Explicațiile despre viața de după moarte (și folosul pomenirii cel adormiți) din SINAXARUL din SÂMBĂTA lăsatului sec de carne, când se face POMENIREA GENERALĂ A MORȚILOR.
Anul nou tradițional nu este la 1 Ianuarie, ci la 1 Septembrie
De Marian Maricaru
Reintroducerea Anului Nou la 1 Ianuarie, ca la păgânii romani, tributari zeului Ianus căruia îi era dedicată luna Ianuarie (așa era și în calendarului roman introdus de Iulius Caesar), are loc în secolele 16-17 d. Hr. în Europa „creștină” occidentală – mișcare validată și religios într-un final la romano-catolici (adică la papiști) de un, desigur,… papă. La răsăriteni, țarul rus Petru cel Mare (cezaro-papism ne-ortodox, pe alocuri antiortodox, căci reformele sale de import occidental au alterat muzica, iconografia, arhitectura ortodoxă și, prin desființarea Patriarhiei ruse și Sinodului Bisericii Ruse către un minister al statului ne aflăm rușii într-o situație de anglicanism în relația stat-Biserică) a transformat în prima zi de nou an ziua de 1 Ianuarie 1700, cu sărbători parcă și de artificii și tot tam-tam-ul, după ce deja avusese noul an la 1 Septembrie, cum este tradiția biblică și bizantină ortodoxă (iar din cauza schimbării acel „an” a durat doar 4 luni). O mișcare tot de imitație a Occidentului („să avem și noi faliții noștri”) care, îmi pare, reintroduce anul nou în logica păgână în contextul Renașterii, ce este, de fapt, o renaștere a păgânismul european anticreștin prin reîntoarcerea la valorile greco-romane pre-creștine…
sec. 12 d. Hr
«Stabilirea zilei ca 1 ianuarie să fie data la care să înceapă anul a fost făcută prin lege de către Iulius Caesar în anul 46 î. e.n. Potrivit cu The World Book Encyclopedia (1984), vol. XIV, p. 237: „Romanii i-au dedicat această zi (1 ianuarie) lui Ianus, zeul porților, al intrărilor și al începuturilor. Numele lunii ianuarie provine de la Ianus, care avea două fețe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi“[2]
Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. La multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.»
(https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Anul_Nou)
Aveți la sfârșitul articolului de față și o captură de ecran cu un tabel de pe aceeași pagină Wikipedia dedicată subiectului Anul Nou, pentru a vedea anii în care diverse state au acceptat în zorii modernității 1 Ianuarie drept începutul noului an.
Vă aduc aminte că tradiția biblică, păstrată de evrei și creștinii ortodocși, este că anul nou începe toamna pentru că lumea a fost creată atunci, în acea starea de plinătate paradisiacă pe care o rememorează abundența roadelor din toamnă (vezi până astăzi sărbătoarea iudaică Roș Hașana, la care în 2023 au avut loc niște agitații ale evreilor religioși apărați de ceva forte înarmate israelite în zona moscheii Al-Aqsa, zonă religioasă specială mahomedană palestiniană ocupată, găsită pe locul unde probabil a fost Templul lui Solomon – ceea ce, zic unii, a provocat evenimentele care au declanșat războiul actual etc). Cum atrăgea cândva atenția părintele Mihai-Andrei Aldea, așa cum ziua biblică și liturgică începe seara, așa și anul bisericesc începe toamna. Și dezvolt: așa cum ziua nu începe la miezul nopții, nici la arătarea luminii în zori, așa și anul nu începe nici cu solstițiul de iarnă, cu luna zeului Ianus, nici cu echinocțiul de primăvară sau luna zeului Marte, prin care începe primăvara. Desigur, adaug, fiecare zi a creației este, precum întreaga istorie a lumii, o trecere de la întunericul ne-ființării spre ființare, cu destinația luminării întru fericita și fercitoarea Lumină a lui Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre marea mișcarea a creației de la ne-ființare la ființare, apoi la fericita ființare). Și ciclul crono-logic (în ordinea sau logica timpului) sărbătorilor mari de peste an începe, la o