Despre transfigurarea simțurilor prin har, în rugăciune, și contemplarea-iubire a Dumnezeiștii Frumuseți în viața mistic-contemplativă Ortodoxă (adică despre „philo-kalia”)

Imagine

de M.M.

Aș vrea, și pe această cale, să recomand o carte extraordinară și un pasaj minunat. Și să adaug că Gheron Iosif era pentru participarea la Dumnezeiasca Liturghie și împărtășirea aproape zilnică a monahilor, chiar dacă trăiau ca pustnici. Să nu creadă cineva că se poate ajunge la înălțimile de mai jos, fără participarea la Sfintele Taine (Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie etc) ale Bisericii, desigur cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, cea Ortodoxă. În imaginea de sus este „bisericuța cu bun miros” – cum o numeau, pentru că adesea și acolo mirosea minunat. În ea încap, în naos, cam 4-5 oameni (sunt puse două sau trei străni, iar de la ele la catapeteasmă este spațiu de un metru). Aici, între Cer și Pământ – marea se vede minunat, panoramic, iar cerul de zi sau noapte este minunat- , a fost tuns în schima mare părintele Efrem, autorul cărții. Dar toate aceste frumuseți, ale paradisului pământesc al Sfântului Munte, pălesc în fața Frumuseții celei mai presus de lume.

În volumul Starețul meu, Iosif Isihastul (Traducere de părintele ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2010), Părintele Efrem din Arizona, ucenic al lui Gheron Iosif, vorbește despre simțirea mirosului de crini și trandafiri afară, miros ce se dovedește a veni din chilia lui Gheron Iosif. Stând în ușă și deja barba și hainele s-au umplut de „aromă cerească”. Starețul Iosif îi explică: „De la rugăciune este […]. Nu pricepi? Mireasmă este Numele lui Hristos” [p. 286]. În continuare, păr. Efrem din Arizona face o întreagă theologisire a simțirii harului, transfigurării simțurilor și contemplării frumuseții lui Dumnezeu prin simțurile îndumnezeite, în urma despătimirii, iluminării și având ca țintă îndumnezeirea prin unire cu harul dumnezeiesc necreat (laitmotiv al colecției de scrieri vechi patristice de spiritualitate numita Filocalia, adica iubirea de Frumos): „Se vede că avusese o rugăciune puternică în acea noapte. Simțeam mireasma rugăciunii sale adăpând toate cele din jur. Nu numai simțurile mele exterioare, dar și lăuntrul meu era pătruns în întregime de acea mireasmă. De multe ori și ceilalți frați ai mei, când mergeau la chilia Starețului după priveghere ca să-și spună gândurile lor și să audă cuvânt de folos, simțeau și ei aceeași mireasmă. În fiecare noapte chiliuța Starețului devenea un «rug arzător», iar atunci când intram în ea, mă întrebam: «Oare, ce se petrece în acest suflet, în inima acestui Cuvios?». Ca să înțelegem și noi ce se petrecea în inima acestui Sfânt contemporan, trebuie să gustăm și să simțim că Rugăciunea se rostește de la sine în inima noastră, pentru un timp mai scurt sau mai lung. Să vedem și să simțim prin rugăciune cum este Dumnezeu, câtă frumusețe are, care sunt dumnezeieștile Lui însușiri. Să simțim în chip mai presus de fire și totodată tainic prezența Sa, existența Sa, felul cum ține întreaga făptură, cum se află în zidire și în afara ei, iar în inima omului ÎNTREG prin energiile Sale. Și să simțim și felul cum Dumnezeu Cel în Treime ia mintea și o povățuiește la cunoașterea tainelor Sale cele negrăite, învrednicindu-o de descoperiri nepătrunse. Toate acestea și multe altele Starețul le-a trăit într-o plinătate neînțeleasă pentru noi. Toate aceste experiențe ale sale el se străduia să ni le transmită subțiind conștiința noastră cu aducerea aminte de ceasul ieșirii sufeltului din trup. Puterea rugăciunii curate a Starețului lucra nu numai asupra lui însuși, ci și asupra naturii care îl înconjura. În timpul cât se ruga, veneau la fereastra chiliei sale păsări sălbatice și loveau cu ciocul lor în geam. Ar putea crede cineva că aceasta era o ispită diavolească, trimisă pentru a-i distrage atenția de la rugăciune. În realitate, însă, păsările erau atrase de harul rugăciunii sale” [p. 287].

