Un cal troian în Biserică: Primejdia eclesiologic-dogmatică a recunoaşterii Adunării din Creta, în ciuda şi a unor decizii bune luate acolo

Unele dintre deciziile Adunării din Creta sunt foarte bune (de exemplu, recunoaşterea  Sinoadelor VIII şi IX Ecumenice şi a altora antifilioquiste, antipapiste, anti erezii romanocatolice, antiprotestante, condamnarea uniaţiei, adică a greco-catolicismului), dar funcţionează şi ca un puternic cal troian pentru că acceptarea deciziilor sinodului vine la pachet cu acceptarea modului greşit de organizare şi votare, cu acceptarea noii eclesiologii heterodoxe a primaţialismului şi a noii (supra-)instituţii a sinaxei extinse a primaţilor sub titlul de „Sfânt şi Mare Sinod” permanent. Relaţiile trebuie să fie între Sf. Sinoade locale, nu între primaţi. Primatul este în aceste cazuri doar reprezentantul sinodului său, nu tătucul sau micul lui papă …
Articolul 13, paragraful 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare spune că documentele sunt semnate doar de întâistătători. Evident că la Sinoadele Ecumenice au semnat toţi episcopii. Pentru că şi votau toţi, direct. Nu ca aici, unde în Regulament, la articolul 12, care tratează problema, nu apare niciunde clar modul în care o Biserică autocefală deliberează şi votează interior pentru a rezulta votul său unic.
De altfel, însăşi convocarea Sinodului se face, conform primului articol din numitul Regulament, doar prin acordul tuturor primaţilor – fără să se vorbească de un acord şi o delegare a primaţilor de către sfintele sinoade locale din care fac parte.
Prin această prevedere „Marele Sinod” arăta din nou că este doar o sinaxă extinsă a primaţilor – nouă instituţie în Biserică. Cu toate acestea, sau tocmai şi din cauza lor (pentru că nu s-a luat în calcul dezacordul sfintelor sinoade locale cu diferite aspecte legate de „Marele Sinod”), s-a călcat în picioare dezacordul ulterior al sfintelor sinoade locale în legătură cu data stabilită pentru „Marele Sinod”, tematica şi conţinutul documentelor (Patriarhia Georgiei refuzase, oricum, şi a refuzat şi ulterior, chiar şi prin scrisoare lămuritoare dată în timpul Adunării din Creta, explicit să semneze documentul propus pe tema Tainei Nunţii, considerând că este o temă dogmatică şi că acceptarea căsătoriei mixte este o încălcare a principiilor dogmatice şi a afurisirii puse de canonului 72 de la Sinodul V-VI Ecumenic) sau regulamentul de organizare (pe care reprezentantul Patriarhiei Antiohiei a refuzat să îl semneze la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, exact cea la care s-a hotărât convocarea „Marelui Sinod”, şi a reafirmat lămuritor, din nou poziţia sa contrară). Cu toate aceste probleme, Patriarhia din Fanar a refuzat să răspundă pozitiv nu numai la apelul făcut de mai multe sinoade locale de a se amâna şi reorganiza „Sfântul şi Marele Sinod”, dar şi la apelul făcut de Patriarhia Moscovei de a se întrunit de urgenţă o sinaxă a primaţilor care să reevalueze situaţia şi să decidă. Nu că Moscova ar protesta faţă de noua eclesiologie primaţială. Să nu uităm că Sinodul Patriarhiei Moscovei a votat ca ortodoxe imediat după publicare, în Februarie 2016, şi într-o pretinsă unanimitate documentele propuse pentru Creta – lucru ce a dus în unele cazuri la oprirea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către unii ierarhi şi preoţi. Iar dacă vorbim despre teologia primatului şi noi eclesiologii, trebuie spus că Patriarhul Chiril este pomenit înaintea ierarhului locului la orice slujbă, din cea mai mică parohie din cuprinsul Patriarhiei Moscovei, chiar şi în Basarabia.
Dar de ce oare tocmai regulamentul de funcţionare este ultimul document adoptat, fără discuţii serioase în pliroma Bisericii? Oare nu tocmai pentru a fi puşi în faţa unui fapt implinit, teologia regulamentului fiind antitradiţională şi heterodoxă? De obicei aceia care vor să forţeze ceva pun acel lucru, diplomatico-strategic, la sfârşit. Şi se pare că le-a reuşit păcăleala, pentru că prea puţini ierarhi au contestat public la nivel mondial modul de organizare. Deşi nu au lipsit nici cei care au contestat, 11 mitropoliţi greci retrăgându-se rând pe rând de pe lista participanţilor, deşi aleşi pentru a participa. Unii au spus clar din ce motive, alţii au fost mai evazivi.

