PATRIARHIA GEORGIEI: INSISTĂM ÎN REFUZUL NOSTRU, IAR MOTIVELE SUNT DE ORDIN DOGMATIC!

http://acvila30.ro/patriarhia-georgiei-insistam-in-refuzul-nostru-iar-motivele-sunt-de-ordin-dogmatic/

Vedeţi şi în franceză!:

http://orthodoxie.com/le-patriarcat-de-georgie-maintient-son-refus-de-participer-au-concile/

SINAXA DIN CRETA ŞI SEMNIFICAŢIA EI ACTUALĂ, Pr. Mihai-Andrei Aldea | Graiul Ortodox

Bisericile ortodoxe din Gruzia, Bulgaria, Siria şi Serbia nu vor lua parte la Sinaxa din Creta.

Patriarhia Bulgară a explicat faptul că retragerea se datorează în primul rând faptului că s-a hotărât de către organizatori interzicerea unor discuţii libere, a posibilităţii modificării reale a documentelor. Că nu există rostul realizării – cu foarte mari cheltuieli – a unei întâlniri în care totul este prestabilit. 
Mitropolitul Gavriil de Loveci a explicat faptul că deşi Biserica Bulgărească nu era de acord cu documentele iniţiale, a acceptat să le semneze pentru că i s-a spus că vor putea fi ulterior modificate şi completate – inclusiv ca tematică. Pentru ca apoi să constate că acest lucru a devenit imposibil.

Patriarhia Antiohiei a ridicat, asemenea Patriarhiei Sârbeşti, probleme privind autoritatea în anumite teritorii şi încălcarea acestei autorităţi.

În ultimul caz, este de observat că poziţia Bisericii Sârbe ar fi corectă dacă nu purtarea ei nu ar încălca de câteva secole încoace Învăţătura lui Hristos, care cere ca fiecare să se poată ruga în limba sa. În locul acestei porunci Patriarhia Sârbă face, de peste trei sute de ani încoace, eforturi uriaşe de a asimila etnic, forţat, pe ortodocşii ne-sârbi din cuprinsul său. Numai între 1880 şi 1940 cca. 200.000 de români din Dalmaţia au fost asimilaţi prin impunerea limbii sârbeşti în cult şi în şcolile de parohie. Românii din Bosnia şi Herţegovina, din Muntenegru, Ragusa (Dubrovnik), Kosovo, Serbia, Timoc, Voievodina sau Banat au fost supus aceluiaşi proces de deznaţionalizare forţată. 
Desigur, şi românii din aceste locuri poartă vina de a nu se fi îngrijit aşa cum se cuvine de existenţa unor parohii şi episcopii româneşti, de existenţa unor şcoli, asociaţii culturale şi biblioteci româneşti etc. Vină pe care au plătit-o cu pierderea limbii şi culturii străbune, cu pierderea identităţii naţionale. 
Dar au plătit şi croaţii, albanezii şi sârbii – toţi implicaţi programatic în asimilarea românilor din aceste zone. Pentru că românii au fost, peste tot în Balcani, un factor fundamental de stabilitate. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim că până şi astăzi în unele locuri din Bosnia şi Herţegovina se mai păstrează obiceiul ca în cazul unor neînţelegeri în privinţa obiceiurilor la nuntă sau botez, în negoţ sau alte activităţi, să se apeleze la „stari-vlaşki zacon” („Legea Vechilor-Români”). 
Războaiele etnice şi religioase din ultimul secol nu au existat în vremea în care prezenţa românească acţiona ca factor de unitate şi stabilitate în această parte a lumii…

Dincolo de aceste aspecte, rămâne fundamental faptul că dacă Biserica Ortodoxă Sârbă are dreptul de pastoraţie asupra teritoriului ce ţine de Republica Sârbă, are şi obligaţia în faţa lui Dumnezeu să se îngrijească de românii de acolo cu toată dragostea, asigurându-le păstori de limbă română, biserici, mânăstiri, şcoli şi biblioteci în limba lor. Iar dacă activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Timoc este necanonică din punctul de vedere al teritorialităţii, ea devine perfect îndreptăţită de etnofiletismul extrem practicat de Patriarhia Sârbă.

Avem astfel un exemplu clar al prezenţei etnofiletismului, ca erezie cu extrem de grave consecinţe, în Ortodoxie. 
Prezenţă pe care am amintit-o în trecut şi care se vede în neumărate aspecte ale vieţii bisericeşti.
Şi a cărui ignorare la un „Sinod Panortodox” (adică, de fapt, Ecumenic), este imposibilă.

Problemele dogmatice ridicate de etnofiletism sunt completate şi complicate de cele ridicate de ecumenism şi clericalism. Ca şi de alte probleme dogmatice, semnalate de ierarhi şi teologi gruzini – ca şi de întreaga Biserică a Gruziei. Dar şi de ierarhi şi teologi din toată lumea.

Sinaxa din Creta, absurd proclamată „Sinod Panortodox” ori „Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei” – două denumiri sinonime cu sfântul nume de „Sinod Ecumenic” – s-a bazat pe iluzie. 
A vrut să proclame o unitate care nu există, din pricina unor boli ascunse absurd sub masca unei pseudo-dipomaţii.

Retragerea a patru patriarhii din această manifestare stearpă este un gest folositor pentru revenirea în actualitate şi realitate a Bisericii Ortodoxe. Pentru că poate fi punctul de trezire şi confruntare cu ameninţările reale.

Ignorarea sistematică a mirenilor în ceea ce nu aduce avantaje materiale administraţiei bisericeşti trebuie să înceteze. 
Dialogul făţarnic dintre bisericile locale, bazat pe declaraţii de dragoste în spatele unor manifestări clare de paralelism ori chiar ostilitate, la fel trebuie să înceteze. 
Tendinţa administraţiei bisericeşti de a se substitui sobornicităţii trebuie să înceteze. 
„Iubirea” – de a cărei sinceritate este cuviincios să ne îndoim – faţă de eterodocşi trebuie să înceteze a fi pretextul pentru prigonirea ortodocşilor. Părerile diferite de cele ale grupărilor ecumeniste în privinţa dialogului cu cei de altă religie trebuie să fie, în sfârşit, ascultate şi la nivel înalt. Este dincolo de ridicol să vezi răbdarea pe care o au ecumeniştii faţă de orice afirmaţie şi manifestare a eterodocşilor, chiar direct blasfemiatoare, în paralel cu intoleranţa totală şi agresivă pe care aceeaşi ecumenişti o manifestă faţă de ortodocşii care au alte păreri în privinţa dialogului inter-religios. Această purtare trebuie să înceteze, dar mai ales trebuie să înceteze ocrotirea ei de la nivelul ierarhiei. Printre altele, pentru că alimentează şi oferă credibilitate celor mai dure şi disperate poziţii anti-ecumenice, alimentând fisuri dureroase şi inutile, pe care un dialog sincer, creştinesc, argumentat şi politicos le-ar face imposibile. 
Este vremea să se revină la un număr firesc de episcopi, adică cel puţin unul pentru fiecare oraş sau grup de comune. Astfel încât episcopul să fie aproape de mireni, călugări şi clerici, iar aceştia să poată fi aproape de episcopul lor. De aici izvorăşte puterea, sănătatea şi unitatea Bisericii. 
Este ridicol să ai doar 40-50 de episcopi la 18-20 de milioane de ortodocşi, aşa cum se practică astăzi în Biserica Ortodoxă Română. Ajungându-se ca majoritatea credincioşilor să nu îşi vadă episcopul faţă în faţă niciodată în viaţă (nu includem aici, evident, eventuala participare la o slujbă arhierească alături de mii de alţi credincioşi…).
Este vremea să înceteze pentru totdeauna folosirea Bisericii ca instrument de asimilare etnică! Este vremea să se reglementeze libera folosirie a limbii oricărui grup etnic în bisericile locale! O asemenea reglementare ar rezolva ortodox şi „problema” autorităţii în zone aşa-zis „netradiţionale”, precum vestul Europei, Americile, Australia etc. Pentru că, de fapt, soluţia este simplă şi clară, încă din vremea Sfinţilor Apostoli: misiune facem toţi, până când sunt destui credincioşi şi ierarhi spre a se organiza biserica locală. Care, ortodoxă fiind [sic!], va avea grijă să sprijine orice grup etnic în folosirea limbii proprii în bisericile sale.

Toate acestea – şi altele pe care nu le mai ating acum, spre a nu lungi peste măsură cuvântul – pot fi discutate acum. Cinstit.

Sau se poate încerca iarăşi o aşa-zisă diplomaţie, stearpă şi inutilă, încercându-se menţinerea unei încremeniri instituţionale grave. Din care se va ieşi întotdeauna – aşa cum ne arată istoria că s-a întâmplat mereu. Dar se va ieşi cu atât mai dureros cu cât se încearcă mai mult forţarea menţinerii ei.
Un exemplu clar este această Sinaxă din Creta, construită pe un calapod prea puţin ortodox, ancorat în mentalităţi şi administraţii interbelice în cel mai bun caz – dacă nu chiar comuniste (ca limbajul unora dintre documente…). 
Spargerea ei, cu toate eforturile uriaşe depuse de unii pentru realizarea sa, arată probleme structurale. Reale. Concrete. A căror realitate poate fi muşamalizată pentru unii. Dar care trebuie rezolvate, sincer şi ortodox. 
Dar arată, totodată, şi faptul că dincolo de rigiditate şi birocraţie, limbaj de lemn şi gândire materialistă, Biserica este vie, trează, lucrătoare.

Ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi din toate colţurile lumii au răspuns documentelor şi regulamentului „Marelui şi Sfântului Sinod” din Creta într-un glas. Arătând aceleaşi probleme teologice, aceleaşi alunecări dogmatice şi canonice, aceleaşi lipsuri. Şi propunând ceea ce era de bun-simţ, amânarea întâlnirii până la lămurirea lor.

Refuzul unora de a lua în seamă aceste glasuri, refuz însoţit adesea de o tăcere jignitoare, sau chiar de insulte la adresa ortodocşilor de altă părere, iată, nu a rezolvat nimic. 
Voi sublinia aici, iarăşi, deosebirea gigantică între declaraţiile de deschidere faţă de părerile eterodocşilor şi surzenia sau agresivitatea faţă de părerile ortodocşilor ale unora şi aceiaşi teologi sprijinitori ai „Sinodului din Creta” – fie ei mireni, monahi sau clerici. 
S-a mers chiar, în unele biserici locale, până la crima de a opri de la slujire sau a sancţiona altfel pe cei care s-au exprimat împotriva „Sinodului din Creta”. Ca şi cum a vorbi împotriva Duhului Sfânt poate fi iertat, a vorbi împotriva Maicii Domnului, a sfinţilor, a Sfinţilor Părinţi sau a Sinoadelor Ecumenice, a Învăţăturii Bisericii şi asupra oricărui alt lucru poate fi iertat, dar nu şi a vorbi împotriva „Sinodului din Creta”… 
Este o dublă măsură, neortodoxă, ba chiar anti-ortodoxă, care trebuie să înceteze. Mai ales că, iată, nu rezolvă nimic.

Desigur, inerţia va duce mai departe multe.
Inerţia şi nevoia de certitudine, chiar dacă este o certitudine tristă şi stearpă.
Dar poate, nădăjduiesc eu, lecţia acestei nereuşite sinaxe va fi înţeleasă. 
Iar îndreptările de care bisericile locale au atâta nevoie, pentru a sta aşa cum se cuvine în Ortodoxie, vor începe să apară.

Să ne ajute Dumnezeu!

SURSA: pagina Facebook a autorului şi:
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/11/sinaxa-din-creta-si-semnificatia-ei-actuala-pr-mihai-andrei-aldea/

Russian Orthodox Church to Skip Pan-Orthodox Council / Sputnik International

http://m.sputniknews.com/russia/20160610/1041120026/council-orthodox-church-crete.html

DECIZIA Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare cu privire la SINODUL PANORTODOX

Sursa: https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/2016/06/04/decizia-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-bulgare-cu-privire-la-sinodul-panortodox/

Sursa: http://www.bg-patriarshia.bg/news.php?id=205494

Traducere: “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

DECIZIA Sfântului Sinod din 1 iunie 2016 cu privire la SINODUL PANORTODOX (16 – 26 iunie 2016, insula Creta)

01 iunie 2016 13:28, Patriarhia Bulgară

La întrunirea de astăzi în plen a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare – Patriaria Bulgară, cu numărul №12 / 1.06.2016 г., a ţinut discuţii prelungite cu privire la problemele legate de întrunirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, 16 – 26 iunie 2016, insula Creta

S-au discutat următoarele argumente şi motive:

1) lipsa de pe agenda Sinodului Panortodox a unor teme de importanţă deosebită pentru Sfânta Ortodoxie, care au relevanţă actuală şi cer decizii sinodale panortodoxe prompte;

2) apariţia unor declaraţii oficiale din partea Bisericilor Ortodoxe Autocefale de dezacord cu unele din textele deja aprobate pentru Sinod;

3) imposibilitatea, în conformitate cu regulamentul deja adoptat de organizare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, de a se redacta textele în cursul lucrărilor Sinodului;

4) propunerea de amplasare a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în sala prevăzută pentru întrunirea Sinodului, care amplasare încalcă principiul egalităţii Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale;

5) amplasarea nepotrivită a observatorilor şi oaspeţilor la Sinod;

6) necesitatea de a susţine mari şi nejustificate costuri financiare în cazul participării BOB-PB la Sinod;

După exprimarea votului Sfântul Sinod în unanimitate DECIDE:

I. Cere ca Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 16 – 26 iunie a.c., să fie amânat pentru ca pregătirile pentru întrunirea acestuia să continue;

II. În caz contrar Sf. Sinod al BOB-PB afirmă categoric decizia neparticipării sale la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, programat în perioada 16 – 26 iunie a.c.

