MITROPOLITUL SERAFIM AL PIREULUI CĂTRE MITROPOLITUL IOANNIS ZIZIOULAS AL PERGAMULUI: „EXPRIMAŢI POZIŢII ERETICE!”

ips-serafim-de-pireu_[1]cf80ceb5cf81ceb3ceb1cebccebfcf85ceb9cf89ceb1cebdcebdceb7cf832[1]

Mitropolitul Pireului, kir Serafim, intervine în foarte dura confruntare dintre Mitropolitul Pergamului şi Mitropolitul Nafpaktosului cu privire la subiecte cruciale ale credinţei noastre. Îl „trăsneşte” efectiv pe Mitropolitul Pergamului, căruia îi aminteşte că înşişi profesorii universitari, colegi ai lui de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, îl acuză de erezie. Mitropolitul Pireului îl condamnă pentru teoria pe care a dezvoltat-o, cu privire la „cei doi plămâni ai Bisericii”, prin care Înaltpreasfinţitul Ioannis Zizioulas doreşte să îşi justifice faptele inadmisibile pe care le săvârşeşte la Dialogurile Teologice cu papistaşii. În comunicatul său, Mitropolitul Pireului subliniază următoarele:

„Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pergamului, kir Ioannis (Zizioúlas) – academician, care a deţinut funcţia de Preşedinte al Academiei Ateniene, cunoscut la nivel internaţional pentru instruirea teologică şi scrierile sale – a dat publicităţii pe internet scrisorile pe care le-a adresat Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierotheos – un excelent şi inegalabil condei teologic care scrie iscusit şi ale cărui opere valoroase au fost traduse până acum în 20 de limbi. În aceste scrisori, Mitropolitul Pergamului protestează împotriva unei presupuse deformări a poziţiilor sale în cadrul inspiratei cuvântări a Mitropolitului Nafpaktosului, ţinută la conferinţa organizată de Mitropolia Pireului(tradusă în limba română de Graiul Ortodox), cu tema: Teologie patristică si erezie postpatristică. Pireu 15 februarie 2012 . Răspunsurile Mitropolitului Nafpaktosului, kir Ierotheos – din păcate pentru Mitropolitul Pergamului, kir Ioannis! – sunt clarificatoare şi pătrund în adâncimile gândirii teologice şi ale adevărului dogmatic ortodox şi acest lucru îl poate pricepe şi un simplu licenţiat în teologie.

123) Confruntare dură între Mitropolitul Ierotheos Vlahos și Mitropolitul Ioannis Ziziulas asupra unor probleme cruciale ale credinței noastre – partea a I-a

124) Confruntare dură între Mitropoliții Pergamului și Nafpaktului – partea a II-a * ÎNTREAGA CORESPONDENŢĂ DINTRE MITROPOLIȚII ZIZIULAS ŞI VLAHOS

Mitropolitul Pergamului, kir Ioannis, în declaraţia sa din 27 septembrie 2012 a declarat următoarele: „Cât priveşte întrebarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos de ce am corelat toată controversa noastră cu aceea a polemicii împotriva dialogurilor ecumenice, îi amintesc că respectivul meu text contrafăcut se află într-o cuvântare a sa care a fost aplaudată de o adunare la care s-au auzit câte şi mai câte despre Patriarhia Ecumenică şi dialogurile ecumenice”. Asta, după ce a avut în mână Actele conferinţei organizate de noi, pe care ne-am îngrijit să i le trimitem. Sunt neîndoielnic convins că a constatat că pe durata conferinţei noastre nu s-a desfăşurat un dialog cu participanţii, ci s-au făcut auzite doar comunicările argumentate ştiinţific ale unor conferenţiari de nivel academic, între care şi a Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierotheos Vlahos. Pentru că foarte grava sa afirmaţie insultă grosolan Mitropolia noastră care a organizat congresul de care vorbim, îl rugăm public –, pentru ca nu cumva luarea sa de poziţie să fie socotită drept o calomnie ordinară – să ne menţioneze nominal, nu aluziv, care sunt acele «câte şi mai câte» neîntemeiate şi, prin urmare, mincinoase şi de rea credinţă, care s-au făcut auzite «împotriva Patriarhiei Ecumenice şi a dialogurilor ecumenice pe care aceasta le poartă». Înaltpreasfinţitul Ioannis este dator să dea un răspuns la subiect, concret, întrebării noastre, pentru că, altfel, îi îndreptăţeşte pe cei care «calomniind» afirmă că el este personal responsabil pentru mersul greşit al Dialogului Ecumenic şi pentru cele două scrisori neîntemeiate pe care Respectabilul Centru [Patriarhia Ecumenică, n.tr.] le-a adresat Bisericii Greciei [E vorba de două scrisori oficiale pe care Patriarhia Ecumenică le-a adresat Bisericii Greciei, cerându-i să ia poziţie, aşa încât să nu se mai repete evenimente – precum conferinţa de la Pireu, 15 februarie 2012 – îndreptate împotriva ecumenismului şi a ereziei postpatristice. n.tr.]. Cât priveşte apostrofarea exprimată în luarea sa de poziţie din data 17 septembrie 2012, în care afirmă: „Cunoaşteţi atacurile pe care le primesc din partea unor cercuri, dar nu numai eu, ci şi Patriarhul Ecumenic, pentru faptul că, supunându-mă hotărârilor sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe fără excepţie, prezidez din partea ortodoxă Dialogul Teologic oficial cu Romano-catolicii. Înverşunarea şi injuriile care le însoţesc fac imposibil şi fără sens orice răspuns al meu în această polemică. Însă implicarea directă sau indirectă a unui episcop al Bisericii în această polemică şi anume, recurgând chiar la falsificarea poziţiilor mele, constituie cu deosebire o chestiune serioasă”, presupun, de bună seamă, că Înaltpreasfinţitul nu se referă la colegii lui [de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Thessalonic], profesori academicieni, Înaltpreasfinţitul Mega Farántos şi Hrisóstomos Stamoúlis, care îl acuză de erezie şi asta nu pentru că prezidează dialogul teologic cu Romano-catolicii. Nu cumva tocmai convingerea sa că „Răsăritul şi Apusul constituie doi plămâni prin care respiră Biserica” (periodicul „Epískepsis”, nr. 559/31.7.1998) reprezintă vârful de lance îndreptat chiar de sineşi împotriva sa, pentru că, deşi este prea-mare teolog introduce [în universitate] lucruri inadmisibile şi de neînţeles, şi anume, prezintă creştinismul drept un organism care „se oxigenează” prin doi plămâni: prin cel Romano-catolic, care învaţă dogme precum Filioque, primatul papal şi infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor şi indulgenţele, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, înălţarea ei cu trupul la cer şi focul purgatoriului, şi prin „plămânul” ortodox, care învaţă tocmai contrariul acestora! Iată de ce poziţiile lui sfârşesc într-o totală contradicţie teologică şi iată de ce fără dreptate protestează împotriva observaţiilor care i se fac”.