Ideea noii eclesiologii din Regulament pleacă de la importarea personalismului existenţialist în teologia ŞI ECLESIOLOGIA ortodoxă prin teologia Mitropolitului Ioan Ziziulas al Pergamului, mâna dreaptă a Patriarhului Bartolomeu.
Mai pe scurt, ideea sa că unitatea Bisericii locale se face în Euharistie şi Episcop duce la ideea că unitatea Bisericii autocefale se face în primat, iar cea a Bisericii Ortodoxe se face în Patriarhul fanariot (mai am de citit şi recitit legătura dintre aceste teorii şi ideea că unitatea Sfintei Treimi este în Persoana Tatălui, nu în fiinţa şi voinţa comună a celor Trei Persoane – în volumul „Persoană şi natură” J.-Cl. Larchet explica critic ceva despre teologia trinitară a lui Ziziulas). De altfel, un alt mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a formulat clar teoria că Biserica Ortodoxă are nevoie de un semn văzut al unităţii sale, iar acesta trebuie să fie Patriarhul „Ecumenic”, adică fanariot.
Cred că aceasta este una dintre principalele probleme DOGMATICE ale Ortodoxiei astăzi.
Cum spuneam şi în alt loc, fostul Constantinopol, actualul Fanar, asemenea Vechii Rome, îşi creează o întreagă ideologie teologică a puterii pe măsură ce aceasta a fost, de facto, pierdută conform chiar înseşi principiilor canoanelor care i-au acordat-o în secolul V şi, mai apoi, prin autointitularea de „Ecumenică” la sfârşitul sec. VI, pe când ajunsese Constantinopolul capitală unică a Imperiului, apoi UNICĂ capitală a sa, după căderea Vechii Rome.
Care este soluţia la această problemă? Este necesară o completă reconfigurare a lumii ortodoxe pe baza unei eclesiologii real ortodoxe, nonautiste şi nonanacronice. Poate prin conferirea de „primus inter pares” pe bază de apostolicitate de primă mână Ierusalimului (sau Antiohiei pentru că este locul unde prima dată ucenicii Domnului s-au numit creştini şi pentru că de ea ţinea şi Ierusalimul până în secolul V, când Ierusalimului devine Patriarhie) – dar ambele se află în zone din ce în ce mai minoritar ortodoxe şi sub stăpânire noncreştină (ceea ce poate ajuta, în sens de spirit martiric, sau, din contră, poate duce la decizii slabe, fricoase, influenţate politic de heterodocşi etc). Apoi se mai poate o variantă prin instituirea unei rotaţii a preşedinţiei sinoadelor, care sistem deşi nu are tradiţie în Ortodoxie, este mai colegial şi mai puţin păgubos sau eretic decât ideologia neopapismului primaţial sau decât bătăliile pentru putere la care asistăm.
Aştept opinii!
M.M.
PS: există o definiţie şi condamnare explicită a etnofiletismului (şi clericalismului) în documentele Adunării din Creta? Că de chestiunea ecumenismului ne-am ocupat mai mult deja, deşi încă nu am verificat varianta finală a textelor Adunării (unde, totuşi, înţeleg că li se recunoaşte titlul istoric de biserici heterodocşilor, se acceptă căsătoria mixtă, deşi este osândită de un sinod ecumenic etc).

