurarea dezbaterilor

Dezbaterile se desfășoară înlimbile oficiale ale Sinodului, respectiv: greacă, rusă, franceză și engleză, ca și în limba arabă ca limbă de lucru, pentru care se va asigura un sistem de interpretare simultană.Temele sunt dezbătute în ordinea în care figurează pe agenda Sinodului; discuțiile se poartă în mod strict doar supra temei desemnate pentru fiecare sesiune de lucru.Orice intervenție în afara subiectului este interzisă, cuvântul fiind retras, prin intervenția Președintelui, cu excepția unei intervenții referitoare la procedură, sau de natură personală; de aceea, în acest caz, cel care solicită cuvântul trebuie să indice care din dispozițiile Regulamentului, după părerea sa, a fost încălcată.

Articolul 10

Participarea membrilor la dezbateri

Intervențiile pe parcursul lucrărilor Sinodului sunt libere, dar nimeni nu poate vorbi înainte de a solicita și a primi permisiunea din partea Președintelui Sinodului.

Dorința exprimată de un membru al Sinodului de a participa la discutarea unei teme anume este declarată prin prezentarea unei note scrise reprezentantului competent al Secretariatului Sinodului, care ține lista de priorități a celor care manifestă dorința de a vorbi și o supune Președintelui Sinodului.Durata intervenției fiecărui orator în timpul dezbaterilor nu poate depăși 10 minute; luarea cuvântului din nou, dacă sunt solicitate unele explicații suplimentare sau dacă acestea sunt socotite ca fiind necesare și utile de către Președintele Sinodului, nu poate depăși 5 minute. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au la dispoziția lor o perioadă dublă de timp pentru intervenții.Orice discuţie în contradictoriu sau orice dispută personală între membrii Sinodului este interzisă, fiind nu numai străină, ci și contrară misiunii Sinodului.

Articolul 11

Modificări aduse textelor

În cursul dezbaterilor asupra fiecărei teme, propunerile de amendamente, de corecturi, sau de adăugiri la textele aprobate în unanimitate de Conferințele Panortodoxe Presinodale și de Sinaxele Întâistătătorilor, referitoare la temele de pe ordinea de zi a Sinodului, sau la textul MesajuluiSinodului:

sunt depuse la Secretariatul Sinodului de delegațiile Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru a fi supuse Plenului de către Președinte pentru ratificarea lor oficială printr-o decizie sinodală;Aprobarea acestor amendamente, după încheierea dezbaterilor asupra lor, este exprimată, potrivit practicii stabilite la nivel panortodox, prin principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Aceasta înseamnă că amendamentele care nu au fost acceptate în unanimitate nu sunt aprobate.

Articolul 12

Votul și aprobarea textelor

Votul referitor la textele dezbătute și revizuite de Sinod, cu privire la temele de pe ordinea de zi:

se referă la fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală și nu la fiecare membru din delegațiile la Sinod, conform deciziei unanime luate în acest sens la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, (potrivit căreia fiecare Biserică Autocefală dispune doar de un singur vot);Votarea textelor de către Biserici la Sinod și nu de membrii delegațiilor nu exclude posibilitatea unei poziții negative din partea unuia sau a mai multor ierarhi din delegația unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la amendamentele aduse, sau chiar la un text, în general. Acest dezacord este înscris în Actele (Procese Verbale) Sinodului șievaluarea acestor dezacorduri este o chestiune internă a Bisericii Autocefale, în care acestea se manifestă, care își poate fundamenta votul său final pe principiul majorității interne, exprimat de Întâistătătorul ei și din aceste motive trebuie acordat spaţiul și timpul necesare pentru consultațiile legate de această situație.

Articol 13

Aprobarea și semnarea textelor

Textele aprobate în unanimitate privind temele înscrise pe ordinea de zi a Sinodului, elaborate în cele patru limbi oficiale și având aceeași validitate:

sunt semnate de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pe toate paginile și în toate limbile oficiale ale Sinodului, iar la sfârșit sunt semnate de Președinte și de toți membrii Sinodului;Deciziile sinodale semnate, ca șiMesajul Sfântului și Marelui Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericile lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă.

Articolul 14

Participarea observatorilor

Observatorii altor Biserici și Confesiuni creștine, precum și persoane ale organizațiilor inter-creștine pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota.

Articolul 15

Redactarea Actelor (proceselor verbale și documentelor)

Dezbaterile Sinodului vor fi înregistrate și editate prin purtarea de grijă a unui Comitet Panortodox special al Secretariatului Sinodului, desemnat printr-o decizie a Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cu scopul de a publica procesele verbale în limbile oficiale şi de a fi comunicate tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

Articolul 16

Informarea presei

Prin hotărârea Președintelui, cu acordul celorlalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, este înființat un Comitet format din patrusprezece membri ai Sinodului, câte unul pentru fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, însoțiți de consilieri speciali, care va informa în mod constant mass-media cu privire la desfășurarea lucrărilor Sinodului.Numai jurnaliștii acreditați de o manieră potrivită de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului.

Chambésy, 27 ianuarie 2016

Semnează:

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

În numele Patriarhului Teodor al II-lea al Alexandriei, Mitropolitul Gabriel de Leontopolis

Reprezentantul Patriarhiei Antiohiei nu a semnat acest document

BISERICA RUSĂ NU VA PARTICIPA LA MARELE SINOD DIN CRETA ȘI INSISTĂ ASUPRA AMÂNĂRII ACESTUIA

Vedeţi ştirea la linkul de mai jos. Ceea ce nedumereşte este cum de Patriarhia Moscovei vorbeşte despre propunerile lor pentru modificarea documentelor când ştim cum le-au votat primii ca ortodoxe, la câteva zile de la publicarea lor, persecutând pe clericii care se opuneau, dând comunicate de autoîndreptăţire absurdă etc.
Enervant şi faptul că Mitropolia din Republica Moldova face parte din „Biserica Ortodoxă Rusă”. Ceva pare tare bolnav cu acest tip de „ortodoxie”…
Apoi, acesta nu este şi nu poate fi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru că nu îi cuprinde pe toţi episcopii, ci doar nişte mitropoliţi. Este un soi de sinod permanent, restrâns la un soi de mini întâistătători locali. Atâta tot. Dar pare o copie în mic după sistemul propus de Marele Sinod.

http://acvila30.ro/biserica-rusa-nu-va-participa-la-marele-sinod-din-creta/

Address of Metropolitan Benjamin of Vladivostok and Primorsk on Orthodox participation in the World Council of Churches / OrthoChristian.Com

Până şi Patriarhia Moscovei a organizat o dezbatere deschisă la critici. Desigur sucit, dipp ce Sinodul BORu a zis la comandă că textele sunt bune, ortodoxe. Apoi, în urma împotrivirilor au dat înapoi. A se vedea faptul că îi sprijină pe bulgari şi obiecţiile lor. La noi nimic…

First of all I would like to give thanks to God, to His Holiness and the Holy Synod for presenting us with the opportunity to gather at this conference, where we can freely express our opinions regarding the impending Pan-Orthodox Council.

Citiţi, însă,  criticile exprimate acolo de acest ierarh: http://www.pravoslavie.ru/english/94002.htm

Patriarhia Rusa cere reuniune panortodoxă presinodală pentru lămurirea problemelor apărute şi reformulări de documente. La ședința Sfântului Sinod au discutat despre problemele întâmpinate în pregătirea pan-ortodoxe Consiliul / Noutăți / Patriarhiya.ru

http://www.patriarchia.ru/db/text/4486334.html

Traducere Google din limba rusă:

versiune printabilă

03 iunie 2016 20:20

La ședința Sfântului Sinod și Biserica Ortodoxă Rusă, 3 iunie 2016, sa constatat că în ajunul Consiliului Pan-Ortodoxă are probleme serioase, care necesită oacțiune imediată ortodoxă comună.

„Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare la 1 iunie 2016, iar incertitudinea continuă în ceea ce privește participarea Patriarhiei Antiohiei în Sfântul Sinod și Marea, precum și lipsa unui consens prealabil cu privire la proiectul de regulament al Consiliului și la documentul” Sacramentul căsătoriei și obstacolele în calea aceasta „înseamnă că acum, când înainte de data de deschidere programată a Consiliului este de două săptămâni, există probleme serioase care necesită o acțiune imediată ortodoxă comună „- spune decizia Sfântului Sinod.

Sfântul Sinod a aprobat modificarea Bisericii Ortodoxe Ruse la proiectul de document: „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și „Misiunea Bisericii Ortodoxe din lumea modernă” . Amendamente au fost formulate pe baza opiniilor exprimate de către episcopi, clerici, călugări, laici.Hotărârile Sinodului a menționat că , în urma discutarea proiectelor cu documentele Consiliului Pan-Ortodox Biserici și Muntele Sfânt Athos Kinot a prezentat , de asemenea ,modificări substanțiale, în mare parte , conforme cu ofertele rusești Biserica Ortodoxă , care necesită o examinare aprofundată în vederea găsirii unui consens ortodox comun.

Sfântul Sinod a declarat că neparticiparea la Catedrala din cel puțin una dintre Biserică este un obstacol de netrecut pentru Sfântul și Marele Sinod, având în vedere că deciziile sale pot fi făcute numai prin consens, după cum rezultă din prevederile documentelor aprobate de reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor locale.

