SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR

DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Și teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.

Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959

DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].

„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].

DESPRE APUSENI[6]

„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.

„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.

„Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.

Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.

Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.

În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.

[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.

[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160

[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158

[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165

[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)

https://www.atitudini.com/2019/11/sf-sofronie-saharov-despre-despotismul-episcopilor-si-pericolul-ecumenismului/#_ftn1

Fericitul intru adormire cuvios Sofronie de la Essex, despre lipsa harului și rugăciunii în Duhul la heterodocşi

Atenţie, la această postare au fost adăugate ulterior explicaţii importante (major updates). Se lucrează şi pentru a fi înlocuite citatele luate din prima traducere cu cele din ediţia a doua, mai reuşite. De aceea, rugăm să nu preluați textul ca atare, ci să puneţi doar link către el (M.M.)

„Creştinii apuseni sunt presaţi, se forţează să se roage, şi astfel se naşte o presiune în creier. Ortodocşii se roagă odihnindu-se, deoarece această rugăciune se face cu harul care există din plin în Biserica Ortodoxă” (Hierotheos Vlachos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Ed. Sophia & Cartea Românească, Bucureşti, 2011, p. 338). Aşa cum se ştie deja, după recenta canonizare a Sf. Porfirie Kapsokalivitul, marele văzător cu Duhul şi făcător de minuni, urmează a fi canonizaţi mai mulţi părinţi cu viaţă sfântă contemporani, între care şi Cuviosul Sofronie de la Essex (1896-1993), ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Din învăţăturile sale, consemnate de Mitropolitul Hirotheos Vlahos, vom cita mai jos. Desigur, părintele Sofronie vorbea din Duh, dar şi din experienţa sa directă cu heterodocşii, unii dintre ei convertiţi la Ortodoxie şi povăţuiţi de el. Ca duhovnic, cu siguranţă, a văzut schimbările interioare în bine ale ucenicilor convertiţi şi, astfel, mărturia sa este cu atât mai credibilă.

Nu avem acces la textul original (există o ediţie a doua a traducerii în română, îmbunătăţită, dar nu am avut încă acces nici la ea), dar din traducere reiese faptul că lipsa harului este cea care duce la acea „presiune în creier”, cauzată de implicarea în rugăciune doar a puterilor naturale (psihologice, mentale) ale omului.
Desigur, rugăciunea se face în Duh şi Adevăr. De vreme ce aceia sunt în afara Bisericii Adevărului, şi Duhul lipseşte. Ar fi aberant să considerăm că ereziile mai mici opresc doar parţial Duhul, căci ştim că cel ce a încălcat o poruncă, un Adevăr, a încălcat toată Legea, având consecinţă îndepărtarea harului sfinţitor de la el. În afara Bisericii harul lucrează din afara inimii (conform Sfântului Diadoh al Foticeei, care spune că numai de la Botez este scos diavolul din inimă şi intră Harul, iar până atunci este invers – textul celebru se află în Filocalia tradusă de păr. Stăniloae, vol. I) pentru a aduce în Biserică, prin unicul botez adevărat, pe cei din afară. În acest sens, harul voieşte cu putere şi inima păgânului, şi pe cea a ereticului. Totul depinde de cât îşi deschide acea persoană inima spre Hristos, Care este ca un Soare ce luminează tuturor – numai de şi-ar spăla ochii şi ar lăsa să intre Lumina în inima sa prin Sfintele Taine ale Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească.
Desigur, sunt destui oameni aflaţi în păcat, erezie, înşelare duhovnicească, păgânătate care nu au stări de apăsare la rugăciune, ci li se pare că sunt foarte bine, ba chiar că se îndulcesc. Ar fi un caz fericit să aibă asemenea stări de apăsare pentru că şi-ar pune probleme serioase în legătură cu calea spirituală urmată. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, în a cărui descendenţă duhovnicească se află Sf. Paisie Velicicovschi de la Neamţ (ambii trăitori în secolul XVIII, celebrii generatori ai renaşterii isihaste), explică în introducerile sale la scrierile părinţilor filocalici faptul că există trei tipuri de trăiri, pe care unii le confundă grav, fiind în înşelare duhovnicească. Sfântul Vasile, trăitor în zona Buzău-Vrancea, este cel despre care marele Sf. Ignatie Briancianinov, care a trata și el problema înșelării duhovniești într-o celebră lucrare (Despre înșelare puteți citi în diverse ediții, on line aici, aici și aici și puteți cumpăra de aici), spunea: Scrierile starețului Vasile pot și trebuie să fie văzute drept cea dintâi carte spre care trebuie neapărat să se îndrepte oricine dorește să practice cu succes rugăciunea lui Iisus în timpul nostru. (pentru o ediție  a operei Sf. Vasile de la Poiana Mărului și studii pe marginea personalității și învățăturii sale, vedeți aici).

