Vizita Sfintei Mucenițe Eufimia la Cuviosul Paisie Aghioritul | Doxologia

Sursa: https://doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/sfanta-eufimia-vizita-la-cuviosul-paisie-aghioritul

Pe 27 februarie 1974, Sfânta Muceniţă Eufimia s-a arătat în chip minunat Cuviosului Paisie Aghioritul, la Coliba Sfintei Cruci din Kapsala – Athos.

Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Îţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o problemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spunând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?». Cu toate acestea, am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia?, m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte, îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?». Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi, de aceea, nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «În numele Tatălui». A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am considerat că este o necuviinţă. După aceea, sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viața ei. Ştiam că există o Sfântă Eufimia, dar viața ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri?, am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Într-o epistolă de a sa scria: „În toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut această mare cinste…”. După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stareţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte”.

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufimia, mare muceniţă a lui Hristos, te iubesc mult de tot, după Maica Domnului”… (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.)

Împotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii cereşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o ştanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători, în cinstea ei.

Însă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

În Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 210-214)

[1] La 27 februarie 1974.

[2] Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

Cu ocazia Duminicii Ortodoxiei şi a Postului Mare: Sf. Calist Anghelicude – scriitor filocalic – ne vorbeşte despre dobândirea isihiei, blândeţe şi comportamentul îngăduit când este vorba de erezie

Publicăm mai jos doar ultima pagină a superbului cuvânt al Sfântului Calist Angelicude, intitulat sugestiv Meşteşugul liniştirii (/isihiei) [P.G. 147, 817-825] ce vorbeşte despre isihie. Recomandând tuturor să îl citească întreg, fie din Filocalie (în traducerea p. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 8, pp. 354-362 pe care o puteţi audia aici), fie din recenta traducere de la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (unde este pus în încheierea unui întreg volum dedicat acestui sfânt isihast). Pentru postarea de faţă este de ajuns a se şti faptul că după ce laudă nespus de mult liniştea, blândeţea şi rugăciunea în inimă, arată şi că această blândeţe şi netulburare are o excepţie: cazul chestiunilor ce vizează credinţa (în traducerea p. Stăniloae „dreapta credinţă”). Adică problemele de erezie. Aceasta, desigur, nu girează atitudinile de râvnă fără pricepere etc, ci cele de „nelinişte bună” în noi şi în ceilalţi (ca să cităm expresia celebră a Sf. Paisie Aghioritul). Totuşi, iată că nici doar citatele liniştitoare din scrierile Sf. Isaac Sirul (amestecate cam triumfalist de unii, de fapt, cu citate traduse din siriană, din aşa numitele părţi regăsite – dar care părţi conţin şi idei a căror ortodoxie este clar sub semnul întrebării, cum ar fi o variantă a apocatastazei! Iar în acest caz nu ne putem mira de un soi de pasivism relativ la chestiunile dogmatice – de vreme ce toată lumea, oricum, în final, se mântuieşte) nu trebuie să ne fie unic ghid în chestiunea înţelegerii relaţiei dintre trăirea filocalică şi necesitatea mărturisirii Ortodoxiei. Căci, până la urmă, rostirea anatemelor rânduite în Sinodiconul Ortodoxiei din Duminica Ortodoxiei este un gest de ură şi mânie rea sau de iubire şi nelinişte bună împărtăşită celor căzuţi în erezie?:

 «Că aşa cum cel ce vrea să înveţe să tragă cu arcul nu întinde arcul fără să aibă o ţintă, la fel şi cel ce vrea să înveţe să se liniştească trebuie să aibă drept ţintă ca pururea să fie blând cu inima. Niciodată să nu tulbure pe nimeni cu nimic, nici să se tulbure de nimic, afară numai pentru vreo pricină privitoare la credinţă.

Aceasta o va împlini cu uşurinţă dacă, depărtându-se de toate, va păzi liniştea tăcând. Şi dacă vreodată va cădea, să se pocăiască deîndată, să se osândească pe sine, să ia aminte la ceea ce urmează, pentru ca, punând început bun, să,cheme numele lui Iisus în linişte şi cu o conştiinţă curată, cum am spus, şi, pe măsură ce înaintează pe cale, dumnezeiescul har să vină în suflet şi să-l odihnească. Şi nu numai aceasta, ci să odihnească desăvârşit sufletul de tulburările demonilor de mai înainte şi ale patimilor şi să îl bucure cu negrăită bucurie. Şi chiar dacă iarăşi vin să îl tulbure, nu reuşesc să lucreze nimic în el, fiindcă nu se ataşează de ele, nici nu doreşte plăcerea pe care i-o oferă. Căci întreaga dorire a unuia ca acesta este îndreptată către Domnul, Care îi dă lui harul. Dar este războit încă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, deşi nu este părăsit de El. Pentru ce? Ca să nu se înalţe mintea lui pentru binele pe care l-a aflat, ci, războit fiind mereu, să dobândească smerenia prin care nu numai că poate să îi biruiască pe vrăjmaşii cei mândri, ci şi să fie învrednicit de mai mari daruri. De care fie să fim învredniciţi şi noi astfel de Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine pentru noi şi [Care] celor smeriţi le dă har cu îmbelşugare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. » (subl. noastră)

Postăm mai jos varianta audiobook a scurtei scrieri Meşteşugul liniştirii în traducere p. Dumitru Stăniloae:

https://youtu.be/EXodGS6VYug