săptămână de la Noul An Bisericesc, cu Nașterea Maici Domnului (da, nu cu a sa concepere, căci nu s-a conceput imaculat – cum greșit și eretic cred romano-catolicii) și se termină după Paști (Paștele Crucii și al Învierii) și Pogorârea Sfântului Duh, cu Adormirea Maicii Domnului (a doua persoană deja și pe veci înviată după prima venire a lui Hristos și înainte de a Doua Sa venire). Singurul avantaj teologic pe care îl văd la data de 1 Ianuarie este că o putem pune în legătură (într-un mod mai tras de păr) cu Nașterea Domnului, de la care numărăm anii Harului (Grației Necreate Dumnezeiești / Harului Necreat Dumnezeiesc) mântuitor adus de Noul Adam, Mesia. Totuși, în această logică, este mai importantă Învierea (care este în centrul ciclului anual pascal), în jurul căreia se mișcă, în chip firesc, și anul liturgic creștin-ortodox. Iar dacă vrem să marcăm cu adevărat momentul Întrupării Noului Adam („Care este mai vechi decât Vechiul Adam”, fiind Dumnezeu Însuși, Logosul Creator!), primul moment în care Cel Mai Presus de Timp și Spațiu se unește cu timpul și spațiul, auto-limitându-Se la aceste constrângeri ale creaturii, inclusiv la o formă (după firea umană luată în chip minunat din firea Fecioarei Maria, dar îndumnezeită de la Întrupare astfel încât Noul Adam să nu aibă păcat), acesta ar fi la sărbătoarea Bună-Vestirii, care este cu fix nouă luni înainte de Naștere (25 Martie) și cade într-o perioadă conectată teologic, spiritual și liturgic cu Postul sau chiar și sărbătoarea Paștelui (pe calendarul mixt, cu ciclul pascal pe vechi și cel mineatic, adică lunar, pe nou, decalajul de 13 zile duce între altele la faptul că în România și la alții nu mai cade niciodată Bună-Vestirea de Înviere, deci nu mai avem ceea ce se cheamă Kyriopascha – deși, după unele tradiții, Maica Domnului și-a dat într-o Duminică „Amin!”-ul de a naște pe Mesia!). Deci, oricum ai da, nu văd vreun motiv de emulație creștină reală legată de un an nou la 1 ale lunii zeului păgân Ianus! Da, știu, și o serie de alte luni și de zile ale săptămânii și-au păstrat denumirile păgâne legate de anumite zeități. Mă întreb de ce, într-un context în care în Vest se încearcă eliminarea elementelor religioase din viața cetățenilor neo-oamenilor („omul recent”) și neo-statelor fără rădăcini, tunul este pe elementele creștine ale Europei creștine, dar deloc pe elementele păgâne pre-creștine, pe care creștinii uneori le-au inculturat inteligent. Chiar și acum vedem acest fenomen de inculturație: de 1 Ianuarie s-a hotărât slujbă de Te Deum la miez de noapte în bisericile ortodoxe din România. Creștinii au sublimat cultural și spiritual încă din vechime elementele păgâne care puteau fi transfigurate. Vedem aceasta în Occidentul antichității târzii și în cazul Halloween și al Sf. Valentin. Dar vedem și reversul: repăgânizarea lor, care nu pare să-i deranjeze deloc pe atei, și seculariștii corecți politic, pentru că tot ceea ce slăbește creștinismul pare că îi bucură nespus! Unul a făcut o criză că am remarcat faptul că data calendaristică la care stabilisem o revedere de liceu este, de fapt, Marțea Luminată (îmi picase fisa că uite, va fi atunci). Mi-a spus cu mare chef de ceartă (un real tantrum) că ce ne trebuie nouă denumirea creștină, că nu ne trebuie referințe religioase. Probabil că dacă ne vedeam de Nașterea Domnului nu aveam voie să spun decât că ne vedem la 25 Decembrie sau de Moș Gerilă ori altă bălărie. I-am explicat că Marți, care îi convenea, din luna Aprilie sau Mai – cu ambele era încântat – sunt denumiri fix religioase cu referire la zeități păgâne cărora le erau dedicate zilele sau lunile numite. Ignoranța fudulă și agresivă la un lector universitar hater… Să mai adaug faptul că Psalmii lui David ne spun că zeii păgânilor sunt demoni, deci duhuri ale Satanei care păcălesc pe oameni să se închine lor?