Primul tip este cel care chiar este rod al prezenţei harului Duhului Sfânt, deci al energiilor dumnezeişti necreate. Este experierea autentică a roadelor prezenţei harului care culminează cu autentica vedere-unire cu Luminia Necreată.

Al doilea tip este rodul natural al diferitelor practici ascetice şi nu este rod al harului. Ca să spunem aşa, starea de pace adusă de har („Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” – ne spune Sf. Ap. Pavel în Epistola către Galateni 5, 22-23) este altceva decât pacea psihică, a minţii, adusă de concentrarea pe un subiect sau obiect în diferite practici religioase sau psihologice de tip meditativ sau nu. Adică, atarahia sau ataraxia filosofilor antici sau a religiilor panteiste orientale este în cel mai bun caz rod al concentrării fizice, dacă nu al energiilor demonice, dar nicidecum al prezenţei harului necreat izvorât din şi prin Hristos (ca la Schimbarea la Faţă). Aici este o mare diferenţă între scopul şi roadele ascezei creştin-ortodoxe şi cele ale spirtualităţii psihologizante (adesea erotoman-dolorist-masochiste) a romano-catolicismului medieval şi nu numai (există și anumite practici în lumea protestantă, în opoziție cu agitația promovată ca așa zis semn al prezenței Duhului la penticostali, porecliți din acest motiv și tremurici), sau ale celei sufite (școală islamică), buddhiste, yoghine, New-Age etc. În zilele noastre, sub influența mult promovatului explicit sau implicit New Age, mulți cred că dacă stau acasă și meditează, chiar și la Hristos, la ei pe pat sau sub plapumă, aprinzând cine știe ce bețișoare aromate sau arome orientale au ajuns la vreo stare de îndumnezeire, înțeleasă, oricum, într-un mod anti-evanghelic, ca stare impersonală de unire cu cosmosul sau de conțiință cosmică. Aceste stări, din mărturii directe, putem confirmă că pot fi atinse și sub influența anumitor narcotice. Ele nu sunt roada prezenței Duhului Sfânt și sunt vătămătoare pentru suflet și trup, ducând, adesea, chiar la demonizare!

Şi astfel, ajungem la al treilea tip de trăire (al doilea tip de înșelare), cel mai grav și înfricoșător, anume cel demonic. Spunem înfricoșător pentru că diavolul așa este, însă el, pentru a înșela, nu se arată înfricoșător, ci vine „în chip de înger de lumină”, cu îndulciri, vedenii și minuni mincinoase. pentru „a înșela până și pe cei aleși”.