APEL CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN PRIVINŢA SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD – Petitieonline.com

Intraţi şi semnaţi această petiţie către Sfântul Sinod al Bisericii noastre.

Sinodul nostru se va întruni la 5-6 iunie pentru a decide o poziţie în privinţa „Sfântului şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Cred că momentul este perfect, în siajul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare care a decis ieri să ceară amânarea Marelui Sinod, reorganizarea şi regândirea problematicilor şi documentelor de adoptat. În esenţă, acesta este un apel la unitate. Numai după ce se rezolvă cu bine aceste probleme poate avea loc un Sfânt şi Mare Sinod care să aducă bucurie, pace şi unitate spre slava Bisericii şi mântuirea multora.
În paralel, textul poate fi şi ar fi cel mai bine să fie şi printat sau copiat de mână, semnat olograf şi depus până cel târziu mâine la secretariatele Episcopiilor, Arhiepiscopiilor, Mitropoliilor şi Patriarhiei, dar mai ales la cel al Sfântului Sinod.
Şi răspândiţi la cât mai mulţi. Cu dragoste, rugăciune, decenţă!

APEL CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN PRIVINŢA SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD

CE SE PREGĂTEŞTE A AVEA LOC ÎN  16-27 IUNIE 2016    

Preafericite Părinte Patriarh Daniel,

Înaltpreasfințiți Părinţi Mitropoliţi,

Preasfințiți Părinţi Episcopi,

  Hristos a înviat!

Cu toate că timpul care s-a scurs de la publicarea documentelor propuse spre aprobare „Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” programat a se desfăşura peste două săptamâni în Creta a fost extrem de scurt, au avut loc deja numeroase dezbateri la nivel panortodox pe marginea acestora. Astfel, au fost semnalate unele aspecte dogmatice, canonice, de credinţă, ce implică inclusiv regulamentului de organizare şi funcţionare, care au ridicat credibile semne de întrebare şi au iscat controverse.

Faptul că cei care le-au semnalat sunt pe drept cuvânt personalităţi din cadrul Bisericii (înalți clerici, monahi, teologi, mireni), și chiar, mai ales, Sfinte Sinoade ale mai multor Patriarhii și Biserici autocefale sau autonome (între care, la 1 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare tocmai a hotărât retragerea de la „Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii” dacă nu se amână pentru a fi regândit și ca organizare, dar și ca documente teologice de adoptat), ne dă motive întemeiate să ne alăturăm şi noi îngrijorării lor şi cu dragoste filială vă rugăm să nu mergeţi la această întrunire şi să luptaţi pentru amânarea ei până la momentul în care toate problemele ridicate, atât privitoare la organizarea şi funcţionarea sinodului, cât şi la documentele acestuia, vor fi lămurite (notăm aici că faţă de multele decenii în care teologii desemnaţi pregătirii documentelor au analizat şi dezbătut cuprinsul lor, este profund incorect şi extrem de primejdios să se lase pleromei Bisericii doar câteva luni pentru analiză şi ridicarea obiecţiunilor, şi doar câteva zile în care Bisericile locale să poată recepta şi fructifica aceste obiecţii şi observaţii ale pleromei).

Dacă din orice motiv socotiţi că sunteţi totuşi obligaţi să mergeţi în Creta, credem că cea mai bună şi cea mai sigură atitudine cu putinţă este aceea de a obţine amânarea şi reorganizarea acestui sinod și reformularea hotărârilor sale finale, inclusiv prin refuzul de a accepta şi semna documentele propuse.

Dorim ca „Marele și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe” să fie lipsit de orice controversă și pată, pentru ca numai aşa el poate fi cu adevărat de folos Bisericii, pentru copiii noştri și întreaga lume, iar nu un motiv în plus de dezbinare și îndepărtare de la credinţa Părinţilor.

Semnează o parte a pleromei Bisericii părintești, care se roagă ca Sfântul Duh să fie cu sfinţiile voastre şi să vă întărească în toată lucrarea cea bună şi dreptslăvitoare a Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos.              

        Astăzi, 02 Iunie 2016,

       la prăznuirea Sfântului Nichifor Mărturisitorul Patriarhul Constantinopolului și a

       Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

ADRESA PETIŢIEI: http://www.petitieonline.com/apel_ctre_sfantul_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romane#form

VIDEO la TVR: „Mitropolitul Serafim de Pireu despre Sinodul Panortodox din Creta (Universul Credintei, TVR)” pe YouTube

Lovitură de stat în Biserica Ortodoxă! spune despre Sinodul din Creta părintele Mihai-Andrei Aldea

Lovitură de stat în Biserica Ortodoxă!

Biserica Ortodoxă este un organism ce cuprinde peste trei sute de milioane de oameni din întreaga lume.
Din Japonia până în Argentina şi din SUA până în Indonezia, în cele mai multe ţări există grupuri mai mici sau mai mari de creştini ortodocşi.

Una dintre cele mai des întâlnite acuzaţii la adresa Bisericii Ortodoxe este aceea de învechire, de lipsă de reformă, de încremenire în trecut.
Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă este cea care, înfiinţată de Iisus Christos în secolul I, a păstrat neschimbate învăţătura acestuia, fără modernizările şi revenirile pe care le găsim în Catolicism, Anglicanism şi altele asemenea.
Felurite grupuri mai mici sau mai mari s-au desprins din ea de-a lungul veacurilor, prin felurite reforme. De la cele ale lui Arie sau Macedonie în vremuri mai îndepărtate, până la cele ale rascolnicilor în vremuri mai apropiate.

În ciuda acestor pierderi, Biserica Ortodoxă a refuzat să îşi schimbe structura, bazată pe sobornicitatea sau sinodalitatea apostolică. A refuzat să îşi schimbe învăţătura sau slujirea.
Orice dezvoltare a învăţăturii de credinţă sau a cultului, orice rugăciuni sau cântări noi, orice practică, de orice fel, a fost şi este supusă în Biserica Ortodoxă unei cercetări extrem de dure.
Dacă nu se potriveşte perfect cu Învăţătura Bibliei, dacă se abate în vreun fel de la Tradiţia Bisericii, este respinsă.
Totul este potrivit pe acest tipic. De la Liturghia ortodoxă, alcătuită din sute de texte biblice asamblate într-un mozaic uimitor, până la administraţia bisericească – ce caută să respecte cât mai fidel organizarea Ucenicilor în jurul lui Iisus Christos.

Desigur, există oameni care încalcă aceste rânduieli. De la ortodocşii „de rând”, numiţi mireni, şi până la ierarhii cei mai mari. Aşa cum şi în cele mai stricte unităţi militare există oameni care încalcă regulile.
Dar, atenţie!, încălcarea regulilor nu înseamnă schimbarea lor!
Iar Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat regulile niciodată!
Sau, nu şi le-a schimbat… până acum!

Pentru prima dată în istorie, o schimbare ULUITOARE a apărut în Biserica Ortodoxă!
După ce mai bine de o mie de ani Biserica Ortodoxă a luptat pentru egalitatea puterii episcopilor în Biserică – dar şi a preoţilor, a călugărilor, a mirenilor -, pentru prima dată în istorie acest lucru se schimbă!
Pentru prima dată în istorie Biserica Ortodoxă acceptă INEGALITATEA!

Acest eveniment ISTORIC de cea mai mare greutate trece aproape neobservat în aceste zile, în care are loc!
Practic, până acum toţi episcopii erau egali între ei.
Într-un sinod oarecare, orice episcop, oricât de mic, avea acelaşi drept de vot şi acelaşi drept la cuvânt cu oricare alt episcop.
Dar acest lucru se schimbă!
Prin înţelegeri secrete, în iunie 2016 va avea loc un aşa numit „Sinod Panortodox” în Insula Creta.
Sinod în care urmează să voteze, din sutele de episcopi ortodocşi din toată lumea, DOAR 14!
Iar aceştia vor avea putere să dea hotărâri pentru TOATĂ BISERICA ORTODOXĂ!

Practic avem de-a face cu o discretă şi extrem de eficientă lovitură de stat, prin care cei 14 episcopi vor prelua conducerea întregii Biserici Ortodoxe!
Iar toţi ceilalţi episcopi – şi toţi ortodocşii – devin de acum supuşii lor!
Egalitatea dintre episcopi, caracteristică fundamentală a Ortodoxiei, dispare.
Se va putea numi mai departe Biserică Ortodoxă?
Este doar una dintre întrebări.
Mai interesantă ni se pare acum însă altă întrebare: cine va conduce pe cei 14 episcopi?

La prima vedere, s-ar crede că este vorba despre Patriarhul de Constantinopole, aşa-zisul „Patriarh Ecumenic”.
Părerea noastră este însă alta.
Pentru că acele canoane care au dat Constantinopolului statutul de Patriarhie Ecumenică au dat şi motivul: era noua capitală a împărăţiei!
Or astăzi Constantinopolul nu mai există! Nici ca nume, nici ca reşedinţă imperială!
Istambulul nu mai este nici măcar capitala Turciei!
Ceea ce face din titlul de „Patriarh Ecumenic” un titlu disponibil. Pentru cineva care poate să îl obţină!

La Athos, unde au ajuns în aceste zile Putin şi Patriarhul Chiril al Rusiei, s-a întâmplat un lucru ce a scăpat multora.
Un prieten l-a observat, însă, şi mi-a trimis poza. Clară, incontestabilă: Putin a fost aşezat în biserică în stranele împărăteşti!
În acelea în care doar împăraţii puteau să stea!
Or asta înseamnă un singur lucru: se lucrează la punerea întregii Biserici Ortodoxe sub autoritatea Patriarhiei Ruse.
Patriarhie care are în spate întreaga putere şi lăcomie a Rusiei.
Aceasta este ţinta loviturii de stat din Biserica Ortodoxă!
De la grupul de 14 episcopi-cardinali ce vor prelua controlul se va trece la numirea unui episcop-papă: Patriarhul Rusiei.
O schimbare gigantică, ce se petrece chiar sub ochii noştri.
O schimbare pe care îmi permit să o consider extrem de rea. Şi care, cred eu, ar trebui să fie neapărat oprită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Gestul privitor la Putin poate părea secundar și, în realitate, chiar este. Dar mi s-a părut o bună paradigmă pentru un fapt esențial: Biserica Rusă este singura care are în spate puterea și autoritatea unui stat. Pe care, de fapt, le pune mai presus de Ortodoxie. Iar în clipa în care se va pune problema celui dintâi dintre cei 14 episcopi-superiori, este evident că puterea lumească din spatele lor se va dovedi hotărâtoare.

Sursa: pagina de Facebook a părintelui

Cuvântul pr. Peter Heers la conferinţa de la Pireu: RECUNOASTEREA BOTEZULUI ETERODOCSILOR CA BAZA PENTRU O NOUA ECLESIOLOGIE (IN CONSONANTA CU CONCILIUL VATICAN II*)

*[Romanian Translation of my Lecture in Piraeus: Reocognition of Heterodox Baptism as the Basis for a New Ecclesiology: In Step with Vatican II]

Conferința Teologică – Academică
Sfântul și Marele Sinod: Mare pregătire și așteptări
Sala de conferințe a stadionului „Pace și Prietenie”
Pireu, Grecia – miercuri, 23 martie, 2016

Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă eclesiologie (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

de Protopopul Peter Heers, Rector al Biserici Sfântului Proroc Ilie, Petrokerasa, Grecia

Prin presiunea acceptării la nivel panortodox a textului pre-sinodal, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, se încununează cu succes un proces de un veac de denaturare a ecleziologiei ortodoxe. Dacă Sinodul Panortodox va accepta învățătura greșită conform căreia slujirile ereticilor constituie Taine ale Unicei Biserici înseamnă că acesta va consimți la adoptarea unei noi ecleziologii.

În această prelegere, în puținul timp care mi s-a acordat, intenționez să prezint succint originile acestei învățături greșite, doi dintre pilonii noii ecleziologii a Conciliului Vatican II pe care se sprijină în mare măsură pe această învățătură, adoptarea acestei învățături greșite de către ecumeniștii ortodocși și încercarea de a asigura acceptarea la nivel panortodox a acesteia prin textul pre-sinodal despre heterodocși.
1.     Originile occidentale de după schismă ale acceptării botezului la eretici prin sine însuși

Originile istorice și dezvoltarea ideii că Biserica împărtășește „botezul unic” cu eretici, și că, într-adevăr, aceasta este baza pentru recunoașterea „naturii ecleziale” a ereziei se află exclusiv în Occident, și mai cu seamă, în Occidentul de după Schismă. Cu toate că nu se poate nega faptul că teologia sacramentală latină specifică se datorează în mare măsură Fericitului Augustin, ruptura decisivă de consensul patristic cu privire la botezul eretic a survenit odată cu ideile lui Toma d’Aquino.

Toma d’Aquino, în dezvoltarea doctrinei medievale despre semnul botezului[1], îl citează pe Fericitul Augustin ca sursa sa principală. Utilizarea de către d’Aquino a termenului semn este, cu toate acestea, destul de diferită față de cea a Fericitului Augustin. Pentru Toma d’Aquino, semnul este o pecete de neșters asupra sufletului[2], care nu poate fi niciodată îndepărtată[3]. Pentru Fericitul Augustin, acesta este o însemnare exterioară.