Din capitolul Lumina necreată și îndumnezeirea:

„Dumnezeu l-a învrednicit pe Stareș de marea cinste de a vedea Lumina necreată.

Când ne vorbea despre Lumina necreată, nu găsea cuvinte pentru a ne descoperi, pentru a ne arăta ce este Dumnezeu, ce este această Lumincă necreată și acea Slavă a Dumnezeului Celui în Treime.

Slava lui Dumnezeu, Lumina lui Dumnezeu este energia Sa necreată.

În epistolele Starețului Iosif se poate observa cu câtă ușurință, dar totodată și cu câtă profunzime descrie stadiile și stările de rugăciune, de la cele mai simple până la cele mai înalte stări de luminare, răpire și conmteplație. Iar aceasta dă mărturie despre măsura sporirii și experienței Starețului.

De pildă, într-o epistolă de-a sa scrie:

«Luminării îi urmează curmarea rugăciunii și desele contemplații, răpirea minții, încetarea simțurilor, nemișcarea și deplina liniștire a mădularelor, unire lui Dumnezeu și a omului într-una»

Această unire a omului cu Dumnezeu o descrie mai amănunțit astfel:

«Când  Harul lucrează, atunci îndată se deschide ușa și ajunge la poarta Cerului și rugăciunea se înalță ca un stâlp sau ca o flacără. În acea clipă se petrece schimbarea… iar prefacerea, atunci când se petrece, se săvârșește prin intermediul rugăciunii de cerere.

Și umplțndu-se omul de Har, se umplde și de luminare și de o negrăită bucurie. Atunci, nemaiputând stăpâni focul dragostei, încetează simțurile și este răpit în contemplație. Până aici sunt mișcările voinței omului. Dincolo de acestea nu mai are stăpânire peste sine însuși, nici nu se mai cunoaște pe sine, fiindcă s-a unit cu focul, fiind cu totul preschimbat, devenind dumnezeu după har. Aceasta este dumnezeiasca unire, în urma căreia zidurile se prăbușesc și atunci omul respiră un alt aer, cel al cugetării, liber, plin de mireasma Raiului. Apoi, puțin câte puțin, norul Harului se retrage și vasul de lut se întărește precum ceara. Atunci își vine întru sine, dar se află de parcă ar fi ieșit dintr-o baie, curat, ușor, străveziu, plin de Har, dulce, moale ca vata și plin de înțelepciune și cunoștință. Însă cel care dorește acestea este dator să pășească spre moarte în fiecare clipă»”. [.p. 288-289]

Anunțuri

De astăzi, la biserica din Mogoşoaia, din nou racla cu moaşte de la Aiud

De astăzi dimineaţa până pe data de 12 februarie 2014, în biserica de la Mogosoaia se va aduce din nou racla cu sfinte moaşte de la Aiud.
În seara aceasta va fi slujbă de noapte de la ora 23:30.

https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2013/10/22/22-octombrie-2013-craniul-unui-nou-mucenic-anonim-din-gropile-comune-de-la-aiud-a-izvorat-abundent-mir-in-aceasta-dimineata-la-biserica-sfantul-gheorghe-construita-de-sfantul-constantin-brancoveanu-l/

Pelerinii se vor putea inchina de la ora 8.00 dimineaţa până la ora 22.00

Cuviosul Sofronie de la Essex despre urmările duhovniceşti ale părtăşiei la erezie

