Cu ocazia Duminicii Ortodoxiei şi a Postului Mare: Sf. Calist Anghelicude – scriitor filocalic – ne vorbeşte despre dobândirea isihiei, blândeţe şi comportamentul îngăduit când este vorba de erezie

Publicăm mai jos doar ultima pagină a superbului cuvânt al Sfântului Calist Angelicude, intitulat sugestiv Meşteşugul liniştirii (/isihiei) [P.G. 147, 817-825] ce vorbeşte despre isihie. Recomandând tuturor să îl citească întreg, fie din Filocalie (în traducerea p. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 8, pp. 354-362 pe care o puteţi audia aici), fie din recenta traducere de la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (unde este pus în încheierea unui întreg volum dedicat acestui sfânt isihast). Pentru postarea de faţă este de ajuns a se şti faptul că după ce laudă nespus de mult liniştea, blândeţea şi rugăciunea în inimă, arată şi că această blândeţe şi netulburare are o excepţie: cazul chestiunilor ce vizează credinţa (în traducerea p. Stăniloae „dreapta credinţă”). Adică problemele de erezie. Aceasta, desigur, nu girează atitudinile de râvnă fără pricepere etc, ci cele de „nelinişte bună” în noi şi în ceilalţi (ca să cităm expresia celebră a Sf. Paisie Aghioritul). Totuşi, iată că nici doar citatele liniştitoare din scrierile Sf. Isaac Sirul (amestecate cam triumfalist de unii, de fapt, cu citate traduse din siriană, din aşa numitele părţi regăsite – dar care părţi conţin şi idei a căror ortodoxie este clar sub semnul întrebării, cum ar fi o variantă a apocatastazei! Iar în acest caz nu ne putem mira de un soi de pasivism relativ la chestiunile dogmatice – de vreme ce toată lumea, oricum, în final, se mântuieşte) nu trebuie să ne fie unic ghid în chestiunea înţelegerii relaţiei dintre trăirea filocalică şi necesitatea mărturisirii Ortodoxiei. Căci, până la urmă, rostirea anatemelor rânduite în Sinodiconul Ortodoxiei din Duminica Ortodoxiei este un gest de ură şi mânie rea sau de iubire şi nelinişte bună împărtăşită celor căzuţi în erezie?:

 «Că aşa cum cel ce vrea să înveţe să tragă cu arcul nu întinde arcul fără să aibă o ţintă, la fel şi cel ce vrea să înveţe să se liniştească trebuie să aibă drept ţintă ca pururea să fie blând cu inima. Niciodată să nu tulbure pe nimeni cu nimic, nici să se tulbure de nimic, afară numai pentru vreo pricină privitoare la credinţă.

Aceasta o va împlini cu uşurinţă dacă, depărtându-se de toate, va păzi liniştea tăcând. Şi dacă vreodată va cădea, să se pocăiască deîndată, să se osândească pe sine, să ia aminte la ceea ce urmează, pentru ca, punând început bun, să,cheme numele lui Iisus în linişte şi cu o conştiinţă curată, cum am spus, şi, pe măsură ce înaintează pe cale, dumnezeiescul har să vină în suflet şi să-l odihnească. Şi nu numai aceasta, ci să odihnească desăvârşit sufletul de tulburările demonilor de mai înainte şi ale patimilor şi să îl bucure cu negrăită bucurie. Şi chiar dacă iarăşi vin să îl tulbure, nu reuşesc să lucreze nimic în el, fiindcă nu se ataşează de ele, nici nu doreşte plăcerea pe care i-o oferă. Căci întreaga dorire a unuia ca acesta este îndreptată către Domnul, Care îi dă lui harul. Dar este războit încă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, deşi nu este părăsit de El. Pentru ce? Ca să nu se înalţe mintea lui pentru binele pe care l-a aflat, ci, războit fiind mereu, să dobândească smerenia prin care nu numai că poate să îi biruiască pe vrăjmaşii cei mândri, ci şi să fie învrednicit de mai mari daruri. De care fie să fim învredniciţi şi noi astfel de Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine pentru noi şi [Care] celor smeriţi le dă har cu îmbelşugare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. » (subl. noastră)