El „se referă literalmente la o însemnare pe corp și îl folosește ca o analogie pentru a explica validitatea însemnării sfinte a Botezului.”[4] Teoria lui se bazează pe ideea că semnul exterior al Botezului poate fi posedat de către cineva care este de fapt străin și nu face parte din trupul Bisericii, fiind, prin urmare, lipsit de eficacitatea Sfintei Taine. Această diferență are implicații grave pentru însemnătatea eficacității Sfintei Taine.

Pentru d’Aquino, caracterul baptismal produce efecte spirituale și este pecetluit pe sufletul tuturor celor care sunt în mod valid botezați. Această pecete, prin urmare, pur și simplu fiind valabilă pe plan extern, ar aduce un efect de durată asupra sufletului. Acest lucru este complet diferit în teoria lui Augustin: Sfintele Taine valide pot fi și de multe ori chiar sunt complet lipsite de eficacitate duhovnicească[5]. În această învățătură a lui d’Aquino am putea observa primul pas spre deplina acceptare sinodală de la Conciliul Vatican II a prezenței și lucrării Duhului Sfânt în tainele schismaticilor și ereticilor[6].

Așa cum Augustin, a cărui „nouă teologie” bisericească a fost concepută ca o dezvoltare cumpătată a consensului patristic exprimat înainte de el, dar care însă a pus piatra de temelie pentru inovații mult mai mari, se poate spune, făcând o paralelă, că Toma d’Aquino a pus bazele pentru dezvoltarea teologică ulterioară.

În Summa Theologie, întrebarea 64, răspunsul 9, d’Aquino susține în esență ceea ce Vatican II va abandona mai târziu cu privire la „frații despărțiți”, și anume distincția augustiniană dintre „Sfânta Taină” și „realitatea” Sfintei Taine. Aici el susține că există eretici care „respectă forma prescrisă de către Biserică” și că ei „conferă, într-adevăr, Sfânta Taină, dar nu și realitatea”. El se referă însă, după cum subliniază, la cei care sunt „pe dinafară rupți de Biserică”, astfel încât cel care „primește Sfintele Taine de la ei, păcătuiește și prin urmare nu reușește să primească efectul Sfintei Taine”. Este important să subliniem aici că ceea ce le împiedică primirea realității ar fi păcatul lor de a primi Sfânta Taină de la eretici cunoscuți, nu imposibilitatea ca realitatea Sfintei Taine să fie împărtășită în afara Bisericii.

Toma d’Aquino scrie că orice persoană care primește Sfintele Taine de la cineva care a fost excomunicat sau caterisit „nu primește realitatea Sfintelor Taine, cu excepția cazului în ignoranța îl disculpă”. Astfel, pentru Toma d’Aquino, obstacolul în calea randamentului și realității harului în Sfânta Taină nu este neapărat lipsa de unitate, așa cum explica Augustin, ci participarea cu bună știință la păcatul neascultării și al rebeliunii. „Puterea conferirii Tainelor” ar rămâne în clericul schismatic sau eretic, în așa fel încât, dacă cineva fără să știe ar fi botezat de unul ca acesta, nu numai că ar primi cu adevărat Sfânta Taină, dar ar primi și realitatea duhovnicească a botezului, care include inițierea și primirea în Trupul lui Hristos.

Toma d’Aquino scrie același lucru în comentariul la Sentințelele lui Petru Lombard, considerând că „ereticii și cei care sunt rupți de Biserică conferă adevăratele Sfinte Taine, dar nu împărtășesc har, nu din pricina vreunui cusur al Sfintelor Taine, ci din pricina păcatului celor care primesc Tainele de la aceștia, în ciuda interdicției Bisericii”[7]. Acesta este punctul cel mai important și punctul care separă Catolicismul de după schismă de la Augustin și Biserica Occidentală de dinainte de schismă. Când, odată cu re-evaluarea de mai târziu de către Vatican II a schismaticilor și ereticilor ca „frați despărțiți”, Conciliul nu numai ca va ridica orice astfel de interdicție, ci chiar va încuraja o intercomuniune limitată, atunci „viața în har” va fi văzută ca provenind din viața liturgică și de rugăciune a dizidenților, o viață care deschide accesul în adunarea celor mântuiți (Unitatis Redintegratio 3c).

Creatorii noii ecleziologii își vor forma noua viziune despre schismă, erezie și Biserică tocmai prin acest punct de vedere al eficacității[8] din pricina neștiinței și prin considerarea „semnului” ca însemn al calității de membru ecleziastic. Se pare că Toma d’Aquino a pus temelia unei noi viziuni asupra Bisericii. Cel mai important aspect al acestei temelii se referă la faptul că orice Sfântă Taină validă ar produce efecte duhovnicești pentru toți în afară de cei care cu bună știință intră în comuniune cu schismaticii și ereticii. Prin urmare, continuând pe lina lui Toma d’Aquino, Bernard Leeming a putut afirma, chiar în 1960, înainte de întrunirea Conciliului Vatican II, că „în cazul în care Sfânta Taină este validă, rodnicia ei depinde exclusiv de dispoziția destinatarului”[9].
2.     Două caracteristici esențiale ale noii ecleziologii a Conciliului Vatican II

Aproape șapte secole de modificări importante aduse teologiei și ecleziologiei latine cu privire la Sfintele Taine ar putea trece de la referințele concise despre Toma d’Aquino la „noua viziune” asupra Bisericii de la Conciliul Vatican II. In timpul Evului Mediu, unitatea pe care o aveau odată Sfintele Taine, atât practic, cât și teologic, a fost pierdută, așa încât numai botezul a ajuns să fie considerat suficient pentru primirea în sânul Bisericii.

Cu toate acestea, abia la apariția ecumenismului și pornind de la cutezanța deschizătoare de drumuri a unui gânditor, „părintele Conciliului Vatican II”, Yves Congar, semințele sădite de Toma d’Aquino au germinat înălțând arborele ecumenist, care este noua ecleziologie.

Deja în 1939, în lucrarea sa fundamentală, Creștinătatea divizată[10], teologul dominican de origine franceză a așezat pilonii noii ecleziologii ecumeniste care va fi proclamată la Conciliul Vatican II și adoptată în mișcarea ecumenică.
A.     Elemente ecleziale

Congar „a afirmat că ecumenismul începe atunci când vom începe să considerăm creștinismul ca fiind format nu doar din indivizi creștini schismatici, ci din organisme ecleziastice schismatice ca atare”[11]. Pe fundamentul acestei abordări inovatoare, el a fost pornit atunci spre alte inovații, și anume „să prezinte propria sa versiune a conceptului conform căruia comunitățile schismatice păstrează elemente ale Una Sancta în situația lor schismatică.”[12] Mai mult decât atât, dacă aceste elemente, mai ales Sfintele Taine, dintre care cea dintâi este botezul, păstrează „prin bună-credință”, „[cele] esențial[e] ale eficacității [lor]”, atunci ele aduc în sufletul dizidentului „o încorporare spirituală (voto) în Biserică”, ceea ce îl face pe dizident membru al Bisericii, care tinde spre „o încorporarea integrală și practică în corpul ecleziastic catolic.”[13]

Tocmai această ipoteză crucială, care susține că „elemente” ale Bisericii, cum ar fi botezul, pot să fie extrase din întreg și încă să mai aibă viață de dăruit este ceea ce stă la baza și sprijină cu totul noua ecleziologie. Departe de a fi o întoarcere la Sfinții Părinți, această teorie a elementelor ecleziastice autonome își are originea în nimeni altul decât Ioan Calvin și doctrina sa despre vestigia Ecclesiae, pe care Congar a dezvoltat-o cu o ușoară schimbare de accent[14]. În teoria sa, schismaticii și ereticii se fac membri ai Bisericii pe baza „semnului botezului”, în ciuda lipsei mărturisirii ortodoxe a credinței, a vieții sacramentale depline sau a comuniunii sau unității de credință și dragoste. Congar scrie: „Tocmai în acest fel, Biserica cuprinde membri care par a fi în afara ei. Aceștia îi aparțin, în mod nevăzut și incomplet, dar ei îi aparțin într-adevăr.”[15].
B.     Recunoașterea „eclezialității” confesiunilor heterodoxe

Este un pas foarte mic de la recunoașterea „elementelor ecleziale” în rândul heterodocșilor până la recunoașterea „eclezialității” sau a „naturii ecleziale” a confesiunilor heterodoxe. Acest pas a fost făcut cu ușurință la Conciliul Vatican II[16]. Este un pas pe care acum ecumeniști ortodocși ar vrea ca să-l facă Sinodul Panortodox.

Permiteți-mi să citez un teolog proeminent și interpret, Johannes Feiner, pentru a descrie renumita ecleziologie „communio” de la Vatican II, ceea ce va clarifica exact ce presupune recunoașterea „eclezialității” în ecumenismul post-Vatican II:

Deoarece Biserica este văzută ca o „communio” sau o „realitate complexă sub forma unei comuniuni, a cărei unități care a fost făcută posibilă prin numeroși și diverși factori, posibilitatea rămâne deschisă că elementele constitutive ale Bisericii să poată fi prezente chiar și în comunitățile creștine din afara Bisericii Catolice, și poate da acestor comunități natura unei Biserici. Astfel, unica Biserică a lui Hristos poate fi, de asemenea, prezentă în afara Bisericii Catolice, și este prezentă, și, de asemenea, într-adevăr, vizibilă, în măsura în care factorii și elementele care creează unitate și, prin urmare, Biserica, sunt prezente.”[17]

Acesta este, prin urmare, scopul recunoașterii elementelor Bisericii, cum ar fi botezul în afara Bisericii, precum și eclezialitatea heterodocșilor: acela de a lărgi Biserica astfel încât Biserica Ortodoxă să nu fie identificată în mod exclusiv cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.

Într-adevăr, scopul introducerii la Vatican II a sintagmei incendiare subsistit in pentru a înlocui formula anterioară est, care exprima o identitate strictă între Unica Biserică și catolicism a fost pentru a deosebi Biserica lui Iisus Hristos de catolicism. Noua sintagma a dorit să spună că, deși Biserica lui Hristos este într-adevăr prezentă sau concret reală și se găsește în catolicism, ea nu trebuie să fie strict identificată cu acesta.

Un efect similar a fost realizat în conștiința multor ortodocși prin fraza cunoscută pe scară largă ce a fost răspândită de Paul Evdokimov și mai târziu prin lucrarea mitropolitului Kallistos Ware: „Știm unde este Biserica; nu este treba noastră să judecăm și să spunem unde Biserica nu este”[18]. Acest soi de viziune apofatică, aproape agnostică, asupra Bisericii a influențat, în mod deloc surprinzător, formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II.[19] Se pare că este o interpretare brută, scoasă din context, a celebrei fraze a Sf. Irineu: „Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica.”[20] Cu toate că Sfântul a spus aceste cuvinte în contextul juxtapunerii celor cu „opinii perverse” față de „apostoli, profeți, învățători” și Tainele prin care Duhul lucrează în Biserică, cuvintele lui sunt scoase din context pentru a pretinde că oriunde (și în orice mod) lucrează Duhul (mai ales printre heterodocși), Biserica este prezentă și adună membrii.[21]

Această inversare a viziunii Sfântului Irineu asupra Bisericii este în concordanță cu refuzul ecumeniștilor de a identifica limitele canonice și harismatice ale Bisericii[22], conform consensului patristic al Bisericii primare,[23] fără de care canoanele își pierd semnificația și puterea[24]. Susținând aceste puncte de vedere nu este deloc surprinzător faptul că unii au încetat să înțeleagă Biserica ca o continuare a Întrupării.[25] La originea acestor inovații stă incapacitatea de a răstigni intelectul și de a accepta „scandalul particularității”, dar și eșecul de a explica natura lucrării Duhului Sfânt în afara Comuniunii Euharistice în concordanță cu ecleziologia ortodoxă despre Încarnare[26].

Noua imagine a Bisericii care a apărut, pe baza recunoașterii „eclezialității” diferitelor confesiuni creștine, este bine descrisă de către savantul iezuit Francis Sullivan:

„Se poate considera că Biserica universală este o comuniune, la diferite niveluri de plenitudine, de organisme care sunt mai mult sau mai puțin biserici complete… este o comuniune reală, realizată la diferite grade de densitate sau de plenitudine, de trupuri, toate având, deși unele mai mult decât altele, un caracter cu adevărat eclezial.”[27]

Este crucial să avem în vedere această idee despre Biserică atunci când citim proiectul de text pre-sinodal „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În cadrul ecleziologic ecumenist deformat al ecumenismului post-Vatican II, simpla identificare a Bisericii Ortodoxe cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu împiedică în același timp recunoașterea altor biserici ca posedând o „natură eclezială”, sau chiar ca fiind „mai mult sau mai puțin biserici complete.” O astfel de lectură neortodoxă este, desigur, destul de probabilă atunci când textul numește în mod intenționat confesiunile heterodoxe „biserici”.
Într-un text dogmatic de această natură ar trebui să fie evident faptul că termenul trebuie să fie utilizat strict în conformitate cu sensul ortodox al cuvântului, astfel încât să se excludă orice posibilă interpretare greșită.