Să revedem, dar, ce spune Regulamentul, între altele, conform traducerii de pe siteul Basilica al Patriarhiei Române (deşi traducerea aceloraşi texte tipărită şi lansată de Editura Basilica este ALTA, ale cărei nuanţe par uneori şi mai negative teologic sau mai pozitive. De exemplu, în volumul Editurii Basilica, articolul 10, paragraful 3 are adăugat faptul că este interzisă orice discuţie în contradictoriu „în afara ordinii”, adică nu orice discuţie în contradictoriu, chiar şi pe tema dezbătută; apoi articolul 12, paragraful 3, formulează doar că posibilitate modul de votare pe baza principiului majorităţii în interiorul unei delegaţii – ceea ce textul de pe site formulează altfel):

Articolul 1

Introducere

Prin Harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale.

Articolul 2

Convocarea Sinodului

Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul Ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale, prin care:

se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox;este fixat timpul și locul întrunirii Sinodului, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale, șiinvită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod.

Articolul 3

Structura Sinodului

Membrii Sinodului sunt ierarhii desemnați de fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, în calitate de delegați;

Numărul membrilor a fost fixat în timpul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale din luna martie 2014, la Fanar;Delegațiile pot fi însoţite de consilieri speciali, clerici, monahi sau laici, însă numărul acestora nu poate depăși în mod normal numărul de 6 (șase) membri. Sunt invitaţi, de asemenea, trei asistenţi (personal auxiliar) din partea fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale;Consilierii speciali pot participa la sesiunile plenare ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota, însă trebuie să asiste Secretariatul Sinodului sau Comisiile sinodaleîn lucrările lor, cu dreptul de a lua cuvântul și de a exercita funcțiile specifice, care le sunt încredințate;Pe durata Sinodului, fiecare Întâistătător poate să aibă în spatele lui unul, sau, dacă este posibil, doi ierarhi membri ai delegației Bisericii sale. Datorită multiplelor sale obligații, Președintele poate avea în preajma sa doi ierarhi și un secretar; toți consilierii se vor instala în spatele Întâistătătorilor lor;Dacă un Întâistătător al unei Biserici locale este împiedecat să participe la Sinod sau la una din sesiunile sale, el trebuie să fie înlocuit de un alt ierarh al Bisericii sale, conform practicii acesteia.

******

Articolul 9

Desfășurarea dezbaterilor

Dezbaterile se desfășoară înlimbile oficiale ale Sinodului, respectiv: greacă, rusă, franceză și engleză, ca și în limba arabă ca limbă de lucru, pentru care se va asigura un sistem de interpretare simultană.Temele sunt dezbătute în ordinea în care figurează pe agenda Sinodului; discuțiile se poartă în mod strict doar supra temei desemnate pentru fiecare sesiune de lucru.Orice intervenție în afara subiectului este interzisă, cuvântul fiind retras, prin intervenția Președintelui, cu excepția unei intervenții referitoare la procedură, sau de natură personală; de aceea, în acest caz, cel care solicită cuvântul trebuie să indice care din dispozițiile Regulamentului, după părerea sa, a fost încălcată.

Articolul 10

Participarea membrilor la dezbateri

Intervențiile pe parcursul lucrărilor Sinodului sunt libere, dar nimeni nu poate vorbi înainte de a solicita și a primi permisiunea din partea Președintelui Sinodului.

Dorința exprimată de un membru al Sinodului de a participa la discutarea unei teme anume este declarată prin prezentarea unei note scrise reprezentantului competent al Secretariatului Sinodului, care ține lista de priorități a celor care manifestă dorința de a vorbi și o supune Președintelui Sinodului.Durata intervenției fiecărui orator în timpul dezbaterilor nu poate depăși 10 minute; luarea cuvântului din nou, dacă sunt solicitate unele explicații suplimentare sau dacă acestea sunt socotite ca fiind necesare și utile de către Președintele Sinodului, nu poate depăși 5 minute. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au la dispoziția lor o perioadă dublă de timp pentru intervenții.Orice discuţie în contradictoriu sau orice dispută personală între membrii Sinodului este interzisă, fiind nu numai străină, ci și contrară misiunii Sinodului.