PS: Că sorcovitul este un obicei păgân cu valențe magice de baghetă vrăjitorească și fără referire la Hristos și la valori duhovnicești, ne-o arată, din nou, până și banala Wikipedia:
«Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei. Sorcovitul poate fi și prilej de blesteme.» (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Sorcova)
Ajunul Nașterii Domnului și teologia sa (2023)
de Marian Maricaru
Ajunul, adică ajunarea, adică postul negru până seara, sunt mutate pentru astăzi, Vineri, când Nașterea Domnului cade Duminică sau Luni (ca în acest an), pentru că Sâmbătă și Duminică nu sunt zile de post aspru, ci de dezlegare (aviz și celor care cer ajunare Sâmbătă pentru a se împărtăși Duminică; singura excepție este Sâmbăta Mare). În acest caz, Vinerea respectivă este zi aliturgică, adică nu se săvârșește celebra Liturghie vesperală (adică unită cu Vecernia, făcută seara, după o zi de ajunare; în acest caz se săvârșește Liturghia cu anaforaua și celelalte ale Sf. Vasile cel Mare) ce deschide, de fapt, însuși praznicul Nașterii Domnului, citindu-se la ea un lung șir de profeții veterotestamentare ce explică sărbătoarea, pe lângă Apostolul și Evanghelia specifice)! Desigur, când Nașterea Domnului cade Sâmbătă, în chip firesc ajunul este Vineri, în preziua sărbătorii, iar atunci se posteşte negru până seara, apoi se face Liturghia vesperală a Sf. Vasile cel Mare vineri seara, care este deja liturgic Sâmbătă și praznicul Nașterii Domnului!
Există o regulă observată de liturgiști, anume că în a doua jumate a primului mileniu Liturghia pentru praznice și Duminici este cea a Sf. Vasile cel Mare. A Sf. Ioan Gură de Aur este pentru Sâmbete și zile de rând, fiind mai scurtă și post-vasiliană. Observăm că până astăzi, la mari praznice existente în prima jumătate a primului mileniu creștin, Liturghia praznicului este cea a Sf. Vasile cel Mare. Iar faptul că Liturghia din seara de ajun este a Sf. Vasile, plină de citiri din profeții, cu Apostol și Evanghelie deja a praznicului, arată că acolo cade punctul de gravitatea a unui astfel de praznic.
Aveți mai jos o emisiune din ajun de Nașterea Domnului în care explic o serie de lucruri legate de evenimentul Nașterii, alaturi de doamna Maria Dragomiroiu.
Partea a doua a unui interviu luat pe loc profesorului Marian Maricaru: Răspuns la obiecțiile de tip neopăgân newageist panteist monist ori dualist gnostic, combinate cu erezii neoprotestante, ale unui cunoscut artist nenumit
Cu ocazia Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic care a lămurit despre Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Întrupat, am încărcat această continuare a lămuririi către un cunoscut artist in legătură cu diferența dintre Dumnezeirea lui Hristos și posibilitatea omului de a se curăța, lumina și îndumnezei prin participarea la Dumnezeirea lui Hristos prin relația cu Persoana lui Hristos, Dumnezeu-Omul.
Partea a doua a unui interviu luat pe loc. Răspuns la obiecțiile de tip neopăgân newageist panteist monist ori dualist gnostic, combinate cu erezii neoprotestante, ale unui cunoscut artist nenumit. Ce înseamnă crearea din nimic a lumii și puterea lui Dumnezeu de a crea „din nimic”. Este nimicul ceva? Teologia iconică a limbajului (cunoaștem doar conceptual despre Dumnezeu și lume prin asemănări neasemenea). Diferența dintre puterea lucrării de minuni a lui Hristos – Care Îi este proprie pentru că El este Însuși Dumnezeu din Dumnezeu Întrupat (energiile Dumnezeiști izvorâte din Firea Sa Dumnezeiască conlucrează cu puterile firii Sale omenești și se manifestă prin Persoana Sa divino-umană) -, și puterea dumnezeiască (energiile necreate) dată de El (de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt) în dar sfinților care conlucrează cu ea. Puterile proprii firii umane sunt tot primite în dar de la Creator, de la crearea omului, însă fără ajutorul sinergic al energiilor Dumnezeiești oamenii sfinți nu ar putea face minuni și nu ar putea depăși cele ale firii umane căzute. Adam a fost creat într-o stare de har pe care a pierdut-o, iar omul fără harul necreat Dumnezeiesc este nedeplin și nu se poate vindeca de rău, păcat, necunoaștere, lipsa libertății (sclavia față de patimi și vicii), boală, stricăciune și mortalitate. Hristos, Noul Adam, aduce vindecarea și Viața. Cu El firea noastră căzută trebuie altoită prin participarea la Sfintele Taine și toate celelalte pe care ni le-a dat ca poruncă a iubirii Hristos și care ne unesc cu El și cu Tatăl prin Duhul. Diferența dintre mijlocirea lui Hristos către Tatăl și mijlocirea la Hristos a sfinților și a oricăruia dintre credincioșii care se roagă în Duhul, prin Fiul, Tatălui. Sfântul Apostol Pavel spune că unicul mijlocitor dintre oamenire și Tatăl este Hristos, Care este Fiul Întrupat, Dumnezeu-Omul, dar tot Sf. Pavel cere contemporanilor săi să facă rugăciuni și mijlociri la Dumnezeu pentru el și pentru alții.