Având în vedere paradigma ecleziologică neortodoxă a ecumenismului după Conciliul Vatican II, există un fundament suficient de întemeiat pentru ca ierarhii Bisericilor locale pentru să respingă proiectul de text privind relațiile cu heterodocșii. În cazul în care considerăm însă ca fiind ortodoxe și punctele de vedere ale principalilor teologilor ecumeniști, dintre care unii au fost implicați în redactarea textelor pre-sinodale, este nevoie presantă de condamnarea noii ecleziologii, pentru ca nu cumva noțiunile heterodoxe despre Bisericii să fie acceptată ca ortodoxe.
3.     Adoptarea componentelor cheie ale noii ecleziologii de către ecumeniștii ortodocși

Deși lipsite de rafinamentul elaborat întâlnit la Conciliul Vatican II, opiniile asupra ecleziologiei ale principalilor ecumeniști ajung la un punct comun cu omologii lor latini în ceea ce privește principiile de bază ale noii ecleziologii. Cele două caracteristici fundamentale ale noii ecleziologii menționate mai sus – recunoașterea botezului heterodox prin sine însuși și recunoașterea subsecventă a „caracterului eclezial” al confesiunilor heterodoxe – au fost îmbrățișate de ecumeniștii principali de astăzi, cum ar fi Patriarhul Bartolomeu, Mitropolitul Ioan Zizioulas, Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Mitropolitul Hrisostom de Messinia, profesorul Stylianos Tsompanides, Mitropolitul Kallistos Ware, profesorul Michel Struve, și alții. Aici mă voi referi doar pe scurt la cele mai reprezentative voci, pentru a ne concentra atenția în principal asupra punctelor de vedere ale teologilor direct implicați în elaborarea proiectului de text presinodal.

Sanctitatea, Patriarhul Bartolomeu, principalul protagonist al convocării Sinodului Panortodox, s-a exprimat în mod constant, atât în cuvânt cât și în faptă, în armonie cu noua ecleziologie.[28] Prin urmare, în urma Acordului de la Balamand, a declarat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea că Biserica Ortodoxă și Papalitatea sunt „Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea Unicei Biserici a lui Dumnezeu” și i-a îndemnat pe toți ortodocșii să recunoască faptul că împărtășim cu Latinii un botez și o viață sacramentală.[29]

Sciziunea de facto a Bisericii, care decurge din acceptarea unui Botez și unei Euharistii comune, a fost, de asemenea, declarată catafatic de catre Patriarch recent, în 2014, la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Acolo, el a predicat cu capul gol panerezia noii ecleziologii ecumeniste, care postulează o biserică divizată și o multitudine de biserici parțial adevărate. El a prezentat în mod clar o doctrină majoră a noii ecleziologii, și anume, că Biserica cea Una nu există astăzi în mod exclusiv într-o biserică sau alta și că, în ciuda faptului că au pierdut unitatea credinței, Bisericile separate sunt încă una.[30]

Vă rugăm să rețineți că, în aceeași linie ca proiectul de text presinodal, Patriarhul afirmă două idei contradictorii: că Biserica este una aparent numai în afara timpului, și totuși ea există în bisericile locale separate. Acest paradox presupus este o piatră de temelie a noii ecleziologii care respinge așa-numitul „ecumenism al întoarcerii” și insistă asupra „Ecumenismului de integrare.”[31]

Exemplul cel mai notoriu al acestui tip de „ecumenism de integrare” este Acordul de la Balamand. La Balamand a fost îmbrățișată recunoașterea Tainelor și a „eclezialității”, în esență aceeași ecleziologie bisericească divizată, dar cumva încă unită, susținută de Patriarh și evidentă în textul presinodal în cauză.[32] Acesta este motivul pentru care Pr. John Romanides a numit Balamandul o continuare a Conciliului Vatican II.[33]

După Balamand, au fost semnate de către Patriarhia Ecumenică și alte numeroase acorduri despre „botezul comun” din aceeași vână ecleziologică, cele mai de seamă fiind în Germania, Australia și America.[34]

Punctele de vedere ecleziologice ale președintelui Comisiei presinodale, Mitropolitul de Pergam, John (Zizioulas),[35] din păcate, nu lasă loc de îndoială asupra faptului că el a îmbrățișat noua ecleziologie ecumenistă. În opinia sa, granițele Bisericii nu sunt stabilite de sângele lui Hristos, adică de Euharistie, ci de apele botezului, pe baza „unității baptismale”. „Între cei botezați”, scrie el, „chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe”. Ortodocșii, crede el, „participă la mișcarea ecumenistă ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință”.[36]

Un alt membru al comisiei de redactare a textului pre-sinodal, Mitropolitul Ilarion (Alfeiev) de Volokolamsk, și-a exprimat, de asemenea, puncte de vedere în armonie cu noua ecleziologie. El nu crede că există diferențe fundamentale între Ortodoxie și Catolicism.[37] El a spus că, „practic, recunoașterea reciprocă a Tainelor există deja între noi”. „Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie [în Rusia], noi îl primim ca preot și noi nu îl hirotonim din nou. Și asta înseamnă că, de facto, recunoaștem Sfintele Taine ale Bisericii Romano-Catolice.”[38]

Este evident că, în ciuda renașterii patristice a secolului al XX-lea,[39] Mitropolitul Ilarion și conducerea Patriarhiei Moscovei încă acționează sub efectul paradigmei ecleziologice ruse pre-revoluționare puternic influențată de gândirea scolastică latină.

Mitropolitul Hrisostom de Messinia, reprezentant al Bisericii Greciei la întrunirile pre-sinodale, împreună cu Stylianos Tsompanides, profesor de teologie la Școala de Teologie din Tesalonic, ne-au ajutat cel mai mult să înțelegem modul în care teologii cu gândire ecumenistă privesc textul în cauză. Ambii susțin că, făcând referire la canonul al 7-lea de la Al Doilea Sinod Ecumenic și canonul 95 al Sinodului Quinisext la punctul 20 din textul pre-sinodal, se susține „recunoașterea” kat’oikonomiană a „realității” „și „validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor.[40] Profesorul Tsompanides susține, de asemenea, că această recunoaștere „are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”,[41] urmând astfel lui Congar și Conciliului Vatican II, făcând legătura dintre recunoașterea botezului și recunoașterea „ecclezialității”.
4.      Încercarea de a asigura acceptarea panortodoxă a recunoașterii per se a botezului heterodocșilor prin textul presinodal despre heterodocși

Trebuie să luăm în considerare cu atenție sintagma foarte problematică folosită atât de Mitropolitul Hrisostom, cât și de profesorul Tsompanides, despre „recunoașterea kat’oikonomiană a „realității” și „validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor”. Canoanele citate la punctul 20 nu conțin această frază. De fapt, nici unul dintre canoanele Bisericii care se referă la primirea convertiților nu conține această expresie. Într-adevăr, nici unul dintre canoane nici măcar nu menționează „recunoașterea botezului,” cu atât mai puțin „recunoașterea „kat’oikonomiană””. Ce spun canoanele?

Punctul de referință pentru interpretarea corectă a canoanelor care se ocupă cu primirea „kat’oikonomiană” a ereticilor sunt primul și cel de-al 47-lea canon ale Sfântului Sfântul Vasile cel Mare. În prima sa epistolă canonică, Sf. Vasile, după ce se explică de ce diverși schismatici (catari, encratiți și hydroparastați) ar trebui să fie botezați la întoarcerea lor în Biserica, încă permite iconomie, dacă este nevoie, spunând: „Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora [οἰκονοµίας ἕνεκα τῶν πολλῶν] să se primească botezul acestora, fie primit [ἔστω δεκτόν].”[42]

Canonul vorbește despre acceptarea, nu recunoașterea, botezului schismaticilor. Există o diferență semnificativă. În primul rând, acceptareea este utilizată în contextul întoarcerii anumitor persoane la pocăință, adică în ceea ce privește conducerea pastorală a mântuirii lor. În al doilea rând, recunoașterea, așa cum este folosit acest termen de către Mitropolitul Hrisostom și profesorul Tsompanides, este utilizată în legătură cu grupări schismatice și eretice ca atare, adică în ceea ce privește ecleziologia.[43] în primul caz, contextul este acceptarea unui eretic care se pocăiește, în timp ce în cel de-al doilea caz, contextul este recunoașterea botezului în sine al grupului heterodox. Prin urmare, expresia „recunoașterea” kat’oikonomiană a „realității” „și „validității” botezului” este un amestec inacceptabil și înșelător al teologiei pastorale cu ecleziologia. Nu există niciun fel de „recunoaștere kat’oikonomiană” a botezului, numai „acceptare kat’oikonomiană”.

Sintagma se vădește de asemenea a fi străină de gândirea patristică întrucât se referă la recunoașterea „realității” și „validității” botezului eretic, adică, recunoașterea în sine. În canoanele Bisericii nu există astfel de referiri la botezul eretic. De exemplu, în canonul 47[44], Sfântul Vasile atribuie oikonomiei practica Bisericii Romei de a primi anumiți eretici fără botez într-o oarecare nevoie (Οἰκονομίας τινὸς ἕνεκα), dar, cu toate acestea, insistă asupra botezului, în ciuda faptului că aceștia s-au botezat în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Prin faptul că o dată permite oikonomia și totuși solicită botezul, Sfântul exclude posibilitatea recunoașterii botezului per se al schismaticilor și al ereticilor.

Atunci când, în deciziile sinodale ulterioare sau texte patristice, în timpul celui de-al doilea mileniu, botezul latinilor este denumit valabil, acest lucru – la drept vorbind – se referă numai la păstrarea formei sau τύπος-ului botezului, adică cufundarea întreită.[45] Scopul recunoașterii unui botez ca fiind „valid”, și anume în cazul latinilor, dacă s-a făcut prin cufundare, a fost pentru a determina dacă exista presupoziția pentru oikonomia, nu pentru recunoașterea botezului în sine.[46] Prin exercitarea iconomiei, Biserica nu recunoaște „realitatea” slujirii ereticilor[47], ci numai examinează numai valabilitatea acestora în sensul păstrării formei apostolice.[48] Prin urmare nu există nicio bază și este încă o dată înșelător și o abatere de la phronema ortodoxă a vorbi de recunoașterea „realității” și „validității” botezului eretic. Dacă se vorbește despre „recunoașterea” slujirii ereticilor o facem numai pentru a determina dacă este validă, adică realizată în mod corespunzător în maniera apostolică. Aceasta se întâmplă în scopul determinării posibilității – nu necesității – primirii prin iconomie, astfel cum reiese din canoanele 1 și 47 ale Sf. Vasile.

Înțelegerea greșită sau respingerea practicii kat’oikonomiene de a accepta botezul ereticilor sau schismaticilor se află la originea adoptării noii ecleziologii ecumeniste în rândul cărturarilor cu gândire ecumenistă. Aceștia nu reușesc să înțeleagă că iconomia Bisericii este, în esență, libertatea Capului Bisericii de a lucra mântuirea în mijlocul Bisericii așa cum dorește El (dacă este, într-adevăr, iconomie și nu pur și simplu paranomia [ilegalitate]). Domnul, Care a spus toți trebuie să fie botezați din apă și din Duh (Ioan 3:5.) pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu a spus și tâlharului de pe cruce care nu era botezat: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43). În plus, mulți mucenici au fost botezați în sângele lor și nu în apă, și alții au fost spânzurați sau au murit altcumva fără vărsare de sânge. Astfel, este clar că Domnul nu este legat de propriile Lui porunci și este liber să lucreze oikonomia Sa divină în mijlocul Bisericii Sale.

Cu toate acestea, aceasta este cheia: în Biserică. Iconomia care nu este fără presupoziții nu poate fi niciodată bază pentru ecleziologie, la fel cum libertatea Domnului nu poate lucra niciodată împotriva propriilor Sale porunci. Oikonomia nu este egală cu recunoașterea Tainelor[49] în sine. Aceasta este totuși exact ceea ce unii dintre autorii textului în cauză ar dori ca Sinodul Panortodox să aprobe. Se fac presiuni pentru recunoașterea panortodoxă a unei viziuni diferite a Bisericii, o viziune eretică, care a fost deja acceptată de către Vatican II și mulți din CMB. Acum ar trebui să fie clar tuturor că respingerea cheii interpretative akriveia-oikonomia a practicii noastre pastorale conduce în mod inevitabil la o viziune eretică a Bisericii.
Concluzii

Astăzi, panta alunecoasă a inovației a condus mulți ecumeniști la recunoașterea nu numai  botezului heterodoscșilor, ci și a Eucharistiei acestora.[50] Odată cu susținerea unității Tainelor, recunoașterea Euharistiei este rezultatul previzibil și logic al întreruperii limitelor canonice și harsimatice ale Bisericii, care coincid și se manifestă în Euharistie. Pentru că, deși în mod oficial Credința Ortodoxă este încă revendicată ca condiție sine qua non pentru potirul comun, de fapt, prin recunoașterea Tainelor heterodoxe, chiar și a Euharistiei însăși, unitatea credinței a încetat să mai fie o condiție prealabilă.

Dacă Sinodul Panortodox permite o interpretare ecumenistă și va recunoaște Tainele și „eclazialitatea” heterodocșilor, potirul comun nu va mai fi decât o formalitate. O uniune va fi fost deja realizată, dar va fi în mod necesar o falsă unire, din moment ce nicio doctrină eretică nu a fost repudiată.

[1] Cf. Summa Theologica III Q. 63, 1, 66 (în special A.9) și 69.

[2] Ibidem, 63.1.