Articolul 11

Modificări aduse textelor

În cursul dezbaterilor asupra fiecărei teme, propunerile de amendamente, de corecturi, sau de adăugiri la textele aprobate în unanimitate de Conferințele Panortodoxe Presinodale și de Sinaxele Întâistătătorilor, referitoare la temele de pe ordinea de zi a Sinodului, sau la textul MesajuluiSinodului:

sunt depuse la Secretariatul Sinodului de delegațiile Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru a fi supuse Plenului de către Președinte pentru ratificarea lor oficială printr-o decizie sinodală;Aprobarea acestor amendamente, după încheierea dezbaterilor asupra lor, este exprimată, potrivit practicii stabilite la nivel panortodox, prin principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Aceasta înseamnă că amendamentele care nu au fost acceptate în unanimitate nu sunt aprobate.

Articolul 12

Votul și aprobarea textelor

Votul referitor la textele dezbătute și revizuite de Sinod, cu privire la temele de pe ordinea de zi:

se referă la fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală și nu la fiecare membru din delegațiile la Sinod, conform deciziei unanime luate în acest sens la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, (potrivit căreia fiecare Biserică Autocefală dispune doar de un singur vot);Votarea textelor de către Biserici la Sinod și nu de membrii delegațiilor nu exclude posibilitatea unei poziții negative din partea unuia sau a mai multor ierarhi din delegația unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la amendamentele aduse, sau chiar la un text, în general. Acest dezacord este înscris în Actele (Procese Verbale) Sinodului șievaluarea acestor dezacorduri este o chestiune internă a Bisericii Autocefale, în care acestea se manifestă, care își poate fundamenta votul său final pe principiul majorității interne, exprimat de Întâistătătorul ei și din aceste motive trebuie acordat spaţiul și timpul necesare pentru consultațiile legate de această situație.

Articol 13

Aprobarea și semnarea textelor

Textele aprobate în unanimitate privind temele înscrise pe ordinea de zi a Sinodului, elaborate în cele patru limbi oficiale și având aceeași validitate:

sunt semnate de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pe toate paginile și în toate limbile oficiale ale Sinodului, iar la sfârșit sunt semnate de Președinte și de toți membrii Sinodului;Deciziile sinodale semnate, ca șiMesajul Sfântului și Marelui Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericile lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă.

Articolul 14

Participarea observatorilor

Observatorii altor Biserici și Confesiuni creștine, precum și persoane ale organizațiilor inter-creștine pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota.

Articolul 15

Redactarea Actelor (proceselor verbale și documentelor)

Dezbaterile Sinodului vor fi înregistrate și editate prin purtarea de grijă a unui Comitet Panortodox special al Secretariatului Sinodului, desemnat printr-o decizie a Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cu scopul de a publica procesele verbale în limbile oficiale şi de a fi comunicate tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

Articolul 16

Informarea presei

Prin hotărârea Președintelui, cu acordul celorlalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, este înființat un Comitet format din patrusprezece membri ai Sinodului, câte unul pentru fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală, însoțiți de consilieri speciali, care va informa în mod constant mass-media cu privire la desfășurarea lucrărilor Sinodului.Numai jurnaliștii acreditați de o manieră potrivită de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod pot asista la sesiunile de deschidere și de încheiere ale Sinodului.

Chambésy, 27 ianuarie 2016

Semnează:

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

În numele Patriarhului Teodor al II-lea al Alexandriei, Mitropolitul Gabriel de Leontopolis

Reprezentantul Patriarhiei Antiohiei nu a semnat acest document

Anunțuri

3 gânduri despre „Un cal troian în Biserică: Primejdia eclesiologic-dogmatică a recunoaşterii Adunării din Creta, în ciuda şi a unor decizii bune luate acolo

  1. Tot acolo unde enciclica sinodală menţionează Sinoadele VIII şi IX ecumenice, menţionează şi Sinodul de la Constantinopol din 1872 (cred) unde s-a condamnat etnofiletismul. Este cu câteva rânduri mai jos, poate chiar în acelaşi paragraf.

