Atenţie, la această postare au fost adăugate ulterior explicaţii importante (major updates). Se lucrează şi pentru a fi înlocuite citatele luate din prima traducere cu cele din ediţia a doua, mai reuşite. De aceea, rugăm să nu preluați textul ca atare, ci să puneţi doar link către el (M.M.)
„Creştinii apuseni sunt presaţi, se forţează să se roage, şi astfel se naşte o presiune în creier. Ortodocşii se roagă odihnindu-se, deoarece această rugăciune se face cu harul care există din plin în Biserica Ortodoxă” (Hierotheos Vlachos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Ed. Sophia & Cartea Românească, Bucureşti, 2011, p. 338). Aşa cum se ştie deja, după recenta canonizare a Sf. Porfirie Kapsokalivitul, marele văzător cu Duhul şi făcător de minuni, urmează a fi canonizaţi mai mulţi părinţi cu viaţă sfântă contemporani, între care şi Cuviosul Sofronie de la Essex (1896-1993), ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Din învăţăturile sale, consemnate de Mitropolitul Hirotheos Vlahos, vom cita mai jos. Desigur, părintele Sofronie vorbea din Duh, dar şi din experienţa sa directă cu heterodocşii, unii dintre ei convertiţi la Ortodoxie şi povăţuiţi de el. Ca duhovnic, cu siguranţă, a văzut schimbările interioare în bine ale ucenicilor convertiţi şi, astfel, mărturia sa este cu atât mai credibilă.
Nu avem acces la textul original (există o ediţie a doua a traducerii în română, îmbunătăţită, dar nu am avut încă acces nici la ea), dar din traducere reiese faptul că lipsa harului este cea care duce la acea „presiune în creier”, cauzată de implicarea în rugăciune doar a puterilor naturale (psihologice, mentale) ale omului.
Desigur, rugăciunea se face în Duh şi Adevăr. De vreme ce aceia sunt în afara Bisericii Adevărului, şi Duhul lipseşte. Ar fi aberant să considerăm că ereziile mai mici opresc doar parţial Duhul, căci ştim că cel ce a încălcat o poruncă, un Adevăr, a încălcat toată Legea, având consecinţă îndepărtarea harului sfinţitor de la el. În afara Bisericii harul lucrează din afara inimii (conform Sfântului Diadoh al Foticeei, care spune că numai de la Botez este scos diavolul din inimă şi intră Harul, iar până atunci este invers – textul celebru se află în Filocalia tradusă de păr. Stăniloae, vol. I) pentru a aduce în Biserică, prin unicul botez adevărat, pe cei din afară. În acest sens, harul voieşte cu putere şi inima păgânului, şi pe cea a ereticului. Totul depinde de cât îşi deschide acea persoană inima spre Hristos, Care este ca un Soare ce luminează tuturor – numai de şi-ar spăla ochii şi ar lăsa să intre Lumina în inima sa prin Sfintele Taine ale Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească.
Desigur, sunt destui oameni aflaţi în păcat, erezie, înşelare duhovnicească, păgânătate care nu au stări de apăsare la rugăciune, ci li se pare că sunt foarte bine, ba chiar că se îndulcesc. Ar fi un caz fericit să aibă asemenea stări de apăsare pentru că şi-ar pune probleme serioase în legătură cu calea spirituală urmată. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, în a cărui descendenţă duhovnicească se află Sf. Paisie Velicicovschi de la Neamţ (ambii trăitori în secolul XVIII, celebrii generatori ai renaşterii isihaste), explică în introducerile sale la scrierile părinţilor filocalici faptul că există trei tipuri de trăiri, pe care unii le confundă grav, fiind în înşelare duhovnicească. Sfântul Vasile, trăitor în zona Buzău-Vrancea, este cel despre care marele Sf. Ignatie Briancianinov, care a trata și el problema înșelării duhovniești într-o celebră lucrare (Despre înșelare puteți citi în diverse ediții, on line aici, aici și aici și puteți cumpăra de aici), spunea: Scrierile starețului Vasile pot și trebuie să fie văzute drept cea dintâi carte spre care trebuie neapărat să se îndrepte oricine dorește să practice cu succes rugăciunea lui Iisus în timpul nostru. (pentru o ediție a operei Sf. Vasile de la Poiana Mărului și studii pe marginea personalității și învățăturii sale, vedeți aici).
Primul tip este cel care chiar este rod al prezenţei harului Duhului Sfânt, deci al energiilor dumnezeişti necreate. Este experierea autentică a roadelor prezenţei harului care culminează cu autentica vedere-unire cu Luminia Necreată.