[3] 3 Ibid., 63.5. Așa cum scrie John P. Yocum cu privire la indelibilitatea semnului spre deosebire de harul primit în sufletul celor care primesc Sfintele Taine: „Toma deosebește cele două efecte ale Sfintelor Taine, harul și semnul, în funcție de permanența lor. Semnul este un fel de solie în cadrul sfintei slujbe, prin care cineva este împuternicit să ofere sau să primească Sfintele Taine. Ca atare, este indiferent față de utilizare bună sau rea, și poate fi folosit în mod abuziv, dar nu poate fi șters (ST, III, 63, 2; 63, 4). În vreme ce harul, spune el, este în suflet ca o formă care este schimbătoare atâta vreme cât sufletul însuși este schimbător; cu alte cuvinte, este supus efectelor exercitării liberului arbitru, pentru că subiectul său este persoana care îl primește. Semnul, în schimb, este un soi de putere instrumentală, iar subiectul său este agentul principal, Hristos, a Cărui preoție este nesfârșită ” (Yocum, John P., “Sfintele Taine la d’Aquino” în Aquinas on Doctrine: A Critical Introduction, editată de Thomas G. Weinandy, et. al. (Londra: T & T Clark, 2004, p. 172-173).

[4] T Clark, 2004, p. 172-173). 4 Cary, Philip, „Semnele exterioare”, pag. 201.

[5] Ibidem.

[6] În contrast cu înțelegerea atât a lui Augustin, cât și a lui și Toma d’Aquino a termenului „pecete”, pentru Părinții Bisericii Răsăritene, potrivit lui John D. Zizioulas, „termenul σφραγὶς [sigiliu] n-ar dobândi niciodată… un înțeles strict ontologic în sensul de πρᾶγμα [lucru]; el ar fi înțeles mai degrabă ca σχέσις [relație], care de obicei ei îl înțeleg ca opus lui πρᾶγμα” (Zizioulas, John D., Being As Communion: Studies in Personhood and the Church [Ființînd în sens de comuniune: Studii despre persoană și Biserică] (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1993, p. 235). De asemenea, este important de remarcat faptul că dezvoltarea unică a lui d’Aquino a termenului „semn” sau „pecete” este total absentă în teologia sacramentală a Sf. Nicolae Cabasila, care vede „pecetea”, ca fiind în esență sinonimă cu „ungerea” și ceilalți termeni folosiți pentru a descrie botezul: „Botezul este numit ‘ungere’, deoarece asupra celor care sunt inițiați Îl pecetluiește pe Hristos, care S-a uns pentru noi. Este o ‘pecete’ care Îl imprimă pe Mântuitorul Însuși. Deoarece ungerea este de fapt aplicată pe întreaga formă a corpului celui care este uns, ea Îl impregnează asupra sa pe Cel Uns și afișează forma Acestuia, fiind cu adevarat o pecete. Prin cele ce s-au spus s-a demonstrat că pecetea are același efect ca și nașterea, așa și efectul îmbrăcării și cufundării [botezul] au același efect ca pecetea. De vreme ce darul luat fără plată, iluminarea, și spălarea au același efect ca o nouă creație și naștere, este evident că toată nomenclatura botezului înseamnă un singur lucru – spălarea botezului este nașterea noastră și începutul vieții noastre în Hristos” (Cabasila, Nicolae, Viața în Hristos (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1974, p. 69).

[7] Leeming, p. 541 (sublinierea autorului).

[8] Botezului (n.tr.).

[9] Leeming, p. 542.

[10] Congar, M. J., O.P., Divided Christendom, A Catholic Study of the Problem of Reunion [Creștinătatea divizată, un studiu catolic asupra problemei reunirii], trand. M. A. Bousfield (Geoffrey Bles: The Centenary Press: London, 1939).

[11] Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 102. Această trecere de la a concepe individul eretic la a concepe grupul eretic ca atare este total opus Sfintelor Canoane, și, în special, Canonul 95 al Sinodului de la Penthekte, care este citat în proiectul de text presinodal. Aceasta este o diferență fundamentală între abordarea ortodoxă cu privire la heterodocși și noua abordare ecumenistă post-Vatican II, o diferență care plasează fiecare dintre părți pe o cu totul altă traiectorie. Concepția ortodoxă asupra schismaticilor și ereticilor își dorește întotdeauna unirea lor cu Dumnezeu, care are loc numai în cadrul Bisericii, astfel încât economia lui Dumnezeu în viața lor se exercită pe baza criteriilor personale și ecleziastice, niciodată impersonale sau ideologice.

[12] Nichols, p. 102 (sublinierea în original). Avery Dulles, S.J., în articolul său Biserica, bisericile, Biserica Catolică, oferă informații de bază privind teoria importantă a lui Congar despre „elemente”: „Se afirmă că, deși Biserica lui Hristos există pe deplin sau desăvârșit intr-o singură comuniune, ea se regăsește în mod nedeplin sau prin participare la alții, în măsura în care și aceștia posedă anumite daruri sau alte înzestrări care aparțin de drept adevăratei Biserici. Această poziție nuanțată derivă din doctrina vestigia Ecclesiae, care datează de la Ioan Calvin (Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12). După ce a fost restaurată în mișcarea ecumenistă în secolul al XX-lea, această doctrină a fost preluată în teologia romano-catolică de către Yves Congar și alții. Din aproximativ 1950 însă, a început să se vorbească în mod obișnuit nu atât despre „vestigii” ale Bisericii cât despre „elemente”, „daruri”, „înzestrări” etc.- expresii care par a fi mai irenice și pozitive…  Ideea că există „elemente” ale adevăratei Biserici în afara romano-catolicismului a dat naștere unor teorii conform cărora alte comunități creștine pot fi „realizări imperfecte” ale Bisericii lui Hristos sau chiar, într-un sens analog, „Biserici.” (Studii teologice, 33,2 (1972), 199-234.)

[13] Congar, Creștinătatea divizată, p. 234-35. Așa cum notează Douglas M. Koskela în studiul său Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate, una dintre schimbările cele mai izbitoare care au avut loc odată cu Conciliul Vatican II este faptul că, înainte de Conciliu, teologii romano-catolici mai progresiști erau dispuși numai „să accepte creștini individuali ne-catolici ca fiind membri imperfecți ai Bisericii lui Hristos”. După Vatican II, teologii au început să se refere la „prezența imperfectă a Bisericii lui Hristos în comunități ne-catolice” (Koskela, Douglas M., Ecclesiality and Ecumenism: Yves Congar and the Road to Unity [Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate] (Milwaukee: Marquette University Press, 2008), p. 59).

[14] Vezi: Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12 și Congar, Creștinătatea divizată, p. 224-248. Vezi, de asemenea, recentul studiu: Arenas, Sandra, “Merely Quantifiable Realities? The Vestigia Ecclesiae in the Thought of John Calvin and its Twentieth Century Reception,” [Doar realități cuantificabile? Vestigia Ecclesiae în gândirea lui Ioan Calvin și receptarea sa în secolul al XX-lea], în John Calvin’s Ecclesiology: Ecumenical Perspectives (Ecclesiological Investigations) [Ecleziologia lui Ioan Calvin: Perspective ecumeniste (Investigații ecleziologice)], Gerard Mannion și Eduardus Van der Borght ed. (Londra: T & T Clark, 2011), p 69-89. Calvin dezvoltă teoria sa despre vestigia Ecclesiae ca parte a reflecțiilor sale asupra naturii Bisericii și a criticii romano-catolicismului. În ciuda faptului că susține că Biserica Romano-Catolică deține dogme și practici false, el admite totuși existența unor elemente ecleziastice în ea, elemente pe care le numeste vestigia Ecclesiae. Calvin ajunge la concluzia că, prin puterea botezului, instituția papală conține anumite vestigii ale Bisericii primare care mărturisesc prezența lui Dumnezeu, însă, din moment ce „aceste însemne [ale adevăratei Biserici]… sunt șterse, eu spun că întregul trup, precum și fiecare adunare, nutresc să formeze o Biserică legitimă” (4.2, 11-12). Vezi, de asemenea: eseul lui Walter Kasper „Decretul despre ecumenism – citește din nou după patruzeci de ani”, în care ne informează, de asemenea, că această idee „a fost pusă în joc printr-o extensie a poziției anti-donatiste a lui Augustin de către Y. Congar” și că „în Declarația de la Toronto (1950), a intrat, de asemenea, în uzul Consiliului Mondial al Bisericilor”.

[15] 14 Congar, Creștinătatea divizată, 234.

[16] Vezi:. LG 11, 15; UR 22; Acta Synodalia, III/2, 335. Cardinalul Kasper explică acest lucru, astfel: „Botezul… este Taina credinței, prin care cei care au fost botezați aparțin trupului unic al lui Hristos, care este Biserica. Creștinii ne-catolici, prin urmare, nu se află în afara Bisericii, ei aparțindu-i deja în mod fundamental. Pe baza ecumenismului Botezului comun și unic… are un fundament ontologic și o adâncime ontologică. Este un eveniment al Duhului.” (Kasper, The Decree on Ecumenism – Read Anew After Forty Years, [Decret despre ecumenism – Citește din nou după patruzeci de ani], secțiunea IV, punctul 3).

[17] Ibidem, p. 68-69 (sublinierea autorului). „Ecleziologia elementelor” înaintată de Congar, elaborată inițial de Calvin, este evidentă aici. Interpretarea lui Feiner este în concordanță cu explicațiile oficiale, sau Relatio, care se referă la „comunitățile bisericești” din Occident, astfel: „[ele] nu sunt doar o sumă sau o colecție de idivizi creștinii, ci sunt constituite din elemente ecleziastice sociale… care le conferă acestora un adevărat caracter eclezial. În aceste comunități este prezentă unica Biserică a lui Hristos, deși… imperfectă.” Acta Synodalia, III/2, 335 (sublinierea autorului).

[18] P. Evdokimov, L’Orthodoxie (Neuchatel: Delachaux et Niestlé, 1959), 343. Mitropolitul Kallistos Ware reiterează aceste cuvinte ale lui Evdokimov în cartea sa Biserica Ortodoxa: „Mulți oameni pot fi membri ai Bisericii, dar nu în mod vizibil; legături invizibile pot exista, în ciuda separării exterioare. Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea și, după cum a spus Irineu, unde este Duhul, acolo este Biserica. Noi știm unde Biserica este însă nu putem fi siguri unde ea nu este; și astfel trebuie să ne abținem de la a emite judecății…” Timothy Ware [Mitropolitul Kallistos de Diokleia], Biserica Ortodoxă (Londra: Penguin, 1997), 308.

[19] Teologi ortodocși prietenoși de la Vatican II, cum ar fi Episcopul Christopher Butler din Anglia, a citat acest sentiment al lui P. Evdokimov ca având o mare influență în formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II. Christopher Butler, Teologia Conciliului Vatican II (Londra: Darton, Longman and Todd, 1967; ed. rev. 1981). Butler îl citează în continuare pe Evdokimov, care spune că „ne-ortodocșii, socotiți din punct de vedere al apartenenței lor confesionale, nu se mai află în Biserica Ortodoxă; dar, în ciuda separării lor, Biserica continuă să fie prezentă și să acționeze în prezența credinței lor și a intenției lor corecte de mântuire” (citat în Christopher Butler, Ideea de Biserică [Baltimore: Helicon Press, 1962]). Evdokimov a fost observator oficial la Vatican II și a avut contact personal cu teologii care au modelat noua ecleziologie.

[20] „Căci în Biserică Dumnezeu a așezat apostoli, profeți, învățători și toate celelalte mijloace prin care lucrează Duhul; de care nu au parte toți cei care nu se alătură Bisericii, ci se lipsesc de viață prin opiniile lor perverse și comportamentul infam. Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul; dar Duhul este adevărul.” Irineu, Împotriva ereziilor, 3:24.1; PG 7.966 C (32).

[21] Duhul, într-adevăr, suflă unde vrea (Ioan 3:8), dar, cum El este Duhul Adevărului, noi știm că El vrea să bată în direcția lui Hristos (Ioan 16:14), ceea ce nu poate însemna altceva decât că El conduce către „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15), care este Biserica.

[22] Comentatori post-Vatican II consideră ca fiind de la sine înțeles faptul că Biserica vizibilă și invizibilă nu trebuie să fie una și aceeași, căci în afara Bisericii Romano-Catolice „orice preot hirotonit în mod valid, inclusiv preoții Bisericii Ortodoxe, poate administra Botezul și consacra Euharistia, făcându-i astfel pe cei care se împărtășesc membri ai Unicului Trup” (Francesca Aran Murphy, „De Lubac, Ratzinger and von Balthasar: A Communal Adventure in Ecclesiology,” în Ecumenism Today: The Universal Church in the Twenty-first Century, ed. Francesca Aran Murphy and Chris Asprey [Hamphshire, UK: Ashgate, 2008], 47). Aceasta echivalează cu o versiune nuanțată a teoriei protestante a „Bisericii invizibile”, deoarece limitele sunt nedeterminat și nu coincid cu limitele canonice ale Bisericii, mai precis, cu unitatea în Euharistie și în credință.

[23] „Irineu… care susține dimpreună cu toți Părinții din vechime că Biserica este singurul izvor al harului, și că în afara ei nimeni nu poate fi sigură de mântuire sau de harul Sfintelor Taine, ar fi exclus Tainele schismaticilor ca unele complet lipsite de valoare…” (Geoffrey Grimshaw Willis, Sfântul Augustin și controversa donatistă (Eugene OR: Wipf and Stock, 2005, reeditata la Londra: S.P.C.K., 1950), 145, accentuarea adăugată). Cf., de asemenea, Ἰωάννου Ζηζιούλα [John Zizioulas], Μητροπολίτου Περγάμου, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατά τούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας 1965 (Atena: Grigori, 2009), 132: „Ambii [Sf. Ciprian și Papa Ștefan] consideră că Duhul Sfânt nu este împărtășit celor botezați în afara Bisericii… Acesta este consensul întregii Biserici, la mijlocul secolului al III-lea.”