Desigur, scrierile Părinţilor şi introducerile Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se adresează în primul rând asceţilor ortodocşi. Faptul că eşti botezat ortodox nu te scuteşte de riscul căderii în înşelare (cu atât mai valoroase sunt scrierile pentru cei care nici măcar nu sunt ortodocși), fie într-una de tipul luării unor trăiri psihologic-mentale sau chiar trupeşti ca lucrare a Duhului (așa cum mulți dintre cei de astăzi confundă iubirea cu pofta trupească, necunoscând o mișcare mai înaltă, autentică, a inimii), fie, mai rău, într-una direct demonică. Spunem direct demonică pentru că şi înşelarea de tipul anterior duce foarte uşor tot la conlucrarea cu puterile şi energiile demonilor de vreme ce ascetul, nefiind întărit duhovniceşte, necunoscând din experienţă lucrarea harului (a cărui prezenţă autentică aduce şi o stare de smerenie), ajunge să se semeţească, să aibă părere de sine, să se creadă duhovnicesc, smerit, blând, iubitor, să creadă că are chiar dreaptă socoteală și să vrea să învețe și pe alții  – chiar dacă această semeţie este foarte subţire şi mascată duhovniceşte, fiind, astfel, şi mai perversă în răutatea ei. Da, există o trufaşă „smerenie” sau „modestie”, o trufaşă „pace” şi „blândeţe”, o trufașă „curăție” a inimii (așa cum ne arată Hristos în pilda fecioarelor neînțelepte). Iar ele sunt cu atât mai periculoase cu cât omul ar băga mâna în foc că el este smerit, curat la inimă, postitor, blând şi bun. De aceea, cei care au ajuns la adevărata desăvârşire aveau în primul rând duhovnic, care să-i povăţuiască, căruia să-i descopere până şi mişcările fine ale inimii, să-i observe obiectiv şi să le de sfaturi iluminate de har, din experienţa lor duhovnicească, din Duhul. În al doilea rând, se vedeau totdeauna ca fiind lipsiţi de virtuţi, pentru că erau autentic smeriţi, dar nu deznădăjduiau, chiar și în perioadele de uscăciune, de părăsire de către har, de lipsă a unei lucrări mai deosebite a harului („ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui” va primi cuvânt de la Dumnezeu Sf. Siluan), nu dezvoltau vreun complex psihologic, căci smerenia lor autentică era roadă autentică a harului pe care îl cunoscuseră, sau era autentic roditoare pentru a primi în viitor harul. Smerenia autentică te ține într-o permanentă încordare pozitivă, pe când lipsa ei aduce complexe, autosuficiență, deci nici măcar stagnare, ci cădere.

Neștiind să facă diferențierea dintre ele, pentru că ei înșiși nu au dobândit Duhul, deși sunt ortodocși, unii cad în relativism sincretist sau în ecumenism creștin. Adică, văzând anumite așa zise roade la alte credințe, cred că și acolo lucrează Duhul, chiar dacă aceia nici nu cred în existența Lui, nici nu au o relație conștientă cu el. Această poziție are incontestabile contra-argumente și de autoritate (Sf. Scriptură, Sfinții Părinți), dar și logice (nu poți spune că te-ai unit cu soția ta, că te-ai făcut un trup cu ea – așa cum se face Dumnezeu cu noi prin Sfintele Taine – când tu te-ai unit cu altă femeie, iar pe soția ta nici nu o cunoști încă și, evident, nici nu ești căsătorit cu ea). Nu poate exista o relație și unire nici măcar conștientă, darămite inconștientă, între două ființe raționale care nu nici măcar nu se cunosc și nu se doresc reciproc.