„Când cineva a trecut de la budism, trebuie să se pocăiască şi să plângă mult. Altfel va rămâne o urmă în adâncul lui din viaţa precedentă, din viaţa de până atunci, adică o oarecare trufie. Păcatele trupeşti (curvia) se vindecă şi se uită uşor prin pocăinţă. Păcatele sufleteşti, duhovniceşti, trufia, erezia, înşelările nu se vindecă cu uşurinţă […]” (p. 334 din cartea citată la postarea anterioară)

Fericitul intru adormire cuvios Sofronie de la Essex, despre lipsa harului și rugăciunii în Duhul la heterodocşi

Atenţie, la această postare au fost adăugate ulterior explicaţii importante (major updates). Se lucrează şi pentru a fi înlocuite citatele luate din prima traducere cu cele din ediţia a doua, mai reuşite. De aceea, rugăm să nu preluați textul ca atare, ci să puneţi doar link către el (M.M.)

„Creştinii apuseni sunt presaţi, se forţează să se roage, şi astfel se naşte o presiune în creier. Ortodocşii se roagă odihnindu-se, deoarece această rugăciune se face cu harul care există din plin în Biserica Ortodoxă” (Hierotheos Vlachos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Ed. Sophia & Cartea Românească, Bucureşti, 2011, p. 338). Aşa cum se ştie deja, după recenta canonizare a Sf. Porfirie Kapsokalivitul, marele văzător cu Duhul şi făcător de minuni, urmează a fi canonizaţi mai mulţi părinţi cu viaţă sfântă contemporani, între care şi Cuviosul Sofronie de la Essex (1896-1993), ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Din învăţăturile sale, consemnate de Mitropolitul Hirotheos Vlahos, vom cita mai jos. Desigur, părintele Sofronie vorbea din Duh, dar şi din experienţa sa directă cu heterodocşii, unii dintre ei convertiţi la Ortodoxie şi povăţuiţi de el. Ca duhovnic, cu siguranţă, a văzut schimbările interioare în bine ale ucenicilor convertiţi şi, astfel, mărturia sa este cu atât mai credibilă.

Nu avem acces la textul original (există o ediţie a doua a traducerii în română, îmbunătăţită, dar nu am avut încă acces nici la ea), dar din traducere reiese faptul că lipsa harului este cea care duce la acea „presiune în creier”, cauzată de implicarea în rugăciune doar a puterilor naturale (psihologice, mentale) ale omului.
Desigur, rugăciunea se face în Duh şi Adevăr. De vreme ce aceia sunt în afara Bisericii Adevărului, şi Duhul lipseşte. Ar fi aberant să considerăm că ereziile mai mici opresc doar parţial Duhul, căci ştim că cel ce a încălcat o poruncă, un Adevăr, a încălcat toată Legea, având consecinţă îndepărtarea harului sfinţitor de la el. În afara Bisericii harul lucrează din afara inimii (conform Sfântului Diadoh al Foticeei, care spune că numai de la Botez este scos diavolul din inimă şi intră Harul, iar până atunci este invers – textul celebru se află în Filocalia tradusă de păr. Stăniloae, vol. I) pentru a aduce în Biserică, prin unicul botez adevărat, pe cei din afară. În acest sens, harul voieşte cu putere şi inima păgânului, şi pe cea a ereticului. Totul depinde de cât îşi deschide acea persoană inima spre Hristos, Care este ca un Soare ce luminează tuturor – numai de şi-ar spăla ochii şi ar lăsa să intre Lumina în inima sa prin Sfintele Taine ale Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească.
Desigur, sunt destui oameni aflaţi în păcat, erezie, înşelare duhovnicească, păgânătate care nu au stări de apăsare la rugăciune, ci li se pare că sunt foarte bine, ba chiar că se îndulcesc. Ar fi un caz fericit să aibă asemenea stări de apăsare pentru că şi-ar pune probleme serioase în legătură cu calea spirituală urmată. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, în a cărui descendenţă duhovnicească se află Sf. Paisie Velicicovschi de la Neamţ (ambii trăitori în secolul XVIII, celebrii generatori ai renaşterii isihaste), explică în introducerile sale la scrierile părinţilor filocalici faptul că există trei tipuri de trăiri, pe care unii le confundă grav, fiind în înşelare duhovnicească. Sfântul Vasile, trăitor în zona Buzău-Vrancea, este cel despre care marele Sf. Ignatie Briancianinov, care a trata și el problema înșelării duhovniești într-o celebră lucrare (Despre înșelare puteți citi în diverse ediții, on line aiciaici și aici și puteți cumpăra de aici), spunea: Scrierile starețului Vasile pot și trebuie să fie văzute drept cea dintâi carte spre care trebuie neapărat să se îndrepte oricine dorește să practice cu succes rugăciunea lui Iisus în timpul nostru. (pentru o ediție  a operei Sf. Vasile de la Poiana Mărului și studii pe marginea personalității și învățăturii sale, vedeți aici).