Orthódoxos Týpos, 5 octombrie 2012, nr. 1944, pp. 1, 7.

 Traducere Mihail Ilie (G.O.)

SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2012/12/07/128-mitropolitul-pireului-catre-mitropolitul-pergamului-exprimati-pozitii-eretice/

PENTRU A FI ȘI MAI CLAR MODUL ÎN CARE ACȚIONEAZĂ ”NEVINOVATA” PATRIARHIE ECUMENICA: http://acvila30.ro/patriarhul-ecumenic-in-rugaciuni-comune-cu-catolicii-la-monaco-photo-fr/

Anunțuri

Sf. SPIRIDON AL TRIMITUNDEI, praznuit la 12 Decembrie, si dogmatica empirica re-actualizata a SFINTEI TREIMI: „Judecata Cerului” sau Adevarul Ortodoxiei asupra filioqpapismului.

Citim pe site-ul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei despre praznuirea de peste an a minunii facute in Corfu de Sf. Spiridon al Trimitundei:  http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/minunea-sfantului-spiridon-de-la-catedrala-din-corfu-1716. Sa adugam ca se spune ca un inalt ierarh filopapist din secolul XX, episcop in Corfu inainte de a ajunge intr-un rang mult mai inalt, ordonase incetarea acestei praznuiri de peste an?
Celebra minune, descrisa pe larg de Sf. Atanasie al Parosului, sfant colivad isihast, mare luptător anti-catolic, antiecumenist, o puteti citi tiparita intr-o carte tiparita de Editura Areopag anul acesta, „Judecata cerului”. Sf. Spiridon nu iubeste erezia filioqpapista si „evlavia” la el a prigonitorilor Adevarului. Judecata cereasca s-a aratat clar si in acest caz. Avem, deci, o noua dovada de dogmatica empirica, de dogma pecetluita empiric. Sf. Spiridon, doveditorul minunat al Tainei Sfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic a aratat inca o data in istorie Adevarul Tremii impotriva ereziei Filioque si ca rugaciunea filioqpapistilor in bisericile ortodocsilor nu este primită, ci uraciune este inaintea Domnului – de nu se vor pocai si vor mai prigoni Adevarul!  Aviz participantilor la saptamana de rugaciune / uraciune „ecumenica” din ianuarie…

Intrucat este de folos parcurgerea textului insusi, ne-am hotarat sa il publicam mai jos, preluandu-l de pe blogul domnului Ciprian Voicila:

O noua aparitie la Editura Areopag: „Noi minuni ale Sfantului Spiridon. Judecata Cerului” (Sfantul Atanasie din Paros)

Sfantul Spiridon al Trimitundei este cunoscut in spatiul ortodox ca unul dintre cei mai mari facatori de minuni si aparatori ai credintei in Hristos.
In cartea de fata sunt adunate o parte dintre minunile mai putin cunoscute pe care le-a savarsit – dintre care cateva, marturisite de credinciosi din Romania, sunt inedite…
EditorulAici si aici puteti citi doua marturii pe care le veti regasi in carte.Judecata cerului (Sfântul Atanasie din Paros)Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise – şi prin gura lui tuturor evreilor – să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.

Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.

Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,

Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.

În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit. Continuă lectura

SFANTUL PATAPIE, praznuit pe 8 Decembrie: CUM TU, O ERETICĂ, TE APROPII DE MINE? Dogmatica empirica, adica minunile sfintilor si insasi experienta heterodocsilor care vin la Ortodoxie, ne arata ca botezul heterodox (in cazul de fata „catolic”/filioqpapist) nu este valid/lucrator

Câteva minuni contemporane ale Cuviosului Patapie

 

Sf. Cuv. Patapie

Sf. Cuv. Patapie

 1. O mare minune: întoarcerea femeii „catolice” (monahul Nicodim Bilalis, „Slujba Cuviosului Părintelui nostru Patapie, făcătorul de minuni, o scurtă biografie şi o scurtă istorisire a minunilor”, pp. 19-20, ediţia a II-a, Atena, 1986)
Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane. Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt. Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om! „Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc.”

SURSA: http://acvila30.ro/sfantul-patapie-cum-tu-o-eretica-te-apropii-de-mine/