[24] Autoritatea de a lega și dezlega nu ar avea nicio valoare dacă schismaticii excomunicați sau ereticii ar putea să continue pe cont propriu comuniunea cu Sfintele Taine ale Bisericii Una. Limitele canonice care sunt lipsite de forța harului nu au niciun sens.

[25] Cf. Cardinalul Walter Kasper, That They May All Be One: The Call to Unity Today [Ca ei să fie una: Chemarea de azi la unitate] (Londra / New York: Burns and Oates 2004), 50-74, în special p. 70 (sublinierea autorului). Pentru opiniile Cardinalul Joseph Ratzinger (astăzi de această dată Papa Benedict al XVI-lea), vezi Maximilian Heinrich Heim, Joseph Ratzinger: Viața în Biserică și Teologia vie: Bazele ecleziologiei cu referire la Lumen Gentium, trad. Michael J. Miller (San Francisco: Ignatius Press, 2007), 300- 330. Pentru ortodocși, a nega că Biserica este continuarea Încarnării nu înseamnă nimic mai puțin decât se îndepărta de la minunea de la Calcedon – unirea de negrăit a celor doua naturi în Persoana lui Hristos Theanthropos – care este esența Tainei Bisericii. Așa cum afirmă fără echivoc Sf. Iustin Popovici: „Biserica este Hristos Theanthropos Care Se extinde prin toate veacurile și în veșnicie”. (Αρχιμ. Ιουστίνος Πόποβιτς [Sf. Iustin Popovici], Ερμηνεία της Επιστολής του Αποστόλου Παύλου προς Εφεσίους [Interpretarea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Efeseni]. (Salonic, Εκδ Β. Ρηγοπούλου, 1989), 64).

[26] Vezi capitolul 10 din cartea mea, The Ecclesiological Renovation of Vatican II: An Orthodox Examination of Rome’s Ecumenical Theology Regarding Baptism and the Church (Thessaloniki: Uncut Mountain Press, 2015), 167-181: „Toți oamenii, prin urmare, indiferent de context sau convingeri, participă la energiile creatoare, susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu, fără de care lumea și-ar înceta existența. În acest sens, și numai în acest sens, există o participare diferențiată pentru schismatici și eretici, nu și în viața Bisericii, așa cum presupun Congar și colegii săi, dar în acele energii divine comune întregii creații – energiile creative susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu. Această participare însă nu îi face membri ai Bisericii, căci ei, neîndeplind presupozițiile necesare pentru o astfel de participare, nu participă la energiile curățitoare, iluminatoare și îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu” (171).

[27] Francis A. Sullivan, S. J., „The Significance of the Vatican II Declaration that the Church of Christ ‘Subsists in’ the Roman Catholic Church,” p. 283 (sublinierea autorului). De asemenea, potrivit lui I. Spiteri, „[din enciclica UUS] apare o nouă imagine a Bisericii, o Biserică care este constituită dintr-o comuniune de Biserici, de care, într-o anumită măsură, aparțin toate Bisericile creștine.” (Ι. Σπιτέρης, «Η Καθολική Εκκλησία και οι άλλες χριστιανικές Εκκλησίες» [The Catholic Church and the other Christian Churches], Θ. Κοντίδης (επιµ.), Ο Καθολικισµος, Αθήνα 2000, p. 246)

[28] Exemplele de rugăciune liturgică comună și alte acțiuni și declarații simbolice de recunoaștere a ereziei latine ca fiind co-responsabilă pentru Biserica lui Hristos sunt numeroase și bine cunoscute. Pentru a cita doar unul singur: Într-un discurs către Cardinalul Cassidy, reprezentant al Vaticanului, la sărbătoarea Sf. Andrei la Fanar, în care Patriarhul a vorbit despre „strămoșii noștri de la care noi (ortodocși și latini) am moștenit această separare au fost victimele nefericite ale șarpelui, care este originea tuturor relelor”, el concluzionează astfel: Είθε να αξιώση ηµάς ο Κύριος να ίδωµεν και την ανάστασιν της ενότητος της Μίας, Αγίας, Καθολικής και Αποστολικής Εκκλησίας Αυτού. Αµήν” [Fie ca Domnul să ne învrednicească să vedem învierea Bisericii Sale cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Amin] (Επίσκεψις, αρ. Τεύχους 563 (1998), σελ. 4-8).

[29] Επίσκεψις, τ. 520 (31 Ιουλίου 1995), σελ. 20, Κοινή διακήρυξις του Πάπα Ιωάννου Παύλου ΙΙ και Πατριάρχου Βαρθολομαίου [Declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Bartolomeu] „Chemarea la Unitate,” 29 Ιουνίου 1995, secțiunea 4: „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea singurei Biserici a lui Dumnezeu… Îi îndemnăm pe credincioși, catolici și ortodocși, să întărească spiritul frăției care decurge din unicul botez și din participarea la viața sacramentală.” Vezi, de asemenea, on-line: https://www.apostolicpilgrimage.org/common-declarations-popes-and-patriarchs.

[30] Alineatele în cauză (4 și 5) sunt următoarele: „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, creată de Cuvânt „la început”, de către Cel „cu adevărat cu Dumnezeu”, și Cuvântul „Dumnezeu adevărat”, potrivit evanghelistului iubirii, din păcate, în timpul luptei sale pe pământ, din pricina stăpânirii slăbiciunii omenești și a nestatorniciei voinței intelectului uman, a fost împărțită în timp. Acest lucru a adus cu sine diverse condiții și grupuri, fiecare dintre ele revendicând pentru sine „autenticitate” și „adevăr”. Adevărul este însă Unul, Hristos, și una Biserica întemeiată de El. Atât înainte, cât și după marea schismă din 1054 între Est și Vest, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a făcut încercări de a depăși divergențele, care fost cauzate de la început și în mare parte de factorii existenți în afara Bisericii. Din păcate, a dominat elementul uman, și prin acumularea de adăugări „teologice”, „practice,” și „sociale” bisericile locale au fost conduse la diviziunea unității credinței, în izolare, lucru care a dezvoltat, ocazional, în polemici ostile.” Vezi discursul original în limba greacă http://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=1914&tla=gr .

[31] Vezi și: Yves Congar, Essais oecumeniques, pp 212-213 citat în Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 103. Congar a exprimat consensul teologilor latini astfel: „În ajunul decretului despre ecumenism, a existat un anumit consens între teologii catolici în favoarea unei teologii a participării diferențiate a comuniunilor din afara romano-catolicismului în tezaurul Bisericii unice, și, de asemenea, în favoarea unui ecumenism de integrare, care ar fi altceva decât o „întoarcere”, pur și simplu.”

[32] Declarația celei de-a VII-a Sesiuni Plenare a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, „Uniatismul, metodă de unificare din trecut și căutarea deplinei comuniuni în prezent” (Balamand, Liban, 1993), secțiunea 13:” … după Conferințele Panortodoxe și Conciliul Vatican II, redescoperirea și revenirea la valorile cuvenite Bisericii ca și comuniune, atât ortodocșii, cât și catolicii și-au schimbat radical perspectiva și, prin urmare, și atitudinea. Fiecare parte a recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași Taine, mai presus de toate preoția unică ce slujește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată.”

[33] Theologia, revista Bisericii Greciei, Voi. VI 1993, nr. 4, paginile 570-580. disponibilă on-line la:  http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/archive_all_9099.asp?etos=1993. Pr. Ioan scrie: „Acum, că Acordul de la Balamand a devenit un candidat pentru a deveni o continuare a Conciliului Vatican II, caz în care se va Uniatismul nu mai avea niciun motiv pentru a exista, ortodocșii se vor confrunta cu consecințele continuării refuzului lor de a intra în comuniune cu latinii și uniații. Ceea ce este cel mai interesant este faptul că, potrivit Acordului de la Balamand, Tainele sunt valide fie că sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice cu învățăturile și practicile lor. Cu siguranță se va crea impresia că numai lipsa de iubire poate fi motivul pentru care ortodocșii continuă să refuze inter-comuniunea și con-celebrarea cu Vaticanul.”

[34] Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, June 3, 1999: Membrii ortodocși și catolici ai Conferinței noastre recunosc, în ambele noastre tradiții, o învățătură comună și o credință comună într-un singur botez, în ciuda unor variații în practică care, credem noi, nu afectează substanța Sfintei Taine. Prin urmare, suntem înclinați să declarăm că ne recunoaștem reciproc botezul ca fiind unul și același lucru. Această recunoaștere are consecințe ecleziologice evidente. Biserica este ea însăși atât mediul, cât și efectul botezului, și nu este un lucru creat de noi. Această recunoaștere presupune ca fiecare parte a dialogului nostru să recunoască o realitate eclezială în cealaltă parte… În realitatea noastră comună despre botez, descoperim temelia dialogului nostru, precum și forța și necesitatea rugăciunii Domnului Iisus „ca toți să fie una.” Aici, în sfârșit, se află temelia sigură pentru utilizarea modernă a sintagmei „biserici surori”; „Bisericile australiene păstrând legământul împreună, „Consiliul Național al Bisericilor din Australia, semnat de eparhiile australiene ale Patriarhiei Constantinopolului, Antiohia, România și Serbia, prin care recunosc Taina Botezului realizată în comunitățile heterodoxe (romano-catolice, anti-calcedoniene, anglicane, luterane, uniate și congregaționaliste) și prin care sunt de acord să promoveze utilizarea unui certificat de botez unic. Pentru întregul document, vedeți: http://www.ncca.org.au/files/Departments/Faith_and_Unity/Covenanting/2010_July_Australian_Churches_Covenanting_Together.pdf; În luna octombrie 2004, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice din Germania, Mitropolitul Augustin a semnat o declarație cu Biserica Evanghelică din Germania, recunoscând un Botez comun și promițând să nu boteze convertiții. Βλ. http://www.goarch.org /news/goa.news1213; In 2007, Comisia Bisericii Ortodoxe din Germania (KOKiD), condusă de Mitropolitul Augustin, a semnat o declarație comună despre Botez alături de unsprezece culte germane. Acest lucru, primul acord național despre Botezul comun în Germania, a fost propus inițial de Cardinalul Walter Kasper în 2002.

[35] Zizioulas, “Unitatis Redintegratio: An Orthodox Reflection” în Searching For Christian Unity, p. 37-54.

[36] Zizoulas, John D. (în prezent Mitropolit de Pergam, Patriarhia Ecumenică) „Ecleziologia ortodoxă și mișcarea ecumenică”, Revista din Dioceza Souroj (Anglia), august 1985, Voi. 21, pagina 23. Iată întreg citatul: „Dacă luăm în considerare canoanele Bisericii primare, atunci putem putem vorbi de limitele Bisericii în baza, aș sugera, a unității baptismale. Prin aceasta vreau să spun că botezul este un moment atât de decisiv în existența noastră încât acesta creează automat o limită între situația pre-baptismală și post-baptismală: dacă ești botezat, încetezi imediat să fii ceea ce ai fost. Vei muri trecutului, așa cum spune Sf. Ap. Pavel, și prin urmare, apare o situație nouă. Botezul creează într-adevăr o limită pentru Biserică. Cu această limită baptismală, este posibil să se creeze diviziuni, dar orice diviziune în cadrul acestor limite nu este același lucru ca separarea dintre Biserică și cei din afara limitei baptismale… Cred că trebuie să luăm în serios limitele baptismale ale Bisericii și să acceptăm că în afara botezului nu există Biserică. Între cei botezați, chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe. Chiar dacă luați modelul Euharistic ca bază, veți vedea că acest lucru se aplică fiecărui creștin. Să luăm Liturghia Bisericii primare ca exemplu: până în momentul citirii Scripturilor, sau, așa cum se practică încă în zilele noastre în cadrul Sfintei Liturghii, până la sărutul păcii, care este semnul unității în dragoste și până la Crez, care este semnul unității în credință – până la acest punct era posibil ca cineva să ia parte la Liturghie și apoi să nu fie lăsat să continue pentru diverse motive (ca o penitență, de exemplu, sau dacă persoana în cauză era catehumen). Acea persoană pleca apoi înainte de Sfânta Taină. Acest lucru sugerează că putem înțelege diviziunile cu Biserica ca având loc exact în aceste puncte: fie la sărutul păcii, fie la Crez. Dacă nu suntem în măsură să ne iubim unii pe alții și să mărturisim aceeași credință, atunci există o ruptură de comuniune. Dar această ruptură nu înseamnă că cineva cade în afara Bisericii. Ortodocșii, în înțelegerea mea cel puțin, participă la mișcarea ecumenică ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință. În trecut, acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de iubire, care acum, slavă Domnului, începe să dispară.”

[37] Der Spiegel, nr 51, 2009. „Diferențele dintre Ortodoxie și catolicism nu sunt fundamentale. Noi recunoaștem Tainele Bisericii Catolice. Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie, noi îl primim ca preot”. Vezi și:  http://byztex.blogspot.com.cy/2009/12/abp-hilarion-sits-down-with-der-spiegel.html.

[38] Vezi: “Vertograd Orthodox Journal, Newsletter,” nr. 76, din 21 octombrie, 2009. „Noi nu avem comuniunea în Sfintele Taine, dar ne recunoaștem reciproc Sfintele Taine”, a declarat Arhiepiscopul Ilarion (Alfeev) în timpul unei emisiuni a programului „Biserica și lumea” de pe canalul de televiziune „Rusia”, pe 17 octombrie (video și text, http://vera.vesti.ru/doc.html?id=237432).