Primul tip este cel care chiar este rod al prezenţei harului Duhului Sfânt, deci al energiilor dumnezeişti necreate. Este experierea autentică a roadelor prezenţei harului care culminează cu autentica vedere-unire cu Luminia Necreată.

Al doilea tip este rodul natural al diferitelor practici ascetice şi nu este rod al harului. Ca să spunem aşa, starea de pace adusă de har („Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” – ne spune Sf. Ap. Pavel în Epistola către Galateni 5, 22-23) este altceva decât pacea psihică, a minţii, adusă de concentrarea pe un subiect sau obiect în diferite practici religioase sau psihologice de tip meditativ sau nu. Adică, atarahia sau ataraxia filosofilor antici sau a religiilor panteiste orientale este în cel mai bun caz rod al concentrării fizice, dacă nu al energiilor demonice, dar nicidecum al prezenţei harului necreat izvorât din şi prin Hristos (ca la Schimbarea la Faţă). Aici este o mare diferenţă între scopul şi roadele ascezei creştin-ortodoxe şi cele ale spirtualităţii psihologizante (adesea erotoman-dolorist-masochiste) a romano-catolicismului medieval şi nu numai (există și anumite practici în lumea protestantă, în opoziție cu agitația promovată ca așa zis semn al prezenței Duhului la penticostali, porecliți din acest motiv și tremurici), sau ale celei sufite (școală islamică), buddhiste, yoghine, New-Age etc. În zilele noastre, sub influența mult promovatului explicit sau implicit New Age, mulți cred că dacă stau acasă și meditează, chiar și la Hristos, la ei pe pat sau sub plapumă, aprinzând cine știe ce bețișoare aromate sau arome orientale au ajuns la vreo stare de îndumnezeire, înțeleasă, oricum, într-un mod anti-evanghelic, ca stare impersonală de unire cu cosmosul sau de conțiință cosmică. Aceste stări, din mărturii directe, putem confirmă că pot fi atinse și sub influența anumitor narcotice. Ele nu sunt roada prezenței Duhului Sfânt și sunt vătămătoare pentru suflet și trup, ducând, adesea, chiar la demonizare!

Şi astfel, ajungem la al treilea tip de trăire (al doilea tip de înșelare), cel mai grav și înfricoșător, anume cel demonic. Spunem înfricoșător pentru că diavolul așa este, însă el, pentru a înșela, nu se arată înfricoșător, ci vine „în chip de înger de lumină”, cu îndulciri, vedenii și minuni mincinoase. pentru „a înșela până și pe cei aleși”.