În conformitate cu decizia Sfântului Sinod, calea de ieșire din starea de urgență ar fi de a organiza o reuniune de urgență a pan-ortodoxe pre-Consiliul să revizuiască situația și examinarea Bisericilor Ortodoxe locale de modificări ale documentelor conciliare, în vederea elaborării de propuneri coordonate. Ca rezultat al acestei reuniuni, astfel cum se arată în decizia Sfântului Sinod, ar putea fi pronunțată o hotărâre cu privire la posibilitatea Consiliului pan-ortodoxe ca programate.

Poziția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse va fi comunicată tuturor întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale.

Patriarhiya.ru

Lovitură de stat în Biserica Ortodoxă! spune despre Sinodul din Creta părintele Mihai-Andrei Aldea

Lovitură de stat în Biserica Ortodoxă!

Biserica Ortodoxă este un organism ce cuprinde peste trei sute de milioane de oameni din întreaga lume.
Din Japonia până în Argentina şi din SUA până în Indonezia, în cele mai multe ţări există grupuri mai mici sau mai mari de creştini ortodocşi.

Una dintre cele mai des întâlnite acuzaţii la adresa Bisericii Ortodoxe este aceea de învechire, de lipsă de reformă, de încremenire în trecut.
Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă este cea care, înfiinţată de Iisus Christos în secolul I, a păstrat neschimbate învăţătura acestuia, fără modernizările şi revenirile pe care le găsim în Catolicism, Anglicanism şi altele asemenea.
Felurite grupuri mai mici sau mai mari s-au desprins din ea de-a lungul veacurilor, prin felurite reforme. De la cele ale lui Arie sau Macedonie în vremuri mai îndepărtate, până la cele ale rascolnicilor în vremuri mai apropiate.

În ciuda acestor pierderi, Biserica Ortodoxă a refuzat să îşi schimbe structura, bazată pe sobornicitatea sau sinodalitatea apostolică. A refuzat să îşi schimbe învăţătura sau slujirea.
Orice dezvoltare a învăţăturii de credinţă sau a cultului, orice rugăciuni sau cântări noi, orice practică, de orice fel, a fost şi este supusă în Biserica Ortodoxă unei cercetări extrem de dure.
Dacă nu se potriveşte perfect cu Învăţătura Bibliei, dacă se abate în vreun fel de la Tradiţia Bisericii, este respinsă.
Totul este potrivit pe acest tipic. De la Liturghia ortodoxă, alcătuită din sute de texte biblice asamblate într-un mozaic uimitor, până la administraţia bisericească – ce caută să respecte cât mai fidel organizarea Ucenicilor în jurul lui Iisus Christos.

Desigur, există oameni care încalcă aceste rânduieli. De la ortodocşii „de rând”, numiţi mireni, şi până la ierarhii cei mai mari. Aşa cum şi în cele mai stricte unităţi militare există oameni care încalcă regulile.
Dar, atenţie!, încălcarea regulilor nu înseamnă schimbarea lor!
Iar Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat regulile niciodată!
Sau, nu şi le-a schimbat… până acum!

Pentru prima dată în istorie, o schimbare ULUITOARE a apărut în Biserica Ortodoxă!
După ce mai bine de o mie de ani Biserica Ortodoxă a luptat pentru egalitatea puterii episcopilor în Biserică – dar şi a preoţilor, a călugărilor, a mirenilor -, pentru prima dată în istorie acest lucru se schimbă!
Pentru prima dată în istorie Biserica Ortodoxă acceptă INEGALITATEA!

Acest eveniment ISTORIC de cea mai mare greutate trece aproape neobservat în aceste zile, în care are loc!
Practic, până acum toţi episcopii erau egali între ei.
Într-un sinod oarecare, orice episcop, oricât de mic, avea acelaşi drept de vot şi acelaşi drept la cuvânt cu oricare alt episcop.
Dar acest lucru se schimbă!
Prin înţelegeri secrete, în iunie 2016 va avea loc un aşa numit „Sinod Panortodox” în Insula Creta.
Sinod în care urmează să voteze, din sutele de episcopi ortodocşi din toată lumea, DOAR 14!
Iar aceştia vor avea putere să dea hotărâri pentru TOATĂ BISERICA ORTODOXĂ!

Practic avem de-a face cu o discretă şi extrem de eficientă lovitură de stat, prin care cei 14 episcopi vor prelua conducerea întregii Biserici Ortodoxe!
Iar toţi ceilalţi episcopi – şi toţi ortodocşii – devin de acum supuşii lor!
Egalitatea dintre episcopi, caracteristică fundamentală a Ortodoxiei, dispare.
Se va putea numi mai departe Biserică Ortodoxă?
Este doar una dintre întrebări.
Mai interesantă ni se pare acum însă altă întrebare: cine va conduce pe cei 14 episcopi?

La prima vedere, s-ar crede că este vorba despre Patriarhul de Constantinopole, aşa-zisul „Patriarh Ecumenic”.
Părerea noastră este însă alta.
Pentru că acele canoane care au dat Constantinopolului statutul de Patriarhie Ecumenică au dat şi motivul: era noua capitală a împărăţiei!
Or astăzi Constantinopolul nu mai există! Nici ca nume, nici ca reşedinţă imperială!
Istambulul nu mai este nici măcar capitala Turciei!
Ceea ce face din titlul de „Patriarh Ecumenic” un titlu disponibil. Pentru cineva care poate să îl obţină!

La Athos, unde au ajuns în aceste zile Putin şi Patriarhul Chiril al Rusiei, s-a întâmplat un lucru ce a scăpat multora.
Un prieten l-a observat, însă, şi mi-a trimis poza. Clară, incontestabilă: Putin a fost aşezat în biserică în stranele împărăteşti!
În acelea în care doar împăraţii puteau să stea!
Or asta înseamnă un singur lucru: se lucrează la punerea întregii Biserici Ortodoxe sub autoritatea Patriarhiei Ruse.
Patriarhie care are în spate întreaga putere şi lăcomie a Rusiei.
Aceasta este ţinta loviturii de stat din Biserica Ortodoxă!
De la grupul de 14 episcopi-cardinali ce vor prelua controlul se va trece la numirea unui episcop-papă: Patriarhul Rusiei.
O schimbare gigantică, ce se petrece chiar sub ochii noştri.
O schimbare pe care îmi permit să o consider extrem de rea. Şi care, cred eu, ar trebui să fie neapărat oprită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Gestul privitor la Putin poate părea secundar și, în realitate, chiar este. Dar mi s-a părut o bună paradigmă pentru un fapt esențial: Biserica Rusă este singura care are în spate puterea și autoritatea unui stat. Pe care, de fapt, le pune mai presus de Ortodoxie. Iar în clipa în care se va pune problema celui dintâi dintre cei 14 episcopi-superiori, este evident că puterea lumească din spatele lor se va dovedi hotărâtoare.

Sursa: pagina de Facebook a părintelui

Parintele Mihai Andrei Aldea arata ca PATRIARHIA  RUSĂ  RECUNOAŞTE  PUBLIC  EREZIILE  AŞA-NUMITULUI  „SINOD  PANORTODOX  DIN  CRETA”! Blogul nostru propune sa trimiteti acest text pe adresele tuturor episcopiilor din Biserica Ortodoxa Romana, incusiv Patriarhiei si Sfantului Sinod:

Blogul nostru propune sa trimiteti acest text pe adresele tuturor episcopiilor din Biserica Ortodoxa Romana, incusiv Patriarhiei si Sfantului Sinod:

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1923 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.

De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.

În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.

Citirea lor a provocat îngrijorări largi.

Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.

Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.

După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.

Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

 

*

 

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru[1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.

Dar bucuria nu a ţinut mult!

Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.

Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

 

  1. Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.

 

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.

(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)

(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.

Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:

  • disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
  • inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
  • inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
  • inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
  • apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
  • ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
  • apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
  • problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
  • apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
  • apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
  • apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexualte nu este problemă dogmatică;

etc., etc., etc.

Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.

Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.

Să spunem că este trist e mult prea puţin.

 

  1. Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.

 

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.

(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.

Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

 

  1. Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.

 

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

 

  1. Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].

 

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!

Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!

Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.

(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!

(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)

Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

 

  1. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.

 

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”

Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.

(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.

Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.

(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.

Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.

Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.

(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.

Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

 

  1. El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.

 

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.

Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!

Fie el ecumenic sau nu!

Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.

Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

 

  1. Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.

 

Fraza aceasta este stupefiantă.

(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).

De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice![2]

(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume

problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.

Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!

Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???

(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.

(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!

Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

 

  1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.

 

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.

Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!

(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau alte lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.

Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.

Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.

(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!

Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!

Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!

Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

 

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:

  • Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
  • Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
  • „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
  • Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

 

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici)[3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume[4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.

Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.

Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.

Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.

Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

 

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.

Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

 

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

 

  1. La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).

 

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!

După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.

Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.

Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă”[5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.

A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste[6] şi filetiste[7].

Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).

Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

 

  1. Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.

 

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.

Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

 

  1. Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.

 

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!

Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

 

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.

Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

 

  1. Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.

 

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.

Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

 

  1. Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.

 

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.

Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

 

  1. Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.

 

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.

(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.

(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!

Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul[8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!

Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).

Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l[9]. Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.

(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.

Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

 

  1. Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.

 

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

 

  1. Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.