Şi cine să-ţi dea această pedagogie duhovnicească dacă Duhul şi meşteşugul dobândirii şi trăirii în Duhul s-a pierdut de veacuri în unele comunităţi pretins creştine? Căci naşterea din Duhul nu se poate face de unul singur, ci prin cei care a binevoit Duhul să lucreze acest lucru, adică prin preoţi („Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” spune Sf. Ap. Pavel ucenicului său, Timotei, hirotonit episcop în Epistola Întâi către Timotei 4, 14), în Biserică („care este stâlp și temelie a Adevărului”- I Timotei 3, 15), prin Sfintele Taine ale Bisericii. Desigur, nu orice preot – oricât de vrednic, învăţat şi sfânt ar fi – are darul de a fi şi un iscusit povăţuitor duhovnicesc. Acest lucru este tot un dar al Duhului în Biserică, adică ceea ce numim harismă. Dar întâlnirea dintre dispoziția bună și ascultătoare a ucenicului și cea a duhovnicului lasă loc nașterii reciproce în Duhul. Căderea se face din egoism, deci de unul singur, chiar și de am păcătui în grup, comunitar. Iar ridicarea și virtutea se face prin ieșirea din sine în iubire, deci prin relație de comuniune cu Dumnezeu și aproapele, având ca inel de legătură concretă duhovnicul. Este simplu să iubești după mintea ta și să crezi că iubești, mai ales la nivel abstract, având efuziuni sentimentale către Dumnezeu sau persoane ori grupuri de persoane de pe altă parte a globului, mai ales când nu are cine să te tragă de mânecă sau când, și dacă te trage, te crezi desăvârșit, nu te supui cu inimă bună unei persoane care să aibă o autoritate duhovnicească aleasă chiar de tine (adică unui duhovnic).

În volumul întâi al Filocaliei (traducerea p. Stăniloae), chiar și Evagrie Ponticul, mare ascet din pustia Egiptului (sec IV-V d. Hr.), condamnat pentru ereziile lui, atrage atenția asupra înșelării în care cad unii dintre pustnici, care credeau că au ajuns la nepătimire (apatheia duhovnicească), dar, în realitate, destule dintre patimile lor nu aveau prilej să se manifeste, deoarce trăiau în singurătate. Unul ca acesta, spune Evagrie dacă îi dai o palmă sau îi faci o observație, devine fiară împotriva ta. Deci, adevărata despătimire se face lovindu-te de persoane și cazuri concrete, sub povățuire concretă.

„Diferenţa dintre fapta psihologică şi cea duhovnicească este diferenţa dintre cele omeneşti şi cele dumnezeieşti. Toate ale vieţii duhovniceşti sunt roadele conlucrării omului cu dumnezeiescul har” – ne spune păr. Sofronie (op. cit, p. 334-335)

„Rugăciunea trebuie să se facă în cadru dogmatic, ecleziologic şi evanghelic, altfel, rugăciunea nu poate să lucreze. Şi dacă va lucra, în ora ispitei va fugi, se va pierde. Trebuie să cunoaştem toată călăuzirea lui Dumnezeu, pedagogia Lui” (op. cit., pp. 335-336)

„Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” – ne spune părintele (op. cit., p. 339).

„Drepţii, la a Doua Venire, vor spune: «Când am făcut, Doamne, asta? Când am făcut cealaltă?». Nu vor şti ce bine au făcut, deoarece au trecut prin uscăciunea prezentei vieţi cu răbdare, cu credinţă, încrezându-se în cuvintele Sfintei Scripturi” (op. cit., p. 347)

De asemenea, despre uscăciune, despătimire, desfătare în har şi esenţa Vămilor, Iadului şi Raiului:

„Vămile, despre care scriu Părinţii, sunt simbolurile unei realităţi. Părinţii le înţeleg în felul următor: după căderea omului, sufletul se hrăneşte din trup, adică din desfătări materiale. După moarte însă aceste patimi trupeşti, care au însufleţit sufletul până atunci, nemaiexistând, din pricina separării sufletului de trup, sufocă sufletul. Astea sunt vămile şi iadul. Ava Doroftei spune că iadul este ca cineva să fie închis trei zile într-o cameră fără mâncare, fără somn şi fără rugăciune. Astfel poate cineva înţelege puţin ce înseamnă iad” (op. cit., p. 346)

„Raiul este harul Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite neîncetat harul Său şi ne cheamă la această viaţă. Toţi cei care Îl ignoră pe Dumnezeu şi Îl îndepărtează, la a Doua Venire a Sa Îl vor vedea pe Dumnezeu pe Care L-au îndepărtat şi se vor osândi. Cei care trăiesc de pe acum în Dumnezeu, atunci vor fi atraşi” (op.cit., p. 347)

         *******

– Erezia lui „Filioque” are mare înrâurire asupra firii occidentalilor; din pricina asta e foarte greu ca ei să devină ortodocşi.