Desigur, scrierile Părinţilor şi introducerile Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se adresează în primul rând asceţilor ortodocşi. Faptul că eşti botezat ortodox nu te scuteşte de riscul căderii în înşelare (cu atât mai valoroase sunt scrierile pentru cei care nici măcar nu sunt ortodocși), fie într-una de tipul luării unor trăiri psihologic-mentale sau chiar trupeşti ca lucrare a Duhului (așa cum mulți dintre cei de astăzi confundă iubirea cu pofta trupească, necunoscând o mișcare mai înaltă, autentică, a inimii), fie, mai rău, într-una direct demonică. Spunem direct demonică pentru că şi înşelarea de tipul anterior duce foarte uşor tot la conlucrarea cu puterile şi energiile demonilor de vreme ce ascetul, nefiind întărit duhovniceşte, necunoscând din experienţă lucrarea harului (a cărui prezenţă autentică aduce şi o stare de smerenie), ajunge să se semeţească, să aibă părere de sine, să se creadă duhovnicesc, smerit, blând, iubitor, să creadă că are chiar dreaptă socoteală și să vrea să învețe și pe alții  – chiar dacă această semeţie este foarte subţire şi mascată duhovniceşte, fiind, astfel, şi mai perversă în răutatea ei. Da, există o trufaşă „smerenie” sau „modestie”, o trufaşă „pace” şi „blândeţe”, o trufașă „curăție” a inimii (așa cum ne arată Hristos în pilda fecioarelor neînțelepte). Iar ele sunt cu atât mai periculoase cu cât omul ar băga mâna în foc că el este smerit, curat la inimă, postitor, blând şi bun. De aceea, cei care au ajuns la adevărata desăvârşire aveau în primul rând duhovnic, care să-i povăţuiască, căruia să-i descopere până şi mişcările fine ale inimii, să-i observe obiectiv şi să le de sfaturi iluminate de har, din experienţa lor duhovnicească, din Duhul. În al doilea rând, se vedeau totdeauna ca fiind lipsiţi de virtuţi, pentru că erau autentic smeriţi, dar nu deznădăjduiau, chiar și în perioadele de uscăciune, de părăsire de către har, de lipsă a unei lucrări mai deosebite a harului („ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui” va primi cuvânt de la Dumnezeu Sf. Siluan), nu dezvoltau vreun complex psihologic, căci smerenia lor autentică era roadă autentică a harului pe care îl cunoscuseră, sau era autentic roditoare pentru a primi în viitor harul. Smerenia autentică te ține într-o permanentă încordare pozitivă, pe când lipsa ei aduce complexe, autosuficiență, deci nici măcar stagnare, ci cădere.

Neștiind să facă diferențierea dintre ele, pentru că ei înșiși nu au dobândit Duhul, deși sunt ortodocși, unii cad în relativism sincretist sau în ecumenism creștin. Adică, văzând anumite așa zise roade la alte credințe, cred că și acolo lucrează Duhul, chiar dacă aceia nici nu cred în existența Lui, nici nu au o relație conștientă cu el. Această poziție are incontestabile contra-argumente și de autoritate (Sf. Scriptură, Sfinții Părinți), dar și logice (nu poți spune că te-ai unit cu soția ta, că te-ai făcut un trup cu ea – așa cum se face Dumnezeu cu noi prin Sfintele Taine – când tu te-ai unit cu altă femeie, iar pe soția ta nici nu o cunoști încă și, evident, nici nu ești căsătorit cu ea). Nu poate exista o relație și unire nici măcar conștientă, darămite inconștientă, între două ființe raționale care nu nici măcar nu se cunosc și nu se doresc reciproc.