 

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)

În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostol şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.

Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.

(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.

Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.

Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi,  pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

 

  1. În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.

 

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.

(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!

(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice!
Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?

Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

 

  1. Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.

 

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.

(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)

se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.

În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

 

  1. Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxetrebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.

 

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.

(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.

(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, incluisv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.

Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.

Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.

Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.

(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.

(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” de 14 de episcopi cu drept de vot! pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.

Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.

Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

 

  1. Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxănu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.

 

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.

(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact[10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea <<egalităţii confesiunilor>>” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.

(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „ некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.

Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.

Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.

Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.

Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.

(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

 

  1. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a  „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

 

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.

Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.

Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.

Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!

După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!

Notăm aici doar câteva aspecte:

  • documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
  • documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
  • pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
  • roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

 

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

 

  1. Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații  intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică (punctul 5.2).

 

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.

Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.

Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi![11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!

Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

 

  1. În conformitate cu același document, mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.

 

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:

(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?

Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.

(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.

Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.

(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

 

  1. Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă! Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.

 

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării  la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.

(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii se resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).

(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.

(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl reunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegere”, nu există în CMB?

(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.

De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

 

  1. Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.

 

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.

(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. În relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?

Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.

Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.

Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.

Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).

Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.

(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?

De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?

Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!

Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.

Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.

(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!

Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.

Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.

Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

 

  1. Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.

 

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

 

De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă

 

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?

După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!

Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?

Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.

(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.

Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi în recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.

(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.

(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi a Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.

(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.

(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.

(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

 

  1. Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.

 

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.

Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

 

  1. Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.

 

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!

(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);

(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!

(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!

(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!

Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

 

  1. În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui să servească binelui Bisericii lui Hristos.

 

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.

Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.

Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.

Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.

(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.

  • În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

 

  1. Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.

 

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.

(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.

La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.

Din păcate, este mai mult decât atât!

Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.

(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!

Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.

În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi[12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.

De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.

Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.

Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constă în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!

Duhul Sfânt spune:

 

nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)

Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!

Această concepţie este o altă formă de catolicism!

Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

 

  1. Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sindod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.

 

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.

(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.

(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

 

  1. În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte.

 

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?

(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

 

 

CONCLUZII

 

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.

L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.

Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.

Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

 

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.

Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi truncheri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.

În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.

 

Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

 

  1. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

 

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezi în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sisoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

 

  1. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

 

  1. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

 

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

 

  1. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

 

  1. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

 

  1. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

 

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,

precum şi una în plus:

 

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

 

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

 

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.

Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!

Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

 

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.

Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.

Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului , restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

 

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.

Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

 

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul[13]. Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină[14], răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt[15].

Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin![16]

 

Cu durere şi nădejde,

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

[1]     Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

 

[2]     Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:

„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:
a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”

(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)

După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

 

[3]     Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

 

[4]     Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization

 

[5]     Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

 

[6]     Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

 

[7]     Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

 

[8]     Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

 

[9]     Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

 

[10]    Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

 

[11]    A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

 

[12]    Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

 

[13]    I Ioan 1.4-5

 

[14]    Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5;

 

[15]    Efeseni 5.8-17

 

[16]    Iuda 1.24-25

 

Analiza critică tradusă. Sfântul Sinod al ROCOR despre textele pentru Sinodul Pan-Ortodox | Dragostea se bucură de adevăr

Sfântul Sinod al ROCOR* despre textele pentru Sinodul Pan-Ortodox:

* ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia — Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei) a reintrat în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) în anul 2007, având acum statut semi-autonom faţă de aceasta.

NEW YORK: Comunicat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei către clerici şi credincioşi — 13 Aprilie 2016.

Către Prea Sfinţiţii şi Sfinţiţii Clerici, Cuvioşii Monahi şi Evlavioşii Credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei:

În Numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh !

În lumina bine-venitei publicări a documentelor pregătite pentru apropiatul Sinod Pan-Ortodox, programat să aibă loc în Creta în perioada 16-27 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei a avut iniţiativa de a examina aceste texte, împreună cu o mulţime de alţi ierahi, clerici şi mireni care fac acelaşi lucru în timp ce pregătirile pentru Sinod continuă, şi de a comunica cu turma noastră de-Dumnezeu-păzită şi cu alţii cu privire la tipul de sugestii pe care le propunem, de vreme ce documentele Sinodului sunt un motiv de interes şi de întrebări pentru foarte mulţi. Ni se reaminteşte, în aceasta ca şi în toate, de cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru, când El a afirmat că lucrarea viitorului păstor va fi să pască oile Mele (Ioan 21, 17); şi de asemenea că mâncarea celor care îl iubesc pe El este să păstreze cu osârdie ceea ce Hristos i-a învăţat: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (Ioan 14, 15), şi Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu (Ioan 14, 23).
Cu această râvnă pentru asemenea porunci dumnezeieşti, întreaga Ierarhie a Bisericii Ortodoxe Ruse caută să urmeze sfatul Dreptului Solomon: pleacă-ţi urechea ta spre înţelepciune şi înclină-ţi inima ta spre bună chibzuială (Pilde 2, 2), cercetând documentele care ne-au fost puse la dispoziţie cu smerenie, sârguinţă şi ascultare. Această sarcină este asumată într-un duh lipsit de frică sau îngrijorare lumească, de vreme ce credem fierbinte că Dumnezeu Însuşi este de-a pururi cârmaciul Bisericii, astfel încât El va continua să ne călăuzească şi să ne păzească acum şi până la a doua Lui Venire. Mai degrabă, ne oferim reflecţiile asupra câtorva dintre texte ca un mijloc spre unirea gândurilor noastre cu cele ale multor altora care lucrează spre binele tuturor demersurilor noastre inter-ortodoxe, inclusiv Prea Fericirea Sa Patriarhul şi acei membri ai Bisericii noastre Ortodoxe Ruse care lucrează cu el la aceste pregătiri.
În timp ce unele dintre documente — care au fost pregătite de Conferinţele Pre-Sinodale pentru deliberarea Sinodului, dar care desigur nu sunt texte finale şi sunt în mod necesar preliminare  — nu oferă cauză pentru îngrijorare în lectura [interpretarea] noastră, şi într-adevăr conţin elemente de clarificare folositoare (de exemplu, documentul “Autonomia şi mijloacele de proclamare a ei”), folosirea în alte texte a unei terminologii ambigue, a unei lipse de precizie teologică, şi a unui limbaj eclesiologic străin de Sfânta Tradiţie a Bisericii, necesită comentarii care pot conduce la  îndreptarea lor. Acesta este cazul mai ales în ce priveşte două documente: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, şi “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”; şi câteva probleme ridică de asemenea şi textul procedural intitulat “Organizarea şi procedura de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.”

Documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”