    După părerea mea, „recunoaştere” e cam mult spus. Ar fi trebuit reafirmate deciziile acestor Sinoade şi mai ales anatemele lor. O situaţie delicată, având în vedere că parte din anatemizaţi erau de faţă, invitaţi ca observatori!

    Textele finale, inclusiv enciclica, sunt pe internet pe site-ul „sinodului”, în cele 4 limbi oficiale. Sunt o lectură plicticoasă, dar instructivă şi, aş zice, necesară.

    Problema întâietăţii între scaunele patriarhale este irelevantă câtă vreme în aceste funcţii este ales „cine trebuie”. Să se spargă acest mecanism vicios, să fie aleşi doar ierarhi vrednici după criteriile ortodoxe, şi atunci Patriarhul Ecumenic va fi întâiul apărător al Ortodoxiei, indiferent de scaunul pe care l-ar ocupa.

    Apoi, mai degrabă decât problema redefinirii rolului Patriarhului Ecumenic şi al întâistătătorilor în general (care e într-adevăr o problemă reală), este presantă problema redefinirii sinodalităţii, sub forma acestui „sinod” care se autodeclară infailibil. Un fel de infailibilitate papală colectivă. Lăsat să funcţioneze ca atare, nesancţionat de pliroma Bisericii precum Sinoadele tradiţionale, acest mecanism neortodox riscă să producă decizii din ce în ce mai neortodoxe.

    În paranteză fie spus, Patriarhul Constantinopolului nu s-a autointitulat ecumenic, ci i-a fost acordat acest titlu de către împărat. Titlul a fost contestat de Papa de atunci al Romei, cred că Sf. Grigorie Dialogul (în orice caz, un Papă ortodox), însă a rămas în uz.

    O a doua problemă presantă este redefinirea eclesiologiei, care se face pe mai multe planuri, însă cel mai grav aspect este încercarea de a desfiinţa sau, pe moment, cel puţin de a înmuia şi permeabiliza prin mai multe mijloace graniţele aşezate de Sfinţii Părinţi între Adevărul ortodox şi erezii, respectiv între Biserică şi eretici. Se vorbeşte de biserici eterodoxe, de căsătorii între ortodocşi şi eterodocşi care cred în Hristos, sunt invitaţi eterodocşii la „sinod”, se face împreună-rugăciune cu ei, se vorbeşte laudativ despre participarea Bisericilor ortodoxe locale în CMB etc. Este ca şi cum s-ar dori ştergerea din conştiinţa membrilor Bisericii a faptului că, în afara graniţelor dogmatice aşezate de Sfinţii Părinţi, nu poate exista comuniune cu Hristos şi Biserica Lui şi nici mântuire. Nici măcar nu se foloseşte nicăieri termenul de „erezie” şi „eretic”, dar se vorbeşte mult despre dragoste şi unitate – una din multiplele coincidenţe care apropie „sinodul” din Creta de „sinodul” papistaş Vatican II. Acesta din urmă a luat o direcţie ecumenistă odată cu implicarea în 1963 a noului papă Paul VI. În 1965, Patriarhul Athenagora de nevrednică pomenire şi papa Paul VI „ridicau” reciproc anatemele chiar în cadrul Conciliului Vatican II. Ce mai urmează, la ce să ne aşteptăm? La nimic bun.