Şi cine să-ţi dea această pedagogie duhovnicească dacă Duhul şi meşteşugul dobândirii şi trăirii în Duhul s-a pierdut de veacuri în unele comunităţi pretins creştine? Căci naşterea din Duhul nu se poate face de unul singur, ci prin cei care a binevoit Duhul să lucreze acest lucru, adică prin preoţi („Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” spune Sf. Ap. Pavel ucenicului său, Timotei, hirotonit episcop în Epistola Întâi către Timotei 4, 14), în Biserică („care este stâlp și temelie a Adevărului”- I Timotei 3, 15), prin Sfintele Taine ale Bisericii. Desigur, nu orice preot – oricât de vrednic, învăţat şi sfânt ar fi – are darul de a fi şi un iscusit povăţuitor duhovnicesc. Acest lucru este tot un dar al Duhului în Biserică, adică ceea ce numim harismă. Dar întâlnirea dintre dispoziția bună și ascultătoare a ucenicului și cea a duhovnicului lasă loc nașterii reciproce în Duhul. Căderea se face din egoism, deci de unul singur, chiar și de am păcătui în grup, comunitar. Iar ridicarea și virtutea se face prin ieșirea din sine în iubire, deci prin relație de comuniune cu Dumnezeu și aproapele, având ca inel de legătură concretă duhovnicul. Este simplu să iubești după mintea ta și să crezi că iubești, mai ales la nivel abstract, având efuziuni sentimentale către Dumnezeu sau persoane ori grupuri de persoane de pe altă parte a globului, mai ales când nu are cine să te tragă de mânecă sau când, și dacă te trage, te crezi desăvârșit, nu te supui cu inimă bună unei persoane care să aibă o autoritate duhovnicească aleasă chiar de tine (adică unui duhovnic).

În volumul întâi al Filocaliei (traducerea p. Stăniloae), chiar și Evagrie Ponticul, mare ascet din pustia Egiptului (sec IV-V d. Hr.), condamnat pentru ereziile lui, atrage atenția asupra înșelării în care cad unii dintre pustnici, care credeau că au ajuns la nepătimire (apatheia duhovnicească), dar, în realitate, destule dintre patimile lor nu aveau prilej să se manifeste, deoarce trăiau în singurătate. Unul ca acesta, spune Evagrie dacă îi dai o palmă sau îi faci o observație, devine fiară împotriva ta. Deci, adevărata despătimire se face lovindu-te de persoane și cazuri concrete, sub povățuire concretă.

„Diferenţa dintre fapta psihologică şi cea duhovnicească este diferenţa dintre cele omeneşti şi cele dumnezeieşti. Toate ale vieţii duhovniceşti sunt roadele conlucrării omului cu dumnezeiescul har” – ne spune păr. Sofronie (op. cit, p. 334-335)

„Rugăciunea trebuie să se facă în cadru dogmatic, ecleziologic şi evanghelic, altfel, rugăciunea nu poate să lucreze. Şi dacă va lucra, în ora ispitei va fugi, se va pierde. Trebuie să cunoaştem toată călăuzirea lui Dumnezeu, pedagogia Lui” (op. cit., pp. 335-336)

„Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” – ne spune părintele (op. cit., p. 339).

„Drepţii, la a Doua Venire, vor spune: «Când am făcut, Doamne, asta? Când am făcut cealaltă?». Nu vor şti ce bine au făcut, deoarece au trecut prin uscăciunea prezentei vieţi cu răbdare, cu credinţă, încrezându-se în cuvintele Sfintei Scripturi” (op. cit., p. 347)

De asemenea, despre uscăciune, despătimire, desfătare în har şi esenţa Vămilor, Iadului şi Raiului:

„Vămile, despre care scriu Părinţii, sunt simbolurile unei realităţi. Părinţii le înţeleg în felul următor: după căderea omului, sufletul se hrăneşte din trup, adică din desfătări materiale. După moarte însă aceste patimi trupeşti, care au însufleţit sufletul până atunci, nemaiexistând, din pricina separării sufletului de trup, sufocă sufletul. Astea sunt vămile şi iadul. Ava Doroftei spune că iadul este ca cineva să fie închis trei zile într-o cameră fără mâncare, fără somn şi fără rugăciune. Astfel poate cineva înţelege puţin ce înseamnă iad” (op. cit., p. 346)

„Raiul este harul Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite neîncetat harul Său şi ne cheamă la această viaţă. Toţi cei care Îl ignoră pe Dumnezeu şi Îl îndepărtează, la a Doua Venire a Sa Îl vor vedea pe Dumnezeu pe Care L-au îndepărtat şi se vor osândi. Cei care trăiesc de pe acum în Dumnezeu, atunci vor fi atraşi” (op.cit., p. 347)

         *******

– Erezia lui „Filioque” are mare înrâurire asupra firii occidentalilor; din pricina asta e foarte greu ca ei să devină ortodocşi.