Nu putem citi documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” fără a remarca pronunţatul grad de inconsistenţă [contradicţie] — atât din punct de vedere al limbajului, cât şi din punct de vedere conceptual — care îl caracterizează; dar de asemenea, mai dureros, eşecul documentului de a-şi însuşi eclesiologia ortodoxă curată în maniera necesară pentru proclamarea deplină a Adevărului lui Hristos într-o lume dezbinată. După socotinţa noastră, acesta este cel mai problematic dintre documentele Pre-Sinodale, şi unul care va avea nevoie de revizuiri şi amendamente substanţiale în timpul sesiunilor Sinodului în sine, dacă este să atingă o formă corespunzătoare pentru aprobare.
Inconsecvenţele în terminologia eclesiologică sunt uşor de observat, şi au fost deja remarcate de mulţi (Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasie, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Limassol, precum şi de alţi diferiţi erudiţi clerici şi cărturari ortodocşi). În timp ce documentul începe prin a identifica Biserica Ortodoxă ca “una, sfântă, sobornicească şi apostolească biserică” (art. 1), care “îşi întemeiază unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi pe comuniunea/părtăşia în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine” (art. 2), terminologia folosită de-a lungul restului textului face ambigue aceste fraze, altfel, limpezi şi adevărate. Nu numai că este făcută neclară proclamarea Bisericii Ortodoxe ca Biserica cea “una” prin afirmaţia că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea” (art. 6) şi referirile repetate la “diferite Biserici şi confesiuni creştine” (art 6, art. 20); documentul de asemenea omite orice referire la faptul că Biserica nu este numai “întemeiată de” Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. art. 2), ci este de-a pururi Trupul Lui tainic, mereu unul şi neîmpărţit (cf. Efeseni 5, 30; Coloseni 1, 24). Deşi desigur toţi recunosc existenţa în istorie a grupurilor care caută să-L urmeze pe Mântuitorul în afara Bisericii Ortodoxe, şi care pot prin auto-definiţie să se refere la ele însele ca “biserici”, eclesiologia ortodoxă nu permite nicio trecere la plural a ceea ce este, şi trebuie să fie întotdeauna, Una: însuşi Trupul lui Hristos. Într-o utilizare neoficială o asemenea terminologie (adică de “alte biserici”) poate fi uneori fi folosită din comoditate, dar ea nu poate să-şi găsească locul într-un document oficial al Bisericii, care trebuie să fie precis cu scrupulozitate şi să dea glas cu claritate şi fără ambiguitate predaniilor pe care le-am primit de la Părinţii noştri, care le-au primit de la Domnul.
Şi mai grave sunt deficienţele din acest text privind distincţia esenţială la care caută să se refere: adică, Biserica şi relaţiile ei cu cei din afara ei. În timp ce inimile noastre rezonează cu sentimentul Sfântului Sfinţit Mucenic Ilarion (Troitsky) care remarca cu privire la fractura din lumea creştină: “Ce creştin trezvitor nu se îndurerează în suflet când vede vrăjmăşia şi dezbinarea dintre oamenii care ar trebui să-şi unească credinţa lor, printre care ar trebui să domnească pacea lăsată şi dată de Hristos ucenicilor Lui, şi dragostea revărsată în inimile creştinilor de Sfântul Duh!” — recunoaştem în acelaşi timp că venirea acestei păci la cei care sunt dezbinaţi poate să aibă loc doar prin proclamarea unicei căi adevărate spre unitate: viaţa mântuirii oferite în Biserică; şi că a înţelege întoarcerea la Biserica cea neîmpărţită începe cu a înţelege corect despărţirea. Aici documentul atinge maximum de neclaritate. Nicăieri textul nu ţine seama de exemplul Sfinţilor Părinţi, Sfintelor Sinoade şi Canoane ale Bisericii în identificarea dezbinării dintre popoarele creştine ca provocată de schismă şi erezie (termeni care, cel mai surprinzător, nu apar în text deloc); adică, în termeni de grade crescătoare de despărţire şi îndepărtare de Trupul şi Adevărul lui Hristos. [1] În loc de aceasta, documentul alege demersul para-eclesiologic de a localiza dezbinarea în cadrul unui concept, definit în mare, de “unitate creştină” (cf. art. 4), care el însuşi devine o frază ambiguă folosită pentru a sugera o supremă “unitate a credincioşilor în Hristos” (ibid.) care se extinde dincolo de “una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” şi încorporează multe alte confesiuni. [2]
În chiar acest context ale unei para-eclesiologii heterodoxe, documentul continuă prin a vorbi despre unitatea creştină ca ceva care a fost “pierdut” (art. 5), şi despre “restaurarea unităţii creştine”ca unul din scopurile permanente ale Bisericii (art. 4, 5, 12, 24). Asemenea afirmaţii contrazic proclamaţia altfel validă că “unitatea prin care Biserica se distinge în natura ei ontologică este imposibil de sfărâmat” (art. 6). Mai mult, amestecarea proclamaţiei corecte că Biserica dă mărturie “celor care sunt în afara ei” (ibid.), cu sugestia că ea interacţionează cu asemenea corpuri cu scopul de a căuta “unitatea creştină pierdută pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare a celor Şapte Sinoade Ecumenice” (art. 5), lămureşte că “unitatea” despre care se vorbeşte este una în care Sfânta Biserică Ortodoxă a acelor Sinoade nu este decât o parte sau componentă, mai degrabă decât întregul neîmpărţit pe care Hristos l-a păstrat pururea ca pe propria Lui Mireasă  (cf. Efeseni 5, 25-26, 32). În toate acestea, nu doar că o eclesiologie heterodoxă este sugerată în redactarea preliminară a unui document potenţial pan-ortodox, ci se şi neglijează o puternică oportunitate pastorală. Adevărata dezbinară prezentă între popoarele creştine astăzi este pierderea unităţii creştinilor heterodocşi cu Biserica Ortodoxă; şi calea vindecării care poate să facă omenirea dezbinată cu adevărat unită este îndepărtarea în pocăinţă de schismă şi erezie, şi întoarcerea la Biserica cea una a cărei unitate niciodată nu a fost ruptă. [3] Tocmai pentru dumnezeiasca păzire a acestei unităţi interioare ne rugăm când cerem “unirea tuturor” în Sfintele Liturghii, în acelaşi timp purtând în inimile noastre nădejdea că aceia care sunt despărţiţi de ea se pot întoarce. Un document pan-ortodox care omite să proclame această nădejde evanghelică în lume ratează o oportunitate de a transmite corect vestea cea bună a mântuirii.
Acelaşi document conţine şi alte erori care nu pot fi trecute cu vederea. Cel de-al douăzeci şi treilea articol al lui se referă la necesitatea dialogului teologic inter-creştin (în sine un demers bun şi potenţial rodnic) “excluzând orice practică de prozelitism sau orice manifestări scandaloase de antagonism inter-confesional” (art. 23). Asocierea laxă a termenului “prozelitism” cu “antagonism inter-confesional” este problematică, deoarece Domnul nu numai porunceşte propovăduirea activă (conducând la botez) a “tuturor neamurilor” (cf. Matei 28, 19-20), ci şi asigură Biserica de paza Lui specială pentru prozeliţi — o realitate pe care o cântăm în Psalmii Tipiconali ai Dumnezeieştii Liturghii (Κύριος φυλάσσει τοὺς προσηλύτους, Psalm 145, 9). A interzice categoric “prozelitismul”, corect înţeles, al heterodocşilor de către ortodocşi este o acceptare tacită a unei “egalităţi a confesiunilor” (ceva ce documentul însuşi spune corect că nu poate fi acceptat; cf. art. 18), de vreme ce echivalează cu o recunoaştere a ideii că heterodocşii sunt deja uniţi cu Trupul lui Hristos (Biserica) şi deci nu au nevoie să fie atraşi către o convertire în pocăinţă la ea.
Presupunem că această interdicţie evident anti-evanghelică nu este ceea ce se intenţionează prin acest text, care asociază “prozelitism” cu “manifestări scandaloase de antagonism inter-confesional”; şi că în schimb se foloseşte termenul într-un jargon vernacular recunoscut în uzul comun pentru a se referi la tacticile necinstite şi adesea perfide folosite în propovăduirea Evangheliei, mai degrabă decât propovăduirea Evangheliei în sine (care este şi modul în care interpretăm de asemenea utilizarea termenului în recenta declaraţie comună a Prea Fericitului Patriarh al Moscovei şi a Papei Romano-Catolic al Romei [4]). Totuşi, în vreme ce utilizarea neprotocolară a termenului pentru a se referi la conduite corupte poate fi admisibilă în documente neoficială, aceasta nu poate fi permisă în cazul unei declaraţii eclesiologice oficiale.

Documentul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”

Problemele cuprinse în documentul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi” sunt mai subtile şi teologice în caracter faţă de acelea din textul despre relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, însă chiar pentru acest motiv merită o atenţie deosebită. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasios a expus deja cu atenţie elementele de bază ale erorilor antropologice care susţin acest text în ansamblu, care fac ca centrarea lui altfel nobilă pe lucrarea Ortodoxiei de a ocroti pacea, prevenirea războiului, lupta contra discriminării, etc., să fie profund problematică până când vor fi corectate.
Miezul problemei stă în utilizarea repetată în document a termenului “persoană umană” unde ar trebui să folosească “om”, şi în fundamentarea discuţiei umanitare din el pe variaţiuni asupra acestei fraze. [5] Utilizarea termenului “persoană” pentru om apare în cadrul discursului ortodox într-o manieră notabilă doar din vremea lui V. Lossky, care recunoştea el însuşi noutatea utilizării acestuia de către el; şi în vreme ce a devenit aproape absolut normativ în discuţiile contemporane, Sfinţii Părinţi sunt consecvenţi în folosirea cuvântului scriptural şi liturgic de “om”. Termenul “persoană” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) [6] este folosit în primul rând în limbajul ortodox cu referire la Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, în mărturisirea fiinţei ipostatice unice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, precum şi a realităţii ipostatice singulare a Fiului Unul în Care amândouă naturile, dumnezeiască şi umană, coexistă “neamestecate, neschimbate, neîmpărţite, nedespărţite” (Definiţia celui de-al patrulea Sinod Ecumenic). Aproape niciodată nu se aplică termenul la făptura omenească (în care asemenea distincţii nu există), tocmai ca un mod de a marca distincţia absolută între ceea ce este creat şi ceea ce este Increat — căci în vreme ce omul este “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el nu este în niciun fel comparabil, în calitatea lui de creatură, cu Cel Care nu are niciun început.
Această clarificare, care la prima vedere poate să pară excesiv de nuanţată sau chiar pedantă, este de o importanţă fundamentală pentru teologia şi antropologia ortodoxă, şi demonstrează nevoia pentru cea mai riguroasă când se examinează documente de largă circulaţie (chiar şi într-un caz ca acesta, în care textul nu îşi propune să se refere deloc la dogma Treimică, şi totuşi neintenţionat avansează teme problematice din punct de vedere dogmatic). Înmulţirea întrebuinţărilor greşite ale termenului “persoană” pentru om de-a lungul ultimilor 75 de ani a dus la numeroase pervertiri ale limbajului teologic în domeniul reflecţiei dogmatice, dintre care una din cele mai notabile, conceptul că există o “comuniune de Persoane Dumnezeieşti în Sfânta Treime”, este afirmat ca atare în document (art. 2.i). [7] Discuţiile teologice exacte din secolele al patrulea şi al cincilea au clarificat că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt uniţi într-o comuniune veşnică după fiinţă (în naşterea Fiului, purcederea Duhului şi monarhia Tatălui), şi nu într-o comuniune de Persoane. Folosirea greşită a termenului “persoană” pentru om a condus, cu toate acestei, la aplicarea unor consideraţii asupra comunităţii neamului omenesc la natura Sfintei Treimi într-o manieră care contrazice învăţătura limpede a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea exprimare nepotrivită cu privire la Sfânta Treime produce noi probleme antropologice care rezultă din înţelegerea “persoanei omeneşti” ca “o comunitate de persoane în unitatea neamului omenesc oglindind viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti în Sfânta Treime” (art. 2.i — una din cele mai problematice expresii din document). [8] În timp ce e adevărat că libertatea omului (subiectul Articolului 2) este un dar provenind din crearea lui “după chipul” lui Dumnezeu, nici viaţa lui în larga comunitate a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exercită în cadrul ei, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor Dumnezeieşti exprimată în veşnica lorîmpreună-locuire/perihoreză.
În numeroase locuri de-a lungul documentului sunt prezente semne ale acestei antropologii eronate, rezumate în dorinţa de a promova “recunoaşterea generală a înaltei valori a persoanei omeneşti” (art. 1.iii) [9] ca sursă pentru limbajul său misionar. the source for its language of mission. Totuşi, când omul este identificat incorect ca persoană umană, reflectând o concepţie improprie a unei “comuniuni de Persoane Dumnezeieşti” în Sfânta Treime, “înalta valoare” a sa este exprimată în termeni inevitabil eronaţi. Valoarea omuluie este într-adevăr înaltă, dar temeiul cotect al valorii sale stă tocmai în distincţia sa ca creatură de Persoanele Treimii, în a Cărei viaţă el este cu toate acestea chemat şi al Cărei chip totuşi îl poartă tainic/mistic, făcându-l unic în toată făptură în aceea că poate atinge asemănarea lui Dumnezeu prin îndumnezeirea firii sale.
În rezumat, dorim să accentuăm că acest document despre misiunea Bisericii spune multe care sunt bune: sublinierea exercitării corecte a libertăţii umane, urmărirea păcii şi a dreptăţii, lupta împotriva discriminării, identificarea multiplelor probleme legate de ideologiile seculare şi consumeriste ale culturii noastre actuale, şi aşa mai departe — toate acestea sunt scopuri lăudabile şi plăcute lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să fie atinse prin aplicarea unor concepte antropologice şi teologice eronate. Expresia “persoană umană” ar trebui înlocuită peste tot cu mai potrivitul “om”, mai ales în expresii cheie ca “valoarea persoanei umane” (art. 1.iii). Similar, alţi termeni antropologici ambigui sau incorect aplicaţi ar trebui cercetaţi cu atenţie şi corectaţi (precum utilizarea lui “gen”, când de fapt se denotă “sex”; cf. Prefaţă, art. 5[ii, iii]).