[39] Vezi, de exemplu, lucrările sfințitului mucenic și remarcabilului cunoscător al Doctrinei Bisericești, Arhiepiscopul Ilarion Troitsky (1886-1929): http://www.pravoslavie.ru/english/32129.htm și http://www.orthodoxinfo.com/general/saint-hilarion-holy-scripture-and-the-church.pdf.

[40] Vezi discursurile lor: http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/08/μητροπολίτης-μεσσηνίας-χρυσόστομος-2/ și http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/17/στυλιανός-τσοµπανίδης-ορθόδοξη-εκκλ/. Mitropolitul Hrisostom a declarat următoarele: „Cu acest paragraf sunt delimitate granițele Bisericii Ortodoxe cu privire la celelalte biserici și confesiuni creștine. Existența lor nu a fost pusă la îndoială și „prin economie”, sunt recunoscute realitatea și validitatea botezului făcut în conformitate cu tradiția canonică.”

[41] „Aplicarea proporțională a spiritului canoanelor, cum ar fi canonul al 7-lea de la Sinodul Doi Ecumenic și caonul 95 de la Sinodul Quinisext, care sunt menționate la punctul 20 din Reuniunea a 5-ea presinodală, în noua realitate a mișcării moderne ecumenice și a dialogurilor pașnice, este implicită în recunoașterea „realității” și „validității” Botezului… Recunoașterea botezului „prin economie” are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”.

[42] Πρoδρόμου Ι. Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων (Θεσσαλονίκη: Αδελφών Κυριακίδη, 2000), 509-513.

[43] Această mutare subtilă din partea ecumeniștilor ortodocși de la purtarea de grijă pastorală pentru heterodocșii care se întorc în Biserică la purtarea de grijă ecleziologică pentru grupurile heterodoxe ca atare amintește de schimbarea inovatoare de focalizare a lui Yves Congar de la schismaticii individuali la grupurile schismatice și eretice ca atare.

[44] Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων, 546-547.

[45] Vezi: ” “The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church,” de Părintele Protopop George Dragas: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/The-Manner-of-Reception-of-Roman-Catholic-Convertsinto-the-Orthodox-Church-Fr-George-Dragas.pdf, de asemenea, disponibil aici: Pr. George Dragas, The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church, with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinopol) și 1667 (Moscova), http://www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html.

[46] În general, când Biserica înțelegea că latinii desfășurau botezul printr-o singură cufundare sau prin aspersiune, latinii convertiți la Ortodoxie erau botezați, deoarece nu exista presupoziția pentru oikonomia. Atunci când, pe de altă parte, cei care „veneau în sânul celor mântuiți” fuseseră botezați de latinii după forma apostolică, iconomia era văzută ca fiind acceptabilă, cu toate că nu era necesară.

[47] Această înțelegere fundamentală și îndelung susținută a fost din nou enunțată recent de Mitropolitul Germanos din Ilias în lucrarea sa prezentată la Sinodul Ierarhic al Bisericii Greciei (8 martie 2016), reprezentant la Reuniunea Arhierească din Geneva.

[48] Acest lucru este evident în cazul eunomienilor, pentru care posibilitatea primirii „kat’oikonomia” a fost respinsă în Sinodul Doi Ecumenic, pentru că nu au păstrat forma apostolică a celor trei cufundări, ci botezau cu o singură cufundare „întru moartea lui Hristos.”

[49] Ereticilor (n.tr.).

[50] Mitropolitul Kallistos (Ware) din Diokleia a remarcat recent: „Unii [ortodocși mai stricți] ar spune că, în afara limitelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, nu există Taine adevărate și harul Duhului Sfânt. Acum, mie, ca ortodox, îmi este imposibil să cred așa ceva. Sunt convins, prin prezența Duhului Sfânt în alte comunități creștine, și cred cu siguranță că există harul adevărat al botezului, ori de câte ori botezul se efectuează în numele Sfintei Treimi și se folosește apă. Cu siguranță, în ceea ce privește Romano-Catolicii, cred că Tainele sunt adevărate și că, într-adevăr, au cu adevărat Euharistie.”
(ancientfaith.com/specials/kallistos_lectures/what_can_evangelicals_and_orthodox_learn_from_one_another)

Precizări foarte importante și clarificarea poziției Bisericii Ortodoxe din Georgia cu privire la documentele pregătitoare pentru Sfântul și Marele Sinod și în special față de textul: „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină”

http://www.aparatorul.md/precizari-foarte-importante-si-clarificarea-pozitiei-bisericii-ortodoxe-din-georgia-cu-privire-la-documentele-pregatitoare-pentru-sfantul-si-marele-sinod-si-in-special-fata-de-textul-relatiile-biser/

Poziția Bisericii Ortodoxe din Georgia cu privire la viitorul Sinod Pan-ortodoxe și, în particular, cu privire la textul proiectului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” a fost obiectul informațiilor contradictorii.

Mitropolitul de Gori și Ateni, Andrei a clarificat, într-o scrisoare din 27 martie 2016, și publicată pe 1 aprilie pe site-ul grecesc Amen.gr, poziția Bisericii Ortodoxe din Georgia, și ca urmare a unui articol al Protoiereul George Tsetsis (Patriarhia Ecumenică), publicat de același site:

„Pe 3 martie 2016, agenția de informații greacă AMEN.gr a  publicat un articol al Protoiereului George Tsetsis cu titlul„Un fapt sau o provocare – Decizia Bisericii Georgiene” Cum eu sunt unul dintre reprezentanții georgieni „de vârf” [la Soborul Întâistătătorilor din 21-28 ianuarie 2016 n.tr. fr.], mă consider obligat să facă următoarele observații.

Pentru a începe, doresc să menționez că Reprezentarea Bisericii Georgiei a fost la toate întâlnirile Presinodale și s-a implicate într-un spirit de fraternitate, de unitate și de cooperare cu toate Bisericile surori, într-un spirit de sprijin Patriarhiei Ecumenice, care a lucrat mai mult decât toți și a purtat sarcina principală a lucrărilor de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod.

In cele ce urmează vom trece la articol. De la început, Părintele George spune că reprezentanții georgieni au „hărțuit” la a V-a Conferință Presinodală pentru a obține includerea în textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” un număr semnificativ de poziții de-ale noastre. Pentru a da o imagine mai clară, este mai întâi necesar a descrie climatul în care s-a derulatlucrările Comisiei Speciale Inter-ortodoxe, care a fost convocată în 2014,în conformitate cu decizia Întâistătătorilor ortodocși. Redactorul articolului în cauză se referă în mod precis la această problemă, când spune:

„Este adevărat că comportamentul încăpățânat și pretențios al fraților georgieni la Conferințele și Comisiile Inter-ortodoxe exasperează și creează căi fără ieșire„.

1. Este un fapt cunoscut că a fost dat un mandat comisiei în cauză să revizuiască textele din 1982 și 1986 și să le prezinte celei de-a V-a Reuniuni[Conferințe n.tr.] Presinodale pentru a fi aprobate. Mai exact, este vorba de revizuirea textelor: „Biserica Ortodoxă și mișcarea ecumenică„, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” și „Contribuţia Bisericii Ortodoxe la promovarea păcii, dreptății, libertăţii, frăţietăţii şi dragostei între popoare și la eliminarea discriminărilor rasiale și altele” și studiul atât de necesar al textelor: „Problema calendarului comun„, „Căsătoria și Impedimente la Căsătorie” și  „Importanța postului și respectarea lui astăzi„. În ciuda clarității mandatului, Înalt Preasfinția Sa, Președintele, în timpul ședințelor Comisiei Speciale de la Chambésy, pe motiv că textele analizate au fost adoptate de către organisme superioare Comisiei (adică de Reuniuni pan-ortodoxe Presinodale care au avut loc în diferiți ani) nu a permis Reprezentanților Bisericilor de a face „schimbări esențiale„, lucru cu care nu am putut fi de acord, deoarece Comisia Specială dispunea de această competență.Atitudinea susmenționată a Președintelui cu privire la toate textele, nu s-a schimbat, în ciuda reacțiilor puternice ale reprezentanților diferitelor Biserici. Totodată, această interdicție, din motive necunoscute, nu a fost valabilă pentru schimbările pe care Președintele însuși le-a propus sau cu care a fost de acord. Astfel, au fost comasate două texte din care paragrafele privind evaluarea dialogurilor duse cu diferite credințe au fost îndepărtate, și alte puncte importante încă au fost modificate. Prin urmare, nu rămânea nimic altceva de făcut pentru reprezentanții noștri, decât să aștepte a V-a Reuniune Presinodală, pentru a obține schimbările pe care le solicitam.Singura excepție a fost constituită de textele: „Problema calendarului comun” și „Impedimente la Căsătorie„, față de care majoritatea absolută a Bisericilor au declarat poziția lor negativă. În ceea ce privește Biserica din Georgia, ea a refuzat să le semneze. Ni s-a răspuns la aceasta de către Președinte că, întrucât aceste texte au fost aprobate deja de către a III-a Reuniune Presinodală în 1982, acestea vor fi trimise direct Sfântului și Marelui Sinod în forma lor inițială. Biserica din Georgia a fost în mod categoric în dezacord cu acest lucru, și prin scrisori oficiale, a cerut Patriarhiei Ecumenice fie ca aceste două subiecte să fie eliminate de pe lista de teme ale Sfântului și Marelui Sinod, fie să fie discutate mai înainte. Am obținut ca la Sinaxa Întâistătătorilor din 2016, textul „Problema calendarului comun„, să fie eliminată de pe lista de teme, în timp ce textul „Impedimente la căsătorie” să fie supus unei revizuiri. În ceea ce privește acest ultim subiect, anumite alte Biserici surori au avut o poziție similară cu a noastră.

2. După încheierea lucrărilor Comisiei Speciale Inter-ortodoxe, Biserica Georgiei, după ce a fost informată de reprezentanții sai de rezultatelor Comisiei susnumite, a trimis din partea Catolicos-Patriarhului Georgiei, o scrisoare către Preafericirea Sa Patriarhul Ecumenic, în care, printre altele, și-au exprimat reflexiile și observațiile de mai jos cu privire la textele menționate la a V-a Reuniune Presinodală pentru a urma să fie revizuite și validate:

a) „Textele pregătite pentru Sfântul și Marele Sinod ar trebui să sublinieze în mod clar și incontestabil faptul că Biserica Ortodoxă este singura Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în care există succesiunea apostolică, adevăratul Botez, Sfânta Euharistie, și alte Taine ale credinței creștine„.

b) „Să fie spus în modul cel mai clar că, conform naturii sale ontologice, este imposibil ca unitatea Bisericii să fie ruptă. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă desfășoară întotdeauna un dialog cu diferitele Confesiuni, în scopul întoarcerii lor în sânul Bisericii„.

c) Textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină”, trebuie să comporte evaluarea dialogurilor bilaterale duse până în prezent cu diferitele confesiuni creștine, pentru că este în mod precis de competența Sfântului și Marelui Sinod de a determinarea strategia continuării lor„.

d) „Considerăm inacceptabilă prezentarea la Sfântul și Marele Sinod, în forma lor actuală, a textelor: „Problema calendarului comun” și „Impedimente în calea căsătoriei”, deoarece acestea vin în opoziție cu Tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe”.

De asemenea, s-a spus în scrisoare că textele  care au trecut deja de toate etapele de pregătire, trebuie să fie publicate pentru a acorda timp suficient pliromei Bisericii pentru a le studia și a-și exprima punctul său de vedere.

3. Având astfel de directive și dispoziții constructive pentru lucrări, noi, reprezentanții Bisericii Georgiei, ne-am dus la a V-a Reuniune Presinodală. Cu toate acestea, acolo ne-au așteptat surprize. Când au început lucrările, Înalt Preasfinția Sa Președintele a spus că, în opinia sa, Reuniunea nu dispune de competența de a face modificări în textele Reuniunilor Presinodale din 1982 și 1986, ci doar să aducă modificări la modificări (sic!) pe care noi înșine le-am făcut în cadrul Comisiei Speciale Inter-ortodoxe!

Când am ajuns să studiem textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină„, a fost luat reprezentanților Preasfintelor Biserici ale Antiohiei și Georgiei dreptul care le-a fost asigurat prin Regulament de a-și exprima punctul de vedere pe motiv că nu am prezentat propuneri în scris cu privire la modificările dorite la texte.Participarea egală a reprezentanților Bisericilor din Antiohia și Georgia la lucrările reuniunilor a fost supusă la vot adunării plenare a Conferinței. Ne-am simțit foarte șifonați. În cele din urmă, acest drept a fost ne „dat”, dar, cu toate acestea, nu am putut să-l exersăm pentru revizuirea întregului text. Dacă poziția noastră a fost numită „încăpățânată și pretențioasă„, cum s-ar putea numi atunci acțiunea Președintelui Comisiei Speciale care, timp de șapte ore(!), a încercat să „convingă” reprezentanții Bisericilor cu privire la un singur paragraf pentru a-l adopta așa cum dorea?

4. Având în vedere ședința planificată a Comisiei Inter-ortodoxe pentru elaborarea Regulamentului lucrărilor Sinodului (Atena, 15-19 decembrie 2015), șeful Departamentului Relațiilor Externe ale Bisericii Georgiene,Mitropolitul Gherasim descria evenimentele dureroase care au avut loc la a V-a Conferință Presinodală, scriind Patriarhiei Ecumenice: 

„în ciuda acestui fapt, reprezentanții Bisericii noastre, mișcați de un spirit de cooperare, au semnat majoritatea documentelor. Cu toate acestea, Biserica Georgiei nu a luat încă o decizie sinodala cu privire la textele sinodale de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, caci așteptăm ca acestea să ia forma lor finală. Poate că, celelalte Biserici se găsesc în aceeași situație. Din acest motiv, Regulamentul de funcționare și desfășurare a lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod trebuie în mod absolut să ofere posibilitatea examinării și ratificării textelor paragraf cu paragraf„.