Postăm mai jos varianta audiobook a scurtei scrieri Meşteşugul liniştirii în traducere p. Dumitru Stăniloae:

https://youtu.be/EXodGS6VYug

Un sfânt italian convertit la Ortodoxie, contemporan cu epoca lui Francisc de Assisi (cel pictat drept sfânt la Drăgănescu de către p. Arsenie Boca).4 mai: Sfântul Cuvios Nichifor din Singurătate, Italia și Sfântul Munte Athos

Informația este relevantă deoarece unii încearcă să-l dezvinovățească pe Francisc din Assisi pentru apartenența la erezia filioqpapismului („romano-catolicism”). A se vedea și greșita, necanonica și adogmatica pictare a lui Francisc ca sfânt la biserica de la Drăgănescu de către p. Arsenie Boca. De menționat o altă greșeală majoră, anume că la Drăgănescu este pictat ca sfânt cu aură, în Sfântul Altar, alături de marii ierarhi stâlpi ai Ortodoxiei, și ereticul arian Ulfila al Goților.
Sfântul Nichifor nu numai că nu primește și nu se lasă impresionat de calea noii „mistici” a lui Francisc (inovația stigmatelor, dolorism etc), nici de scolastică sau ereziile papale existente în acel secol XIII (deja avea loc nașterea ereziei Purgatoriului), ci, iată, devine chiar ortodox și isihast. El va fi avvă întru isihie Sfântului Teolipt al Filadelfiei, episcop isihast care îl va avea ca fiu duhovnicesc pe Sf. Grigorie Palama pe vremea când era copil.

Sursa vieții: http://acvila30.ro/4-mai-sfantul-cuvios-nichifor-din-singuratate-italia-si-sfantul-munte-athos/

Acesta a fost italian de neam și catolic cu credința. Îmbrățișând ortodoxia, se așeză în Sfântul Munte Athos unde se supuse celor mai de frunte părinți ostenitori ai locului cărora le arătă smerenie și ascultare desăvârșită deprinzând de la dânșii liniștirea (isihia).

Petrecu mulți ani în pustie și în liniște, retrăgându-se în cele mai pustii locuri ale sfântului munte.

Mai apoi deveni dascăl în deprinderea Rugăciunii lui Iisus celor ce doreau a se liniști în singurătate, formându-se pe lângă dânsul un număr oarecare de ucenici.

Ucenicilor săi le alcătui o culegere de vieți pe scurt, scrise cu simplitate, ale unor sfinți părinți anteriori pe care le închieie de fiecare dată printr-un scurt cuvânt al său în care arată pe acel fiecare sfânt părinte practicând păzirea și adunarea minții înlăuntru, pentru a folosi ca temei practicării Rugăciunii lui Iisus.

În anul 1274, primind împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul unirea cu Roma, puțin după aceea (pe la 1276) sfântul Nichifor dimpreună cu alți cuvioși părinți fură exilați din Athos, pentru împotrivirea ce o făceau hotărârii împăratului de unire cu Roma.

Locul exilului său fu una din insulele pustii din Marea Egee unde erau exilați cei ce se împotriveau unirii cu Roma. Aici sfântul părinte se află dimpreună cu uncenicul său Teolipt pe care îl învăță metoda rugăciunii inimii.

Plecarea sa la Domnul se petrecu cel mai probabil între anii 1290-1300.

Lucrarea sa, scrisă într-o limbă simplă, spre folosul cât mai multor monahi, a circulat în țara noastră încă din veacul al XVIII-lea de când datează un manuscris aflat la Mănăstirea Neamț, fiind tradusă în românește cu titlul „Cuvânt pentru păzirea inimii, plin de mult folos” al lui Nichifor din Singurătate.

Astăzi, prin osteneala părintelui Dumitru Stăniloae, această lucrare se află cuprinsă în volumul 7 al Filocaliei.