Un cuvânt despre preocedurile şi autoritatea Sinodului

În sfârşit, un cuvânt trebuie spus despre procedurile operaţionale stabilite pentru Sinod, cu referire la autoritatea pe care orice documente pe care le-ar putea aproba o vor avea în lumea ortodoxă.
Nu suntem primii care să remarce afirmaţia eclesiologică eronată prezentă în Articolul 22 al documentului “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, care susţine că “păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este posibilă numai mulţumită structurii sinodale care din cele mai vechi timpuri a fost pentru Biserică criteriul puternic şi final în probleme de credinţă”. Sfintele Sinoade ale Bisericii, chiar şi acelea considerate Ecumenice în conştiinţa Bisericii, nu au fost niciodată “criteriul puternic şi final în probleme de credinţă,” ci mai degrabă confirmarea în Duhul Sfânt a unicului criteriu de credinţă care este Voinţa expresă a lui Hristos. Adevărata credinţă ortodoxă nu este păstrată “numai … mulţumită structurii sinodale” a Bisericii, ci prin conducerea statornică şi activă a lui Hristos asupra Trupului Lui, pe care Sinoadele corect constituite şi reunite prin rugăciune o exprimă mai degrabă decât o determină.
Aceasta se îndeplineşte prin harul apostolic, harismatic conferit Ierarhilor Bisericii, care în rugăciune şi cugetare sobornicească dezvăluie tainic/mistic Voinţa lui Dumnezeu Care vorbeşte în şi prin slujitorii Lui. Pentru acest motiv, acele sinoade care au putut fi judecate de Biserică ca având autoritate incontestabilă asupra lucrării şi vieţii ei sunt acelea în care libertatea deplină a acestui har episcopal este păstrată. Fiecare episcop manifestă în mod egal harul apostolic, şi în sinod fiecare episcop poate în libertate să-şi ridice glasul în ansamblul acelei adunări. Doar într-o asemenea manieră au putut sinoadele să spună Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28) şi să proclame cu autoritate Voinţa Domnului.
Precizările făcute prin procesul Pre-Sinodal şi decizia Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, explicate în Articolele 3, 12 şi 13 din documentul “Organizarea şi procedura de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii ortodoxe”, fac evident că adunarea pan-ortodoxă care va avea loc în acest an nu va fi un sinod de această natură. Ne grăbim să adăugăm, într-un duh de deplină credinţă şi dragoste, că acest lucru în niciun sens nu înseamnă că nu poate fi valoros şi important, şi într-adevăr ne rugăm pentru o întrunire rodnică care să permită o nouă măsură a dialogului şi lucrării comune inter-ortodoxe. Totuşi, un sinod care include doar un număr fix de episcopi reprezentanţi (art. 3.i), în care votarea pentru adoptarea textelor se face după un nou model, “o Biserică, un vot” în care votarea “se va efectua de către Bisericile Ortodoxe Autocefale, nu de fiecare membru în parte al delegaţiilor reprezentate la Sinod” (art. 12.i), în care se afirmă explicit că “the votarea de către o Biserică la Sinod, nu de către un membru al unei delegaţii, nu exclude posibilitatea ca unul sau mai mulţi ierarhi din delegaţia unei anumite Biserici autocefale să adopte o poziţie negativă faţă de amendamentele introduse sau faţă de un text în general” (art. 12.ii) şi care relegă orice asemenea opinie separată ca “o afacere internă a acelei Biserici de care aparţin ierarhii” (art. 12.iii) — toate aceste lucruri înseamnă că orice documente care sunt aprobate la acest sinod pot într-adevăr să aibă “o autoritate pan-ortodoxă” (art. 13.ii), însă această autoritate nu poate fi nici dogmatică nici doctrinară, ci va reprezenta numai autoritatea vocilor acelor ierarhi cărora asemenea reguli le-au permis să fie prezenţi, să vorbească, şi să voteze. În vreme ce suntem satisfăcuţi că insistenţa asupra consensului unanim pentru orice amendamente (art. 11.ii), precum şi pentru adoptarea textelor în sine (art. 13.i), protejează adecvat contra posibilităţii impunerii oricărui text prin “votul majorităţii”, rămâne faptul că chiar şi în asemenea cazuri în care deciziile sunt luate la acest sinod prin consensul unanim al celor prezenţi, asemenea decizii nu pot niciodată considerate ca mărturisind consensul plinătăţii/pliromei Bisericii, şi prin urmare autoritatea pe care o au trebuie atribuită în consecinţă.

Concluzie

Scriem cele de mai sus atât pentru a oferi câteva corecturi critice documentelor înfăţişate dezbatere de cătree viitorul Sinod, în duhul conlucrării frăţeşti, bunei înţelegeri şi sprijinului pentru fraţii noştri ierarhi şi clerici ai celorlalte Biserici Ortodoxe Locale, precum acelea menţionate anterior în această scrisoare; şi de asemenea cu scopul de a asigura turma de credincioşi încredinţată nouă de către Hristos de grija atentă acordată sarcinii examinării acestor documente de către păstorii lor. Procesul de abordare a nevoilor pastorale din oricare epocă este unul care cere atât rugăciune cu putere şi nevoinţă jertfitoare de la toţi creştinii, cât şi lucrarea devotată, deliberată de a daranta, în orice document pe care Biserica l-ar putea pune în discuţie, credincioşia Evangheliei pe care am moştenit-o. Orice asemenea texte, acum ca şi de-a lungul istoriei, trec prin multe etape de pregătire şi revizuire; şi faptul că noi, împreună cu alţii, am identificat probleme grave la unele din documentele care aşteaptă să fie dezbătute de către viitorul Sinod ar trebui să nu fie un motiv nici de teamă, nici de nelinişte. Sfântul Duh, Care întotdeauna călăuzeşte Biserica în iubire, nu este departe de noi astăzi; iar Biserica nu este în timpurile noastre, şi nici n-a fost vreodată, lipsită de conducerea activă a Adevăratului ei Cap, Hristos Dumnezeu nostru, în Care ne încredem cu credinţă deplină că va călăuzi Trupul Lui la tot adevărul.
Cerem fierbinte rugăciunile întregii noastre turme de credincioşi, ca rămânând neclintiţi pe piatra/stânca Bisericii, rugăciunile lor să poată susţine pe toţi acei ierarhi care vor lucra pentru binele acestui dialog şi al acestei adunări.