Mitropolitul, exprimând poziția Bisericii noastre cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor viitorului Sinod a subliniat în scrisoarea sa încă o dată necesitatea publicării documentelor adoptate și a spus printre altele că:

„Pentru caracterul obligatoriu al deciziilor lor era necesar chiar pentru Sinoadele Ecumenice, să fie în deplin acord cu învățătura Sfinților Părinți și să fie primite de pliroma Bisericii„.

5. La finalul articolului său, Părintele George Tsetsis declară că Biserica Georgiei „este captivă cercurilor fundamentaliste” și chemă Bisericile care „exercită o anume influență asupra spațiului din Europa de Est (și care merg pe urmele fraților georgieni pe toată durata pregătirii Marelui Sinod)” de a influența, astfel încât aceasta să își schimbe poziția.

Este firesc ca preot de vârstă avansată, care și-a dedicat o mare parte din viața sa pregătirii Sfântului și Marelui Sinod și dialogurilor, să se simtă iritat. Precum și alții, care au lucrat excesiv la aceasta. Din acest motiv, ne vom strădui să facem față acuzațiilor cu răbdare și pentru a contracara cu fapte.

În primul rând, spunem că criteriile noastre sunt teologice. Nu ne găsim „în captivitatea cercurilor fundamentaliste„, cum nici unele Biserici nu exercită influențe asupra noastră. De asemenea, din motive dogmatice Patriarhul nostru nu a semnat textul cu privire la „Taina Căsătoriei și Impedimente la aceasta„.După cum știm, textul nu a fost semnat de asemenea de reprezentanții Antiohiei. Trebuie menționat aici cătextul privind „Impedimente la Căsătorie” (precum și cel cu privire la „Problema calendarului comun„) a fost respins de către Sfântul Sinod al Bisericii din Georgia deja pe 8 octombrie 1998. În timpul Sinaxei Întâistătătorilor de la Geneva (21-28 ianuarie 2016), am semnat textul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană„, respins de noi la a V-a Conferință Presinodală, pentru singurul motiv că remarcile dogmatice pe care le-am propus au fost luate în considerare (același lucru a fost făcut și de Biserica Rusiei, care a avut propriile sale propuneri). În timpul ultimei Adunări a Episcopilor Bisericii din Georgia, în timpul căreia au fost discutate textele de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” a fost obiectul unor critici severe unanime. Amintim că în timpul ultimei întâlniri de la Chambésy, Patriarhul Georgiei a spus foarte clar în discursul său că 

„deciziile pe care le-am luat astăzi aici vor fi supuse judecării Adunării ierarhiei noastre„.

Nu doar Biserica Gerogiei ci, de asemeni, cea din Rusia, Cipru și Grecia, după cum știm, după ultima Sinaxă a Întâistătătorilor, au pus în discuție și spre evaluare textele pentru Marele Sinod.

6. Am publicat decizia Sfântului nostru Sinod în limba georgiana și difuzarea ei mai largă nu este responsabilitatea noastră.

7. Părintele George a exprimat dizgrația sa puternică față de subiectul luării deciziilor pe principiul unanimității. Ori, acest principiu este în vigoare de zeci de ani în stadiul pregătitor Marelui Sinod și Întâistătătorii, prin decizia lor din 2014 l-au extins pentru Sinodul însuși. Decizia lor este pusă în discuție?

8. Adeziunea Bisericii Georgiei în CMB, care implica atunci toate Bisericile Ortodoxe, a fost în acel moment aproape singura oportunitate a Bisericii, care se găsea în spatele Cortinei de Fier, de a comunica cu Bisericile Ortodoxe surori și lumea exterioară. Este un fapt că prezentul Patriarh Ilia al II-lea a fost ales în 1979, timp de cinci ani, președintele CMB.După cum se știe, această organizație are opt Președinți, în timp ce rolul decisiv în direcția și orientările sale este jucat de către Secretarul General.

În ceea ce privește ieșirea Bisericii georgiene din CMB, în același pasaj din scrisoarea patriarhului Ilia al II-lea, la care face referire Părintele George, motivul dogmatic reiese în mod clar:

„Dat fiindcă adeseori interesele ortodocșilor nu sunt luate în considerare, și pentru că în ultimul timp a fost observată o tendință de a atribui acesteia [CMB-ului n.tr.] un fel de caracter eclesiologic, Biserica Ortodoxă din Georgia consideră potrivit să părăsească CMB„

9. În această lume, problemele nu lipsesc pentru Biserica lui Hristos.Astăzi, totodată, sunt Biserici surori care trăiesc într-un mediu ostil. Prin harul lui Dumnezeu, cu toate acestea, în istoria Georgiei actuale, nu se află în apropierea Casei Patriarhale disidenți armați [contrar a ceea ce este afirmat în scrisoarea Protoiereul George n.tr. fr.]. O astfel de informație nu poate fi calificată altfel decât ca eronată. Acest lucru nu este cazul, caci Catholicos-Patriarhul Ilia al II-lea dispune de dragoste și considerație nelimitată și generală.

10. În ceea ce privește ajutorul umanitar pe care l-a primit Georgia prin intermediul CMB, suntem în mod deosebit recunoscători Sanctității Sale Patriarhul Bartolomeu, în mod personal, care s-a distins prin înțelepciunea sa și milostenia sa, precum și tuturor oamenilor care au ajutat poporul georgian în acești ani foarte dificili. Această amintire a sprijinului acordat este totuși deplasată și ne întrebăm la rândul nostru: de când se sacrifică principiile morale în numele ajutorului material?

11. Ne putem întrista de faptul că respectabilul Protoiereu vorbește despre pericolul „scufundării” Sinodului de către Biserica din Georgia, și nu menționează faptul că, tocmai pentru a nu împiedica Sinodul, Biserica [din Georgia n.tr.fr.], într-o inițiativă de buna voință, a declarat la ultima Sinaxă de la Geneva, ca ea acceptă retragerea de pe ordinea de zi a Marelui Sinod a subiectului, de importanță majoră pentru noi, al „Dipticelor” și să fie amânate discuțiile despre acest subiect într-un moment ulterior Sinodului, pentru care a și primit critice.

12. E timpul, spune Părintele George, să se oprească refrenul care zice căBiserica Georgiei este singura care apără cu putere credința ortodoxă. Dacă există într-adevăr un astfel de refren, vom fi primii care vom cere ca el să se oprească.

* * *

In momentul în care au fost scrise aceste rânduri, Biserica georgiană se pregătește pentru Creta, pentru a lua parte la Sfântul și Marele Sinod, și este absolut normal ca o examinare aprofundată a textelor să aibe loc, și ca observațiile justificate ale teologilor ortodocși și a turmei [cuvântătoare] prietene lui Dumnezeu să fie luate în considerare. Acesta este motivul pentru care am solicitat publicarea în timp util a textelor, cât și participarea la Sfântul și Marele Sinod a clericilor, călugărilor și teologilor ortodocși cu dreptul de a lua cuvântul.

Credem cu tărie ca toate imperfecțiunile existente să poată fi corectate. Conduși de Duhul Sfânt, participanții la Sfântul și Marele Sinod, exprimând vocea unanimă a tuturor membrilor Bisericii universale, să mărturisească încă o dată cu voce tare adevărurile eterne cărora Biserica le este credincioasă din ziua fondarii Sale. Amin. 

Mitropolitul de Gori și Ateni Andrei”

Traducere Roman Ortodox în Franțadupă Ortodoxie.com, Le métropolite de Gori et Ateni André clarifie la position de l’Église orthodoxe de Géorgie à l’égard du Concile panorthodoxe

Opt mănăstiri vor întrerupe pomenirea Patriarhului și a Episcopului locului dacă acesta nu va lua atitudine de osândire a textelor pentru așa zisul Sfânt și Mare Sinod

 Când vorbim de adeverirea temerilor noastre ne referim în special la proiectele de documente pregătitoare pentru Sinodul Panortodox care au fost adoptate de Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse prin cuvintele „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii”[5].

    Alăturându-ne analizelor teologice făcute de unele personalităţi de vază ale Ortodoxiei, cum ar fi mitr. Serafim de Pireu, mitr. Anastasie de Limassol, mitr. Hieroteos (Vlachos)de Nafpaktos, protopresbiter Theodoros Zissis, prof. Dimitrios Tselenghidis, precum şi scrisorii adresate patriarhului Neofit al Bulgariei de către clericii şi mirenii Bisericii Ortodoxe Bulgare şi hotărârii sinodale a vrednicei de laudă Biserici Georgiene, ţinem să mărturisim că în textele proiectelor de documente pentru „Sfântul şi Marele Sinod”se conţine un şir de încălcări grave aleînvăţăturii bisericeşti.

     Considerăm ca fiind inadmisibile pentru un text sinodal pan-ortodox ideile de „restabilire a unității creștine„, „căutarea unității pierdute” sau „recunoaşterea altor biserici creştine” care sunt adesea menționate în paragrafele 4, 5, 6, 7, 12 etc. Noi, însă, ştim că, după cuvântul Sf. Fotie cel Mare, „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două, iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor”[6].

    În afară de aceasta documentele introduc o învăţătură nouă despre sistemul sinodal, anume că acesta „constituiejudecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”, fapt ce contravine însuşirii soborniceşti a Bisericii.În plus în documente este lăudată şi încurajată participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă şi, în particular, în Consiliul Mondial al bisericilor – un adevărat izvor de erezii.

     La Adunarea generală a preoților din cadrul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni din luna ianuarie curent, ne-ați reamintit cu tristețe faptul că ați moștenit 160 de Biserici Ortodoxe și peste 84 case sectare la o populație de  320. 000 de oameni. Oare participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericil nu va deschide acestora mai larg calea? Ce foloase am obținut noi pînă acum de la aceste întruniri și dialoguri interreligioase unde se interzice prozelitismul? Prin ce a fost întărită dreapta și măritoarea noastră credință? Cîți s-au întors din rătăcirea sa?

    Preasfinţite stăpâne, pe lângă dovezile teologice pe care le-am amintit mai sus, aceste proiecte de documente încalcă însăşi conştiinţa noastră creştină, însăşi dragostea pentru Adevăr, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru Biserică-mamă, care este adevăratul trup al lui Hristos. Noi mărturisim în fiecare zi că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi de acest Crez vrem să ne ţinem cât ne va da Domnul suflare, ca nu cumva să ne aflăm străini de El.

     Ne doare, vlădîca, faptul că s-au luat asemenea hotărâri la Soborul Arhieresc, de aceea ne punem nădejdea în rugăciunile Maicii Domnului, care varsă lacrimi neîncetate pentru păcatele noastre, din cauza căroraîngăduie Dumnezeu răspândirea fărădelegilor şi a învăţăturilor mincinoase.

     Credem, stăpâne, că adevărul nu poate fi trecut sub tăcere, căci după cuvântul Sf. Teodor Studitul:„porunca Domnului grăieşte să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinţă, căci zice să vorbeşti şi să nu taci, şi „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10:38) şi „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Fiindcă atunci când este vorba de credinţă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaş? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-şi hrana de pe o zi pe alta. Nu mă priveşte pe mine treaba asta şi nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, şi tu vei rămâne mut şi fără grijă? […] Căci şi acest sărac, dacă acum nu vorbeşte, în ziua judecăţii va fi fără de răspuns şi vrednic de osândă fie şi numai din pricina aceasta”[7].

    Mai credem că prin mărturia vie a Preasfinţiei Voastre va străluci lumina adevărului înaintea oamenilor, iar poporul va fi călăuzit pe căile cele binecuvântate ale Sfinţilor Părinţi: „Întrebându-l pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia mai dinainte de a-I spune Petru: „Doamne Tu ştii că Te iubesc”, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: „De Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele şi mieluşeii Mei”. Aceasta se cuvine să faci şi tu, Părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte – iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce îi desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică e primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânaţi”[8].

     Preasfințite stăpîne, luînd în considerație argumentele prezentate în această adresare, cerem să luați atitudine, pînă luni, 4 aprilie 2016, să înălţaţi glasul întru apărarea dreptei credinţe, care să fie auzit de întreaga noastră Biserică şi să condamnaţi hotărârile nelegiuite ale Soborului Arhieresc și să osândiți pan-erezia ecumenismului, precum și pe persoanele care îl susțin sau l-au susținut și încă nu s-au pocăit pentru acest lucru. În caz contrar, vă aducem la cunoștință că împreună cu obștile ce le reprezentăm nu vom pomeni arhiereul locului și patriarhul, aplicînd canonul 15 Sinodul I-II Constantinopol.

     Cu adâncă smerenie cerem părinteştile voastre rugăciuni şi binecuvântări arhiereşti. Să vă întărească Domnul Dumnezeu în toată mărturia cea dreaptă şi toată lucrarea cea bună şi mântuitoare de suflet.

SURSA: http://www.aparatorul.md/recomandam-modova-opt-manastiri-vor-intrerupe-pomenirea-patriarhului-si-episcopulului-locului-daca-acesta-nu-va-lua-atitudine-de-osandire-a-textelor-pentru-sfantul-si-marele-sinod/

La acest apel răspunsul a fost promt, de osândire din partea episcopului locului, Petru, după cum puteți vedea în postarea anterioară de pe blogul nostru.