NB: ca si filmarea anterioară, și aceasta este mai veche, nu din acest an.
Diferența dintre monoteismul biblic, dualismul gnostico-masonic și panteismul păgân oriental. Explicații pe loc ale prof. Marian Maricaru
Descrierea videoului de pe canalul Youtube al prof. Marian Maricaru:
Partea 1. Răspuns oferit ad hoc unui cunoscut artist, fiind luat prin surprindere când gustam coliva primită, după un parastas (iertați ineditul situației!): Despre diferența de esență, ființială sau substanțială dintre Dumnezeu și lume (dintre Dumnezeu și creația Sa), despre energiile necreate care izvorăsc din Ființa lui Dumnezeu prin cele Trei Persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), despre MONOTEISM VERSUS păgânismul PANTEIST newageist care îi confuzează pe atâția dintre cei care ar dori să fie creștini, dar neavând repere și fiind invadați de propaganda neopăgână de sorginte extrem orientală, confundă pe Dumnezeu cu Universul, care este doar creația Sa, nu El Însuși
Nu uitați să dați like, share și subscribe cu clopoțel pentru a vedea urmarea și a mări vizibilitatea – dacă ați considerat ceva de folos din explicațiile date.
Din Canonul Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, la cântarea a șasea
La Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, zisă și a lăsatului sec de carne.
Acest: „Ia-ți al tău!”, adică iadul…
„Al tău” ca expresie a egoismului care vine la pachet cu blestemul și iadul singurătății întunericului. Care întuneric știm că este focul Dumnezeiștii iubiri ce arde pe egoist.
Îndemn la Împărtășire în perioada de dulce dintre Nașterea și Ajunul Botezului Domnului. Luminânda la Duminica de după Nașterea Domnului. „Dodekaimeron” este perioada celor Doisprezece Zile dintre Nașterea și Botezul Domnului.
Și acum… La Luminânda Duminicii de după Nașterea Domnului:
„Hristos pe noi ne chemă: Curățiți-vă, intrați și gustați din potirul dumnezeiștii Vieți, celei întru Hristos; că trupul Meu cel din Maria este izvor de sfințenie. Pentru aceasta nimeni să nu rămână neîmpărtășit, nimeni să nu fie nevrednic de această cină de taină.”
Vizita Sfintei Mucenițe Eufimia la Cuviosul Paisie Aghioritul | Doxologia
Sursa: https://doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/sfanta-eufimia-vizita-la-cuviosul-paisie-aghioritul
Pe 27 februarie 1974, Sfânta Muceniţă Eufimia s-a arătat în chip minunat Cuviosului Paisie Aghioritul, la Coliba Sfintei Cruci din Kapsala – Athos.
Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. La un moment dat, Stareţul i-a spus:
– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.
– Cine, Gheronda?
– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!
– Ce se întâmplă, Gheronda?
– Îţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.
Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o problemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spunând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?». Cu toate acestea, am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:
– Cine este?
– Eufimia.
«Care Eufimia?, m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte, îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?». Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:
– Cine este?
– Eufimia.
Mă aflam în îndoială şi, de aceea, nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.
– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.
– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.
Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.
Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «În numele Tatălui». A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.
– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.
După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am considerat că este o necuviinţă. După aceea, sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viața ei. Ştiam că există o Sfântă Eufimia, dar viața ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.
– Cum ai răbdat astfel de chinuri?, am întrebat-o.
– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.
După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”
Într-o epistolă de a sa scria: „În toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut această mare cinste…”. După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stareţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.
Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte”.
A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufimia, mare muceniţă a lui Hristos, te iubesc mult de tot, după Maica Domnului”… (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.)
Împotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii cereşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o ştanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători, în cinstea ei.
Însă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.
În Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 210-214)
[1] La 27 februarie 1974.
[2] Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.
SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR
DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE
Scrisoarea a XVIII-a[1]
Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!
Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.
Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.
În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.
Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.
După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Și teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.
Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.
S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.
Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.
Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959
DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.
„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .
„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].
„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].
„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)
Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].
DESPRE APUSENI[6]
„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.
„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.
„Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.
Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.
Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.
În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.
[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.
[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160
[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160
[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158
[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165
[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos
(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)
Blog de Dogmatică Empirică 