Al doilea tip este rodul natural al diferitelor practici ascetice şi nu este rod al harului. Ca să spunem aşa, starea de pace adusă de har („Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” – ne spune Sf. Ap. Pavel în Epistola către Galateni 5, 22-23) este altceva decât pacea psihică, a minţii, adusă de concentrarea pe un subiect sau obiect în diferite practici religioase sau psihologice de tip meditativ sau nu. Adică, atarahia sau ataraxia filosofilor antici sau a religiilor panteiste orientale este în cel mai bun caz rod al concentrării fizice, dacă nu al energiilor demonice, dar nicidecum al prezenţei harului necreat izvorât din şi prin Hristos (ca la Schimbarea la Faţă). Aici este o mare diferenţă între scopul şi roadele ascezei creştin-ortodoxe şi cele ale spirtualităţii psihologizante (adesea erotoman-dolorist-masochiste) a romano-catolicismului medieval şi nu numai (există și anumite practici în lumea protestantă, în opoziție cu agitația promovată ca așa zis semn al prezenței Duhului la penticostali, porecliți din acest motiv și tremurici), sau ale celei sufite (școală islamică), buddhiste, yoghine, New-Age etc. În zilele noastre, sub influența mult promovatului explicit sau implicit New Age, mulți cred că dacă stau acasă și meditează, chiar și la Hristos, la ei pe pat sau sub plapumă, aprinzând cine știe ce bețișoare aromate sau arome orientale au ajuns la vreo stare de îndumnezeire, înțeleasă, oricum, într-un mod anti-evanghelic, ca stare impersonală de unire cu cosmosul sau de conțiință cosmică. Aceste stări, din mărturii directe, putem confirmă că pot fi atinse și sub influența anumitor narcotice. Ele nu sunt roada prezenței Duhului Sfânt și sunt vătămătoare pentru suflet și trup, ducând, adesea, chiar la demonizare!
Şi astfel, ajungem la al treilea tip de trăire (al doilea tip de înșelare), cel mai grav și înfricoșător, anume cel demonic. Spunem înfricoșător pentru că diavolul așa este, însă el, pentru a înșela, nu se arată înfricoșător, ci vine „în chip de înger de lumină”, cu îndulciri, vedenii și minuni mincinoase. pentru „a înșela până și pe cei aleși”.
Desigur, scrierile Părinţilor şi introducerile Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se adresează în primul rând asceţilor ortodocşi. Faptul că eşti botezat ortodox nu te scuteşte de riscul căderii în înşelare (cu atât mai valoroase sunt scrierile pentru cei care nici măcar nu sunt ortodocși), fie într-una de tipul luării unor trăiri psihologic-mentale sau chiar trupeşti ca lucrare a Duhului (așa cum mulți dintre cei de astăzi confundă iubirea cu pofta trupească, necunoscând o mișcare mai înaltă, autentică, a inimii), fie, mai rău, într-una direct demonică. Spunem direct demonică pentru că şi înşelarea de tipul anterior duce foarte uşor tot la conlucrarea cu puterile şi energiile demonilor de vreme ce ascetul, nefiind întărit duhovniceşte, necunoscând din experienţă lucrarea harului (a cărui prezenţă autentică aduce şi o stare de smerenie), ajunge să se semeţească, să aibă părere de sine, să se creadă duhovnicesc, smerit, blând, iubitor, să creadă că are chiar dreaptă socoteală și să vrea să învețe și pe alții – chiar dacă această semeţie este foarte subţire şi mascată duhovniceşte, fiind, astfel, şi mai perversă în răutatea ei. Da, există o trufaşă „smerenie” sau „modestie”, o trufaşă „pace” şi „blândeţe”, o trufașă „curăție” a inimii (așa cum ne arată Hristos în pilda fecioarelor neînțelepte). Iar ele sunt cu atât mai periculoase cu cât omul ar băga mâna în foc că el este smerit, curat la inimă, postitor, blând şi bun. De aceea, cei care au ajuns la adevărata desăvârşire aveau în primul rând duhovnic, care să-i povăţuiască, căruia să-i descopere până şi mişcările fine ale inimii, să-i observe obiectiv şi să le de sfaturi iluminate de har, din experienţa lor duhovnicească, din Duhul. În al doilea rând, se vedeau totdeauna ca fiind lipsiţi de virtuţi, pentru că erau autentic smeriţi, dar nu deznădăjduiau, chiar și în perioadele de uscăciune, de părăsire de către har, de lipsă a unei lucrări mai deosebite a harului („ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui” va primi cuvânt de la Dumnezeu Sf. Siluan), nu dezvoltau vreun complex psihologic, căci smerenia lor autentică era roadă autentică a harului pe care îl cunoscuseră, sau era autentic roditoare pentru a primi în viitor harul. Smerenia autentică te ține într-o permanentă încordare pozitivă, pe când lipsa ei aduce complexe, autosuficiență, deci nici măcar stagnare, ci cădere.