Semnat,
SFÂNTUL SINOD AL EPISCOPILOR
BISERICII ORTODOXE RUSE DIN AFARA GRANIŢELOR RUSIEI

NOTE:

[1] Ca, de exemplu, în exprimarea limpede a Sf. Vasile cel Mare în prima sa Epistolă Canonică (Epistola 188), precum şi în Primul Canon al aceluiaşi Părinte şi în comentariul Sf. Nicodim Aghioritul asupra aceluiaşi; şi în multe ale elemente ale predaniei Bisericii.
[2] În această privinţă suntem cu deosebire recunoscători pentru clarificare Înalt Prea Sfinţiei sale Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos şi Sf. Vlasie, în a sa Scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei (18 ianuarie 2016), în care atrage atenţia asupra prezenţei implicite a aşa-numitei “teologii baptismale” evocate prin referirea documentului la al 7-lea Canon al celui de-a doilea Sinod Ecumenic, şi la al 95-lea Canon al Sinodului Quinisext; iar ceea ce Înalt Prea Sfinţia sa de asemenea remarcă pare să pună decizia Patriarhilor din 1756, după care botezul unul al Bisericii Ortodoxe este înţeles ca neavând corespondent în celelalte confesiuni.
[3] Suntem recunoscători pentru claritatea acestor argumente oferite în recenta scrisoare a Înalt Prea Sfinţiei Sale Atanasie, Mitropolitul de Limassol (datată 11 februarie 2016), cu ale cărui opinii judicioase suntem de acord.
[4] A se vedea Declaraţia Comună a Patriarhului Chiril şi a Papei Francisc, 12 februarie 2016, secţiunea 24.
[5] Remarcăm precizia atentă care trebuie aplicată acestui subiect, de vreme de documentul foloseşte atât referiri corecte la “om” (человек, ὁ ἄνθρωπος), cât şi referiri incorecte la “persoana umană/omenească” (человеческая личность, τόν ἀνθρώπινον πρόσωπον). Ultimele, care sunt miezul problemelor teologice ale acestui document, se găsesc la: Art.1 Titlu; 1.i, iii; 2.i, iii; 3.i; şi 6.v).
Pentru aceia care citesc textele în alte traduceri, problema este uneori amplificată (de exemplu, traducerea engleză în largă circulaţie, care nu este propriu-zis o traducere oficială a Conferinţelor Pre-Sinodale, cu regularitate încurcă lucrurile şi mai mult omiţând să distingă între termenii diferiţi din textul oficial, redând în aproape toate locurile chiar şi pe человек, ὁ ἄνθρωπος ca “human person”. Cf. Pref. paras. 2, 4; art. 1.i; multiple locuri în 2.i; 6.iii, x; multiple locuri în 6.xii, 6.xv).
[6] Observăm aici o importantă distincţie între uzanţa teologică în limbile rusă şi greacă: rusa face o distincţie între Лицо (folosit cu referire la Persoanele Dumnezeieşti, Лицы, ale Sfintei Treimi) şi личность, care se foloseşte uneori cu privire la om, dat fiind că reţine o distincţie între tipul de Persoane identificate în Sfânta Treime, şi fiinţa făpturii omeneşti. Astfel în versiunea oficială rusă a acestui document, expresia în chestiune este întotdeauna redată человеческая личность şi nu человеческое лицо; în vreme ce în greacă o asemenea distincţie de limbaj nu există şi aşadar expresia este întotdeauna redată cu complet inacceptabilul ἀνθρώπινον πρόσωπον.
Pe lângă problemele de acrivie teologică, aceasta introduce şi o problemă procedurală în documentele Sinodului, de vreme ce versiunea oficială a textului rus utilizează o diferenţiere de vocabular care nu este utilizată în cea greacă. Şi mai multe inconsecvenţe există în versiunea oficială franceză a documentului, care utilizează “la personne humaine” (sau o variantă) de circa 12 ori, spre deosebire de 7 în versiunile rusă şi greacă, adesea folosind-o acolo unde textul grecesc spune ὁ ἄνθρωπος iar cel rusesc spune человек (de ex. în Prefaţă; art. 1.ii.). Aşadar avem trei documente diferite, folosind distincţii şi nuanţe de vocabular diferite, mai degrabă decât o prezentare triplă a unui singur text în traducere.
În vreme ce distincţia rusă лицо/личность poate fi mai puţin problematică decât atribuirea directă a titlului de “persoană” (лицо) omului, este cu toate acestea o inovaţie teologică pe care acest document nu este cazul s-o încurajeze. Ni se pare că acrivia teologică este păstrată cel mai bine prin evitarea ei, şi utilizarea cuvenitului человек, ὁ ἄνθρωπος, l’homme pentru om în toate locurile.
[7] Atât versiunea oficială rusă, cât şi cea greacă includ această afirmaţie teologică nepotrivită, descriind Sfânta Treime ca: « общение Божественных Лиц », « κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ».
[8] Rus. « и как члену сообщества личностей, в единстве человеческого рода по благодати отражающих жизнь и общение Божественных Лиц в Святой Троице ». Gr. « καί ὡς κοινωνίαν προσώπων ἀντανακλώντων κατά χάριν διά τῆς ἑνότητος τοῦ ἀνθρωπίνου γένους τήν ἐν τῇ Ἁγίᾳ Τριάδι ζωήν καί κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ». Încă o dată vedem aici diferenţa dintre uzanţa rusă, care distinge în această propoziţie între лиц şi личность, şi cea greacă care foloseşte πρόσωπον în ambele locuri.
[9] « Всеобщее признание высокой ценности человеческой личности »; « ἡ κοινή ἀποδοχή τῆς ὑψίστης ἀξίας τοῦ ἀνθρωπίνου προσώπου ». Cf. art. 6.v, unde un sentiment este exprimat, folosind din nou termenii incorecţi.

Sursa:

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=245970622418485&id=100010166475870&comment_id=246043359077878&notif_t=mentions_comment&notif_id=1460610602322887

Traducere: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

Textul în limba engleză:

ROCOR HOLY SYNOD on Pan-Orthodox Council Texts:

NEW YORK: Communication of the Holy Synod of the Russian Orthodox Church Outside of Russia to the Clerics and Faithful — 13 April 2016.

To the Very Reverend and Reverend Clergy, Venerable Monastics and Pious Faithful of the Russian Orthodox Church Outside of Russia:

In the Name of the Father, the Son, and the Holy Spirit!

In light of the welcome publication of the documents to be considered by the forthcoming Pan-Orthodox Council, scheduled to take place on Crete from 16-27 June 2016, the Holy Synod of the Russian Orthodox Church Outside of Russia has undertaken to examine these texts, together with a multitude of other Hierarchs, clergy and laity who are doing the same as preparations for the Council continue, and to communicate with our God-preserved flock and others the manner of suggestions we are proposing, since the documents of the Council are the cause of interest and questioning to very many. We are reminded, in this as in all things, of the words of the Lord to the Holy Apostle St. Peter, when He pronounced that the future shepherd’s work would be to feed My sheep (John 21.17); and likewise that the food for those who love Him is to diligently preserve what Christ has taught them: If ye love me, keep my commandments (John 14.15), and If a man love me, he will keep my words (John 14.23).

It is with zeal for such divine commandments that the whole plenitude of the Hierarchy of the Russian Orthodox Church seeks to apply the counsel of the Righteous Solomon: incline thine ear unto wisdom, and apply thine heart to understanding (Proverbs 2.2), scrutinizing the documents that have been made available to us with humility, diligence and obedience. This task is undertaken in a spirit free from fear or worldly worry, since we fervently trust that God Himself is ever the helmsman of the Church, and as He has guided her through the many centuries to our day, so He will continue to guide and preserve us now and until He comes again. Rather, we offer reflections on a few of the texts as a means of conjoining our thoughts to those of many others who are working for the good of all our inter-Orthodox endeavours, including His Holiness the Patriarch and those members of our Russian Orthodox Church who labour with him in these preparations.

While certain of the documents — which have been prepared by the Pre-Conciliar Conferences for the Council’s consideration, but which are of course not final texts and are necessarily preliminary — do not give rise for concern in our reading, and indeed contain elements of useful clarification (for example, the document “Autonomy and the Means of Proclaiming It”), the employment in others of ambiguous terminology, a lack of theological precision, and ecclesiological language foreign to the sacred tradition of the Church, demand commentary that may lead to their correction. This is most notably the case in two documents: “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”, and “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World”; and a few issues arise also with the procedural text entitled “Organisation and Working Procedure of the Holy and Great Council of the Orthodox Church.”

~ The Document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”

We cannot read the document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World” without noting the pronounced measure of inconsistency — both in terms of language as well as conceptuality — that marks it out; but also, more painfully, the failure of the document to espouse proper Orthodox ecclesiology in the manner necessary for the full proclamation of Christ’s Truth in a divided world. In our estimation this is the most problematic of the Pre-Conciliar documents, and one which will require substantial revision and amendment during the sessions of the Council itself, if it is to attain a form suitable for adoption.