    În rest, dau cuvântul ÎPS Serafim al Pireului:

    http://sinodultalharesc.xyz/2016/06/27/mitropolitul-serafim-de-pireu-primele-constatari-dureroase-despre-sinodul-panortodox-din-creta/

    De asemenea important de citit:

    https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/06/27/sa-ne-aduce-aminte-de-cuvantul-aproape-profetic-ips-serafim-al-pireului-de-acum-doi-ani-nu-intamplator-a-fost-ales-patriarh-ecumenic-kir-bartolomeu/

    • Mulţumim de adaosuri. Articolul de faţă dorea să pună accent pe un aspect mai puţin luat în seamă de unii.
      Sf. Ioan Postitorul este cel care primeşte sau ia titlul de Patriarh Ecumenic sub presiunea împăratului care dorea impunerea astfel a ortodoxiei chalcedoniene şi constantinopolitane mai uşor asupra Patriarhiilor răsăritene curatate sau ispitite de monofizitisme.
      Sf. Grigorie cel Mare, Dialogul, condamnă gestul şi îi ia şi el titlul de servus servorum Dei. Când împăratul este uzurpare şi asasinat, scrie Steven Runciman în Teoctaţia bizantină (tradusă nu de mult la Ed. Nemira), Sf. Grigorie îl felicitări pe generalul asasin devenit împărat şi îi spune că îngerii în ceruri se bucură. Smintitor pasaj. Sf. Grigorie nu gira tezele ghelasiene, adică ale papei Ghelasie care fusese cu puţin timp înainte papă şi susţinuse că papa nu este urmaşul Sf. Petru, ci al lui Hristos Însuşi, şi că papa trebuie să aibă sabia cu două tăişuri, adică puterea spirituală şi cea politică / lumească. O teză ce va face epocă în papismul medieval.

      • Da, iar eu am vrut să precizez că spre deosebire de papi care şi-au arogat singuri titluri şi prerogative, titlul de patriarh ecumenic nu şi l-a arogat Patriarhul Constantinopolului, ci i-a fost conferit de împărat. Înţeleg că Sf. Grigorie l-a felicitat pe asasinul acelui împărat – oare doar pentru asta? Poate a văzut înainte că în zilele noastre şi patriarhii ecumenici încearcă să-şi dea singuri prerogative. E totuşi un fenomen relativ recent, de secol XX. Din câte am văzut, îl analizează Jean-Claude Larchet în vol. II din „Biserica, Trupul lui Hristos” (n-am ajuns cu cititul până la secţiunea respectivă).

        De bine de rău, pretenţiile papale ale patriarhului ecumenic sunt ţinute în frâu de celelalte Biserici locale, şi mai ales de Moscova. Mă tem că orice reorganizare a întâietăţii pe baza argumentelor cel mai adesea vehiculate: că Constantinopolul are foarte puţini credincioşi, că nu mai e ce-a fost (capitală de imperiu) etc. ar pune Moscova pe primul loc. Chiar ne dorim asta? Bartolomeu, când vrea să se joace de-a papa, pare un moşuleţ ridicol, dar dacă vreodată va vrea să se joace de-a papa unul susţinut de una din marile puteri militare, ne va pieri orice urmă de zâmbet.

        Aşadar, în opinia mea, problemele principale sunt două:

        – redefinirea sinodalităţii cu un nou tip de sinod, sinodul infailibil care nu mai trebuie girat de pliroma Bisericii (şi da, pe deasupra un sinod doar al întâistătătorilor, pentru că din el trebuie să facă parte doar „cine trebuie”, ca să voteze „ce trebuie”, cu o minoritate care să susţină punctul vedere ortodox ca să se vadă că s-a discutat şi acesta);

        – redefinirea eclesiologiei în sensul desfiinţării graniţelor ferme care delimitează Biserica. Nu vreau să mă repet, am spus şi mai sus. (Şi da, în refedinirea eclesiologiei intră şi redefinirea rolului episcopilor şi mai ales a unora dintre ei.)

        Faţă de aceste două probleme, care puse cap la cap ne pot pune mai devreme sau mai târziu în faţa deciziilor unui „sinod” infailibil care să afirme, de exemplu, că nimic nu mai stă în calea intercomuniunii depline cu Vaticanul şi/sau cu întregul CMB, problema setei de putere a Constantinopolului păleşte. Nu zic, Doamne fereşte, să nu vorbim de ea, dar totuşi s-o punem în perspectivă. Ceea ce am şi încercat.

        ***

        „Pentru credinţă şi mântuire la mulţi ani să trăiţi!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s