– „Apostolul Petru” (erezia lumii apusene) a închis porțile Raiului din­ spre Apus. Noi intrăm în Rai dinspre Răsărit.

– În Biserica Catolică, în timp ce – aparent – sunt primite hotărârile Sinodului al IV­lea Ecumenic, în realitate există o altă concepție. Cel mai probabil n­au priceput nici Primul Sinod Ecumenic, şi de aceea au căzut în erezia lui „Filioque”.

– Un preot catolic mi­a spus: „Pentru voi, ortodocşii, dogmele sunt cale către Dumnezeu, în timp ce pentru noi, dogmele (cele noi) sunt piedici, de aceea trebuie să le lepădăm”.

– Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistaşii, să nu fac şi eu”. Aceasta este o greşeală – criteriul nostru nu sunt papistaşii, ci voia lui Dumnezeu.

– Protestanții îndeobşte sunt naivi. Între protestanți, evangheliştii sunt cei mai buni. Sunt naivi, căci spun că ei cred în Hristos ca Dumnezeu deoarece o spune Sfânta Scriptură, dar nu au adâncimea pe care o au orto­ docşii, nu au cunoaşterea adâncă, personală [ipostatică], a lui Hristos, şi nu ştiu cum să lupte cu gândurile lor.

– Se poate ca în Biserica Ortodoxă să existe şi traduceri cu greşeli ale Noului Testament, dar acestea nu creează probleme, căci există via­ ța, Dumnezeiasca Euharistie. Dimpotrivă, la protestanți, care consideră Sfânta Scriptură ca izvor al credinței, o greşeală de traducere le schimbă întreaga mentalitate.

– Pentru a deveni ortodox, un mahomedan trebuie să aştepte să pri­ mească un mare Har, aşa încât să fie gata să mărturisească pentru Hristos. Dacă nu primeşte acel Har, să mai aştepte.

– Cineva a trecut succesiv prin islam, hinduism, buddhism şi magie neagră. În toate religiile se ocupase în paralel şi cu magia. A devenit orto­ dox şi a vrut să practice în continuare şi magia, dar a văzut că nu mai poate. Aşa a înțeles că magia este la temelia tuturor religiilor, şi că religi­ ile sunt moarte, precum morți sunt şi capii lor, în vreme ce Hristos este Dumnezeul Cel viu. 

– Trebuie să se citească mulți ani exorcisme pentru cei ce au trecut prin magie. Aşa făcea Biserica primară.

– Buddhismul are unele adevăruri, dar un adevăr omenesc, care ajunge până la „nimic” – adică prin concentrarea­meditație îl conduce pe om către neființa din care a fost zidit. Este o sinucidere existențială. Însă Hristos ne călăuzeşte către îndumnezeire, către comuniunea cu Dumnezeul Treimic.

– Unii spun că buddhismul nu are legătură cu demonismul. Însă cei care spun asta cunosc buddhismul doar din cărți, vorbesc teoretic. În prac­ tică este altceva.

– Unii spun că prin meditație dobândesc o liniştire. Aceasta se arată aparent ca un lucru bun, însă oamenii care o practică sunt subjugați de trufie, şi sfârşesc în războiul trupesc. Chiar dacă scapă de buddhism, tot au război al trupului. Aceasta vădeşte satanismul acestei metode.

– Dacă citeşte cineva diverse cărți – de psihologie, buddhiste – nu mai are cum să dobândească simțirea curată a Ortodoxiei.

– Cei care au fost atei şi spun că din ateism sau din existențialism au ajuns la Ortodoxie, fără să treacă printr­o perioadă de pocăință, ceva nu merge bine în viața lor şi nu vor avea o evoluție bună.

(citate de la pp. 344-346 în ediția a doua)