Neștiind să facă diferențierea dintre ele, pentru că ei înșiși nu au dobândit Duhul, deși sunt ortodocși, unii cad în relativism sincretist sau în ecumenism creștin. Adică, văzând anumite așa zise roade la alte credințe, cred că și acolo lucrează Duhul, chiar dacă aceia nici nu cred în existența Lui, nici nu au o relație conștientă cu el. Această poziție are incontestabile contra-argumente și de autoritate (Sf. Scriptură, Sfinții Părinți), dar și logice (nu poți spune că te-ai unit cu soția ta, că te-ai făcut un trup cu ea – așa cum se face Dumnezeu cu noi prin Sfintele Taine – când tu te-ai unit cu altă femeie, iar pe soția ta nici nu o cunoști încă și, evident, nici nu ești căsătorit cu ea). Nu poate exista o relație și unire nici măcar conștientă, darămite inconștientă, între două ființe raționale care nu nici măcar nu se cunosc și nu se doresc reciproc.
Şi cine să-ţi dea această pedagogie duhovnicească dacă Duhul şi meşteşugul dobândirii şi trăirii în Duhul s-a pierdut de veacuri în unele comunităţi pretins creştine? Căci naşterea din Duhul nu se poate face de unul singur, ci prin cei care a binevoit Duhul să lucreze acest lucru, adică prin preoţi („Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” spune Sf. Ap. Pavel ucenicului său, Timotei, hirotonit episcop în Epistola Întâi către Timotei 4, 14), în Biserică („care este stâlp și temelie a Adevărului”- I Timotei 3, 15), prin Sfintele Taine ale Bisericii. Desigur, nu orice preot – oricât de vrednic, învăţat şi sfânt ar fi – are darul de a fi şi un iscusit povăţuitor duhovnicesc. Acest lucru este tot un dar al Duhului în Biserică, adică ceea ce numim harismă. Dar întâlnirea dintre dispoziția bună și ascultătoare a ucenicului și cea a duhovnicului lasă loc nașterii reciproce în Duhul. Căderea se face din egoism, deci de unul singur, chiar și de am păcătui în grup, comunitar. Iar ridicarea și virtutea se face prin ieșirea din sine în iubire, deci prin relație de comuniune cu Dumnezeu și aproapele, având ca inel de legătură concretă duhovnicul. Este simplu să iubești după mintea ta și să crezi că iubești, mai ales la nivel abstract, având efuziuni sentimentale către Dumnezeu sau persoane ori grupuri de persoane de pe altă parte a globului, mai ales când nu are cine să te tragă de mânecă sau când, și dacă te trage, te crezi desăvârșit, nu te supui cu inimă bună unei persoane care să aibă o autoritate duhovnicească aleasă chiar de tine (adică unui duhovnic).
În volumul întâi al Filocaliei (traducerea p. Stăniloae), chiar și Evagrie Ponticul, mare ascet din pustia Egiptului (sec IV-V d. Hr.), condamnat pentru ereziile lui, atrage atenția asupra înșelării în care cad unii dintre pustnici, care credeau că au ajuns la nepătimire (apatheia duhovnicească), dar, în realitate, destule dintre patimile lor nu aveau prilej să se manifeste, deoarce trăiau în singurătate. Unul ca acesta, spune Evagrie dacă îi dai o palmă sau îi faci o observație, devine fiară împotriva ta. Deci, adevărata despătimire se face lovindu-te de persoane și cazuri concrete, sub povățuire concretă.
„Diferenţa dintre fapta psihologică şi cea duhovnicească este diferenţa dintre cele omeneşti şi cele dumnezeieşti. Toate ale vieţii duhovniceşti sunt roadele conlucrării omului cu dumnezeiescul har” – ne spune păr. Sofronie (op. cit, p. 334-335)
„Rugăciunea trebuie să se facă în cadru dogmatic, ecleziologic şi evanghelic, altfel, rugăciunea nu poate să lucreze. Şi dacă va lucra, în ora ispitei va fugi, se va pierde. Trebuie să cunoaştem toată călăuzirea lui Dumnezeu, pedagogia Lui” (op. cit., pp. 335-336)
„Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” – ne spune părintele (op. cit., p. 339).