The inconsistencies in ecclesiological terminology are readily apparent, and have already been noted by many (the Most Reverend Metropolitan of Nafpaktos and St. Vlasios, the Most Reverend Metropolitan of Limassol, as well as various learned Orthodox clergy and scholars). While the document opens by identifying the Orthodox Church as “the One, Holy Catholic and Apostolic Church” (art. 1), which “grounds her unity on the fact that she was founded by Our Lord Jesus Christ, as well as on the communion in the Holy Trinity and in the Sacraments” (art. 2), the terminology used throughout the remainder of the text renders ambiguous these otherwise clear and true phrases. Not only is proclamation of the Orthodox Church as “the One” Church befuddled by the statement that “the Orthodox Church acknowledges the existence in history of other Christian Churches and confessions which are not in communion with her” (art. 6) and the repeated references to “various Christian Churches and confessions” (art 6, art. 20); the document also lacks any reference to the fact that the Church is not only “founded by” our Lord and God and Saviour Jesus Christ (cf. art. 2), but is ever His mystical Body, always one and indivisible (cf. Ephesians 5.30; Colossians 1.24). Though of course all acknowledge the existence in history of groups who seek to follow the Saviour apart from the Orthodox Church, and which may by self-definition refer to themselves as ‘churches’, Orthodox ecclesiology permits of no pluralization of what is, and must always be, One: Christ’s Body itself. In casual usage such terminology (i.e. of ‘other churches’) may at times be employed out of convenience, but it can have no place in a formal document of the Church, which must be scrupulously precise and give clear, unequivocal voice to the traditions we have received from our Fathers, which they received from the Lord.

More serious are the deficiencies in this text regarding the essential distinction it seeks to address: namely, the Church and her relations to those outside her. While our hearts echo the sentiment of the holy Hieromartyr Hilarion (Troitsky) who observed of the fracture in the Christian world: “What conscious Christian does not sorrow in soul when he sees the enmity and division among people who should be uniting their faith, among whom should be reigning the peace left and given by Christ to His disciples, and love poured into the hearts of Christians by the Holy Spirit!” — we acknowledge at the same time that the advent of such peace to those who are divided can come only through the proclamation of the one true path towards unity: the life of salvation offered in the Church; and that understanding how to return to the indivisible Church begins with a right understanding of separation. Here the document is at its most unclear. At no point does the text heed the example of the Holy Fathers, Councils and Canons of the Church in identifying the division between Christian peoples as arising from schism and heresy (terms which, most surprisingly, do not appear in the text at all); that is, in terms of increasing degrees of severance and departure from Christ’s Body and Truth. [1] Instead, the document takes the para-ecclesiological approach of locating division within a broadly-defined concept of “Christian unity” (cf. art. 4), which itself becomes an ambiguous phrase used to imply a paramount “unity of believers in Christ” (ibid.) that extends beyond the “One, Holy Catholic and Apostolic Church” and incorporates many other confessions.[2]

It is in this context of a heterodox para-ecclesiology that the document goes on to speak of Christian unity as something that has been “lost” (art. 5), and “the restoration of Christian unity” as one of the Church’s persistent aims (art. 4, 5, 12, 24). Such statements contradict the otherwise valid proclamation that “the unity by which the Church is distinguished in her ontological nature is impossible to shatter” (art. 6). Moreover, intermingling the right proclamation that the Church bears witness “to those who are external to her” (ibid.), with the suggestion that she engages with such bodies in order to seek “lost Christian unity on the basis of the faith and tradition of the ancient Church of the Seven Ecumenical Councils” (art. 5), makes clear that the “unity” being spoken of is one in which the Holy Orthodox Church of those Councils is but a part or component, rather than the undivided whole which Christ has ever preserved as His own Bride (cf. Ephesians 5.25-26, 32). In all this, not only is a heterodox ecclesiology implicated in the draft of a potentially pan-Orthodox statement, but a powerful pastoral opportunity is neglected. The true disunity present among Christian peoples today is the loss of unity of heterodox Christians with the Orthodox Church; and the path of healing that can render divided humanity truly united is the repentant departure from schism and heresy, and the return to the One Church whose unity has never been broken.[3] It is for the divine preservation of this interior unity that we pray when we petition for “the union of all” in the Divine Services, while at the same time bearing in our hearts the hope that those who are parted from it may return. A pan-Orthodox statement that fails to proclaim this Gospel hope into the world misses an opportunity rightly to bear the message of salvation.

The same document contains other errors which cannot be passed over. Its twenty-third article comments on the necessity of inter-Christian theological dialogue (itself a good and potentially fruitful endeavour) “excluding any practice of proselytism or any outrageous manifestations of inter-confessional antagonism” (art. 23). The loose association of the term “proselytism” with “inter-confessional antagonism” is problematic, for the Lord commands both the active preaching (leading to baptism) of “all nations” (cf. Matthew 28.19, 20) and assures the Church of His special preservation of those being proselytised — a reality we hymn in the Typical Psalms of the Divine Liturgy (κύριος φυλάσσει τοὺς προσηλύτους, Psalm 145.9). To categorically forbid “proselytism”, properly understood, by Orthodox towards the heterodox is a tacit acceptance of an “equality of confessions” (something the document itself rightly says cannot be accepted; cf. art. 18), since it amounts to an avowal of the idea that the heterodox are already united to the Body of Christ (the Church) and therefore need not be drawn towards repentant conversion into it.

We presume this clearly anti-Evangelical prohibition is not what is intended by the text, which pairs “proselytism” with “outrageous manifestations of inter-confessional antagonism”; and instead that it is using the term in a commonly-acknowledged vernacular to refer to devious and often underhanded tactics employed in preaching the Gospel, rather than the preaching of the Gospel itself (which is how we likewise interpret the employment of the term in the recent joint declaration of His Holiness the Patriarch of Moscow and the Roman Catholic Pope of Rome [4] ). However, while informal usage of the term to refer to perversions of behaviour may be permissible in unbinding documents, it cannot be permitted of a formal ecclesiological statement.

~ The Document “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World”

The problems contained in the document “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World” are more subtle and theological in character than those in the text on the relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world, but for precisely this reason deserve special attention. His Eminence the Metropolitan of Nafpaktos and St. Vlasios has already carefully laid out the basics of the anthropological flaws that undergird the whole of this text, which render its otherwise noble focus on the work of Orthodoxy to foster peace, the aversion of war, the fight against discrimination, etc., deeply problematic until they are corrected.

The heart of the problem lies in the document’s persistent use of the term “human person” where it ought to use “man”, and grounding its humanitarian discussion in elaborations on this phrase. [5] Usage of the term “person” for man emerges within Orthodox discussion in a notable way only from the time of V. Lossky, who himself acknowledged the novelty of his employment of it; and while it has become almost normative in contemporary discussions, the Holy Fathers are consistent in employing the Scriptural and liturgical language of “man”. The term “person” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) [6] is chiefly used in Orthodox language in reference to the Divine Persons of the Holy Trinity, in confessing the unique hypostatic being of Father, Son and Holy Spirit, as well as the singular hypostatic reality of the One Son in Whom both the divine and human natures co-exist “unconfusedly, unchangeably, indivisibly, inseparably” (Definition of the Fourth Ecumenical Council). Almost never is the term applied to the human creature (in whom such distinctions do not exist), precisely as a way of noting the absolute distinction between that which is created and that which is Uncreated — for while man is “in the image and likeness of God”, he is in no wise comparable, in his createdness, to Him Who has no beginning.

This clarification, which may at first strike as overly nuanced or even pedantic, is of fundamental importance to Orthodox theology and anthropology, and demonstrates the need for the most exacting attention when considering documents for widespread circulation (even in a case such as this, where the text does not purport to be about Trinitarian doctrine at all, yet inadvertently puts forward doctrinally problematic themes). The rise in misapplication of the term “person” to man over the past 75 years has resulted in numerous perversions of theological language in the realm of doctrinal reflection, one of the most notable of which, the concept that there is a “communion of Divine Persons in the Holy Trinity”, is directly stated in the document (art. 2.i). [7] The precise theological discussions of the fourth and fifth centuries clarified that the Father, Son and Spirit are united in an eternal communion of essence (in the begottenness of the Son, the procession of the Spirit and the monarchia of the Father), but not a communion of Persons. Misapplication of the term “person” to man has led, however, to considerations of the community of the human race being applied to the nature of the Holy Trinity in a manner that contradicts the clear teaching of the Fathers and Ecumenical Councils. Furthermore, such improper language of Trinity creates new anthropological problems that arise from seeing “the human person” as “a community of persons in the unity of the human race reflecting the life and communion of the Divine Persons in the Holy Trinity” (art. 2.i — one of the most problematic phrases in the document). [8] While it is true that man’s freedom (the subject of Article 2) is a gift arising from his being created “in the image” of God, neither his life in the broad community of the race of men, nor the freedom he exercises within it, are comparable to the freedom of the Divine Persons expressed in their eternal, mutual indwelling.

In numerous places throughout the document signs of this flawed anthropology are present, summed up in its desire to advance “the general recognition of the lofty value of the human person” (art. 1.iii) [9] as the source for its language of mission. Yet when man is identified improperly as a human person reflecting an improper conception of a “communion of Divine Persons” in the Trinity, his “lofty value” is elaborated in necessarily inaccurate terms. Man’s value is indeed lofty, but the right foundation of his value lies precisely in his created distinction from the Persons of the Trinity, into Whose life he is nonetheless called and Whose image he yet mystically bears, rendering him unique among all creation in that he can attain the likeness of God through the deification of his nature.

In summary, we wish to stress that this document on the mission of the Church says much that is good: its emphasis on the proper exercise of human freedom, the pursuit of peace and justice, the struggles against discrimination, the identification of multitudinous problems with the secular and consumerist ideologies of our present culture, and so forth — these are all laudable and God-pleasing aims. But they must not be met through the application of flawed anthropological and theological concepts. The phrase “human person” should be replaced throughout with the more satisfactory “man”, especially in key phrases like “the value of the human person” (art. 1.iii). Similarly, other ambiguous or improperly-applied anthropological terms should be carefully scrutinized and corrected (such as the use of “gender”, when in fact “sex” is meant; cf. Preface, art. 5[ii, iii]).