– „Apostolul Petru” (erezia lumii apusene) a închis porțile Raiului din­ spre Apus. Noi intrăm în Rai dinspre Răsărit.

– În Biserica Catolică, în timp ce – aparent – sunt primite hotărârile Sinodului al IV­lea Ecumenic, în realitate există o altă concepție. Cel mai probabil n­au priceput nici Primul Sinod Ecumenic, şi de aceea au căzut în erezia lui „Filioque”.

– Un preot catolic mi­a spus: „Pentru voi, ortodocşii, dogmele sunt cale către Dumnezeu, în timp ce pentru noi, dogmele (cele noi) sunt piedici, de aceea trebuie să le lepădăm”.

– Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistaşii, să nu fac şi eu”. Aceasta este o greşeală – criteriul nostru nu sunt papistaşii, ci voia lui Dumnezeu.

– Protestanții îndeobşte sunt naivi. Între protestanți, evangheliştii sunt cei mai buni. Sunt naivi, căci spun că ei cred în Hristos ca Dumnezeu deoarece o spune Sfânta Scriptură, dar nu au adâncimea pe care o au orto­ docşii, nu au cunoaşterea adâncă, personală [ipostatică], a lui Hristos, şi nu ştiu cum să lupte cu gândurile lor.

– Se poate ca în Biserica Ortodoxă să existe şi traduceri cu greşeli ale Noului Testament, dar acestea nu creează probleme, căci există via­ ța, Dumnezeiasca Euharistie. Dimpotrivă, la protestanți, care consideră Sfânta Scriptură ca izvor al credinței, o greşeală de traducere le schimbă întreaga mentalitate.

– Pentru a deveni ortodox, un mahomedan trebuie să aştepte să pri­ mească un mare Har, aşa încât să fie gata să mărturisească pentru Hristos. Dacă nu primeşte acel Har, să mai aştepte.

– Cineva a trecut succesiv prin islam, hinduism, buddhism şi magie neagră. În toate religiile se ocupase în paralel şi cu magia. A devenit orto­ dox şi a vrut să practice în continuare şi magia, dar a văzut că nu mai poate. Aşa a înțeles că magia este la temelia tuturor religiilor, şi că religi­ ile sunt moarte, precum morți sunt şi capii lor, în vreme ce Hristos este Dumnezeul Cel viu. 

– Trebuie să se citească mulți ani exorcisme pentru cei ce au trecut prin magie. Aşa făcea Biserica primară.

– Buddhismul are unele adevăruri, dar un adevăr omenesc, care ajunge până la „nimic” – adică prin concentrarea­meditație îl conduce pe om către neființa din care a fost zidit. Este o sinucidere existențială. Însă Hristos ne călăuzeşte către îndumnezeire, către comuniunea cu Dumnezeul Treimic.

– Unii spun că buddhismul nu are legătură cu demonismul. Însă cei care spun asta cunosc buddhismul doar din cărți, vorbesc teoretic. În prac­ tică este altceva.

– Unii spun că prin meditație dobândesc o liniştire. Aceasta se arată aparent ca un lucru bun, însă oamenii care o practică sunt subjugați de trufie, şi sfârşesc în războiul trupesc. Chiar dacă scapă de buddhism, tot au război al trupului. Aceasta vădeşte satanismul acestei metode.

– Dacă citeşte cineva diverse cărți – de psihologie, buddhiste – nu mai are cum să dobândească simțirea curată a Ortodoxiei.

– Cei care au fost atei şi spun că din ateism sau din existențialism au ajuns la Ortodoxie, fără să treacă printr­o perioadă de pocăință, ceva nu merge bine în viața lor şi nu vor avea o evoluție bună.

(citate de la pp. 344-346 în ediția a doua)