„Drepţii, la a Doua Venire, vor spune: «Când am făcut, Doamne, asta? Când am făcut cealaltă?». Nu vor şti ce bine au făcut, deoarece au trecut prin uscăciunea prezentei vieţi cu răbdare, cu credinţă, încrezându-se în cuvintele Sfintei Scripturi” (op. cit., p. 347)
De asemenea, despre uscăciune, despătimire, desfătare în har şi esenţa Vămilor, Iadului şi Raiului:
„Vămile, despre care scriu Părinţii, sunt simbolurile unei realităţi. Părinţii le înţeleg în felul următor: după căderea omului, sufletul se hrăneşte din trup, adică din desfătări materiale. După moarte însă aceste patimi trupeşti, care au însufleţit sufletul până atunci, nemaiexistând, din pricina separării sufletului de trup, sufocă sufletul. Astea sunt vămile şi iadul. Ava Doroftei spune că iadul este ca cineva să fie închis trei zile într-o cameră fără mâncare, fără somn şi fără rugăciune. Astfel poate cineva înţelege puţin ce înseamnă iad” (op. cit., p. 346)
„Raiul este harul Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite neîncetat harul Său şi ne cheamă la această viaţă. Toţi cei care Îl ignoră pe Dumnezeu şi Îl îndepărtează, la a Doua Venire a Sa Îl vor vedea pe Dumnezeu pe Care L-au îndepărtat şi se vor osândi. Cei care trăiesc de pe acum în Dumnezeu, atunci vor fi atraşi” (op.cit., p. 347)
*******
– Erezia lui „Filioque” are mare înrâurire asupra firii occidentalilor; din pricina asta e foarte greu ca ei să devină ortodocşi.
– „Apostolul Petru” (erezia lumii apusene) a închis porțile Raiului din spre Apus. Noi intrăm în Rai dinspre Răsărit.
– În Biserica Catolică, în timp ce – aparent – sunt primite hotărârile Sinodului al IVlea Ecumenic, în realitate există o altă concepție. Cel mai probabil nau priceput nici Primul Sinod Ecumenic, şi de aceea au căzut în erezia lui „Filioque”.
– Un preot catolic mia spus: „Pentru voi, ortodocşii, dogmele sunt cale către Dumnezeu, în timp ce pentru noi, dogmele (cele noi) sunt piedici, de aceea trebuie să le lepădăm”.
– Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistaşii, să nu fac şi eu”. Aceasta este o greşeală – criteriul nostru nu sunt papistaşii, ci voia lui Dumnezeu.
– Protestanții îndeobşte sunt naivi. Între protestanți, evangheliştii sunt cei mai buni. Sunt naivi, căci spun că ei cred în Hristos ca Dumnezeu deoarece o spune Sfânta Scriptură, dar nu au adâncimea pe care o au orto docşii, nu au cunoaşterea adâncă, personală [ipostatică], a lui Hristos, şi nu ştiu cum să lupte cu gândurile lor.
– Se poate ca în Biserica Ortodoxă să existe şi traduceri cu greşeli ale Noului Testament, dar acestea nu creează probleme, căci există via ța, Dumnezeiasca Euharistie. Dimpotrivă, la protestanți, care consideră Sfânta Scriptură ca izvor al credinței, o greşeală de traducere le schimbă întreaga mentalitate.
– Pentru a deveni ortodox, un mahomedan trebuie să aştepte să pri mească un mare Har, aşa încât să fie gata să mărturisească pentru Hristos. Dacă nu primeşte acel Har, să mai aştepte.
– Cineva a trecut succesiv prin islam, hinduism, buddhism şi magie neagră. În toate religiile se ocupase în paralel şi cu magia. A devenit orto dox şi a vrut să practice în continuare şi magia, dar a văzut că nu mai poate. Aşa a înțeles că magia este la temelia tuturor religiilor, şi că religi ile sunt moarte, precum morți sunt şi capii lor, în vreme ce Hristos este Dumnezeul Cel viu.
– Trebuie să se citească mulți ani exorcisme pentru cei ce au trecut prin magie. Aşa făcea Biserica primară.
– Buddhismul are unele adevăruri, dar un adevăr omenesc, care ajunge până la „nimic” – adică prin concentrareameditație îl conduce pe om către neființa din care a fost zidit. Este o sinucidere existențială. Însă Hristos ne călăuzeşte către îndumnezeire, către comuniunea cu Dumnezeul Treimic.
– Unii spun că buddhismul nu are legătură cu demonismul. Însă cei care spun asta cunosc buddhismul doar din cărți, vorbesc teoretic. În prac tică este altceva.
– Unii spun că prin meditație dobândesc o liniştire. Aceasta se arată aparent ca un lucru bun, însă oamenii care o practică sunt subjugați de trufie, şi sfârşesc în războiul trupesc. Chiar dacă scapă de buddhism, tot au război al trupului. Aceasta vădeşte satanismul acestei metode.
– Dacă citeşte cineva diverse cărți – de psihologie, buddhiste – nu mai are cum să dobândească simțirea curată a Ortodoxiei.
– Cei care au fost atei şi spun că din ateism sau din existențialism au ajuns la Ortodoxie, fără să treacă printro perioadă de pocăință, ceva nu merge bine în viața lor şi nu vor avea o evoluție bună.
(citate de la pp. 344-346 în ediția a doua)
Blog de Dogmatică Empirică 