~ A Word on the Procedures and Authority of the Council

Finally, a word must be said on the operational procedures established for the Council, with reference to the authority any documents it may approve will have within the Orthodox world.
We are not the first to note the flawed ecclesiological statement present in Article 22 of the document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”, which claims that “the preservation of the true Orthodox faith is only possible thanks to the conciliar structure which since ancient times has been for the Church the strong and final criterion in matters of faith”. The Holy Councils of the Church, even those deemed Ecumenical in the consciousness of the Church, have never been “the strong and final criterion in matters of faith,” but rather the Spirit-led confirmation of the one criterion of faith which is the express Will of Christ. The true Orthodox faith is not preserved “only … thanks to the conciliar structure” of the Church, but through the unwavering, active headship of Christ over His Body, which properly constituted and prayerfully unified Councils manifest rather than determine.
This is accomplished through the charismatic, Apostolic grace bestowed upon the Hierarchs of the Church, which in conciliar prayer and reflection mystically discloses the Will of God Who speaks in and through His ministers. For this reason, those councils which have been assessed by the Church as having binding authority on her work and life are those in which the full freedom of this episcopal grace is preserved. Each bishop equally manifests the Apostolic charism, and in council each bishop is freely able to raise his voice in the plenitude of that assembly. Only in such a manner have councils been able to say It seemed good to the Holy Spirit and to us (Acts 15.28) and proclaim authoritatively the Will of the Lord.

The determinations made through the Pre-Conciliar process and the decision of the Primates of the Autocephalous Churches, spelled out in Articles 3, 12 and 13 of the “Organisation and Working Procedure of the Holy and Great Council of the Orthodox Church” document, make clear that the Pan-Orthodox gathering to take place this year will not be a council of this nature. We hasten to add, in a spirit of full faith and love, that this in no wise means it cannot be of value and importance, and indeed we pray for a fruitful meeting that permits a new degree of inter-Orthodox dialogue and common work. However, a council that includes only a fixed number of representative bishops (art. 3.i), in which voting on the adoption of texts is done on a novel “one Church, one vote” model in which voting “shall be effected by autocephalous Orthodox Churches, not each particular member of the delegations represented at the Council” (art. 12.i), in which it is explicitly asserted that “the voting of a Church at the Council, not a member of a delegation, does not exclude the possibility for one or a few hierarchs in the delegation of a particular autocephalous Church to take a negative position towards introduced amendments or a text in general” (art. 12.ii) and which relegates any such dissenting voice to “an internal affair of that Church to which the hierarchs belong” (art. 12.iii) — all these things mean that any documents which are approved at this council may indeed have “a pan-Orthodox authority” (art. 13.ii), but this authority can be neither dogmatic nor doctrinal, but will represent only the authority of the voices of those hierarchs permitted by such regulations to be present, speak, and have a vote. While we are satisfied that the insistence upon unanimous consensus for any amendments (art. 11.ii), as well as the adoption of texts themselves (art. 13.i), adequately safeguards against the possibility of the imposition of any text by “majority vote”, the fact remains that even in such cases where decisions are taken at this council by the unanimous consensus of those present, such decisions can never be considered to bear witness to the consensus of the plenitude of the Church, and therefore the authority they bear shall be adjudged accordingly.

Conclusion

We write the above both to offer a few critical corrections to the documents set forward for consideration by the forthcoming Council, in the spirit of fraternal co-operation, agreement and support of our brother Hierarchs and clergy of the other Local Orthodox Churches, such as those previously mentioned in this letter, who are contributing in like manner; and also in order to reassure the faithful flock entrusted to us by Christ of the careful attention being laid upon the task of examining these documents by their pastors. The process of addressing the pastoral needs of any given age is one which requires both tremendous prayer and ascetical devotion from all Christians, but also the dedicated, deliberate work to ensure, in any document the Church may put forward, the faithfulness to the Gospel we have inherited. All such texts, now as throughout history, go through many stages of preparation and revision; and the fact that we, together with others, have identified serious problems with some of the documents pending consideration by the forthcoming Council should be a cause for neither fear nor anxiety. The Holy Spirit Who always guides the Church in love, is not far from us today; and the Church is not in our times, nor has she ever been, without the active headship of her True Head, Christ our God, Whom we trust with full faith will guide His Body in all truth.

We fervently implore the prayers of all our faithful flock, that standing fast upon the rock of the Church, their prayers may uphold all those Hierarchs who will work for the good of this dialogue and assembly.

Signed,
THE HOLY SYNOD OF BISHOPS
OF THE RUSSIAN ORTHODOX CHURCH OUTSIDE OF RUSSIA
——————————————————————————–
FOOTNOTES:

[1] As, for example, in the clear language of St. Basil the Great in his First Canonical Epistle (Epistle 188), as well as the First Canon of the same Father and the commentary of St. Nicodemus of the Holy Mountain on the same; and in many other elements of the Church’s tradition.
[2] In this regard we are particularly grateful for the elucidation of His Eminence Metropolitan Hierotheos of Nafpaktos and St. Vlasios, in his Letter to the Holy Synod of the Church of Greece (18th January 2016), in which he draws attention to the implicit presence of so-called “Baptismal Theology” raised through the document’s reference to the 7th Canon of the Second Ecumenical Council, and the 95th Canon of the Quinisext Council; and which His Eminence also notes appears to call into question the decision of the Patriarchs of 1756, by which the one baptism of the Orthodox Church is understood to have no parallel in other confessions.
[3] We are grateful for the clarity on these points offered in the recent letter of His Eminence Athanasius, Metropolitan of Limassol (dated 11th February 2016), with whose considered opinions we are in agreement.
[4] See the Joint Declaration of Patriarch Kyrill and Pope Francis, 12th February 2016, section 24.
[5] We note the careful precision that must be applied in this matter, as the document employs both correct references to “man” (человек, ὁ ἄνθρωπος), as well as incorrect references to the “human person” (человеческая личность, τόν ἀνθρώπινον πρόσωπον). The latter, which are the core of the theological problems with this document, are located at: Art.1 Title; 1.i, iii; 2.i, iii; 3.i; and 6.v).
For the sake of those reading the texts in other translations, the problem is at times compounded (for example, the English translation in wide circulation, which is not itself an official translation of the Pre-Conciliar Conferences, regularly confuses the matter further by failing to distinguish between the different terms in the official text, rendering almost all instances even of человек, ὁ ἄνθρωπος as “human person”. Cf. Pref. paras. 2, 4; art. 1.i; multiple instances in 2.i; 6.iii, x; multiple instances in 6.xii, 6.xv).
[6] We note here an important distinction between theological usage in the Russian and Greek languages: Russian makes a distinction between Лицо (used in reference to the Divine Persons, Лицы, of the Holy Trinity) and личность, which is sometimes used of man, given that it retains a distinction between the type of Persons identified in the Trinity, and the being of the human creature. Thus in the official Russian edition of the present document, the phrase in question is always rendered человеческая личность and not человеческое лицо; while in Greek such a linguistic distinction does not exist and therefore the phrase is always rendered as the entirely unacceptable ἀνθρώπινον πρόσωπον.
In addition to matters of theological accuracy, this also introduces a procedural problem to the Council’s documents, since the official version of the Russian text employs a differentiation of vocabulary that is not employed in the Greek. Further inconsistency exists in the official French version of the document, which employs “la personne humaine” (or a variation) some 12 times, as opposed to 7 in the Russian and Greek versions, often using it where the Greek text reads ὁ ἄνθρωπος and the Russian reads человек (e.g. in the Preface; art. 1.ii.). Thus we have three different documents, using different distinctions and nuances of vocabulary, rather than a threefold presentation of a single text in translation.
While the Russian distinction of лицо/личность may be less problematic than attributing the direct title of “person” (лицо) to man, it is nevertheless a theological innovation that this document need not foster. It seems to us that theological precision is best maintained by avoiding it, and using the proper человек, ὁ ἄνθρωπος, l’homme for man in all instances.
[7] Both the official Russian and Greek versions include this improper theological statement, describing the Holy Trinity as: « общение Божественных Лиц », « κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ».
[8] Rus. « и как члену сообщества личностей, в единстве человеческого рода по благодати отражающих жизнь и общение Божественных Лиц в Святой Троице ». Gr. « καί ὡς κοινωνίαν προσώπων ἀντανακλώντων κατά χάριν διά τῆς ἑνότητος τοῦ ἀνθρωπίνου γένους τήν ἐν τῇ Ἁγίᾳ Τριάδι ζωήν καί κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ». Once again we see here the difference in Russian usage, which distinguishes in this sentence between лиц and личность, and the Greek which uses πρόσωπον in each instance.
[9] « Всеобщее признание высокой ценности человеческой личности »; « ἡ κοινή ἀποδοχή τῆς ὑψίστης ἀξίας τοῦ ἀνθρωπίνου προσώπου ». Cf. art. 6.v, where a similar sentiment is expressed, again using the improper terms.

Sursa: https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/05/05/sfantul-sinod-al-rocor-despre-textele-pentru-sinodul-pan-ortodox/