SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ, CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE, CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE, CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

”Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;

ale Bisericii umblă fără păstor.

Cele bune pier, cele rele se dau pe față.

Plutim în noapte, făclie nicăieri.

Hristos cade la somn; ce avem a pătimi?…”

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)


Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie ”ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte”, și că ”acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale” (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16). Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic:

a) printr-un guvern mondial,
b) printr-o economie mondială și
c) printr-o religie mondială.

Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita ”Mișcare ecumenică”, iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismului sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea ”nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor” (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facltatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate ”bisericile”, sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), ”mîntuiesc” sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, ”biserică” duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este ”unirea” sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin ”potirul comun” care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a ”deosebirii duhurilor”, care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: ”canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: ”…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui” (Enciclica din 6 Mai 1848). Continuă lectura

Reclame

«Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism» de Mitropolitul Ieroteos Vlahos

 orthodoxos-typos1[1]

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

 În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

            Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

            După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

            Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque 

           La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

            Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

            Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

            Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

      – Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

        – folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

         – sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

      – concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea  Învierea,

       – concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

      – separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

        – învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

      – inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

        – neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

    – primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem  al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

       – inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

       – infailibilatea Papei,

      – dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

     – teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

    – învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

    – învăţătura despre vocaţia absolută,

   – concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

            În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

            Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

            Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

            De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

            Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

            Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

            Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

            Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

            Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie (G.O.)

SURSA (unde pot fi gasite si alte link-uri interesante despre problema anathemelor din Duminica Ortodoxiei actualizate de Sf. Sinoade Isihaste etc): http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/

9 ianuarie: Şi-a aruncat epitrahilul în foc… – SF. EGUMEN EFTIMIE şi cei 12 monahi pomeniti pe 4 ianuarie, ucisi de filioqpapisti („romano-catolici”) si ecumenistii „ortodocsi” din sec XIII

    Şi-a aruncat epitrahilul în foc…
 
 
Sf. Egumen Eftimie şi cei 12 monahi pomeniti pe 4 ianuarie
 
    Conform tradiţiei atonite ortodoxe, odată,  un „preot” latin (romano-catolic) – dintre cei care au scăldat în sânge Sfântul Munte, a intrat într-o polemică cu un ieromonah din Mănăstirea Vatopedi, făcând referire la dogmele eretice ale catolicilor. Argumentele pe care le aducea ieromonahul atonit erau incontestabile, dovedind continua şi nefalsificata păstrare a învăţăturii  Bisericii din epoca apostolică până atunci. Preotul catolic s-a enervat şi a spus:
    – Ca să demonstrăm cine are dreptate, să aprindem un foc şi să intrăm în el, să vedem cine va arde.
     Răspunsul direct al ieromonahului vatopedin a fost:
    – „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, dar, devreme ce o cauţi, nu-ţi vom strica hatârul.       
    S-a aprins un foc, dar papistaşul s-a înfricoşat, pentru că se pare că spusese asta cu scopul de a-l speria pe preotul ortodox.  Dar mai degrabă, el s-a speriat de acel mare foc, s-a dat înapoi şi a preferat să plece ruşinat.
    – Mai stai un minut! – i-a spus ieromonahul. Priveşte şi ia aminte!       
    – Hristoase al meu – s-a rugat – arată-i adevărul!
    Nu a intrat el însuşi în foc, dar şi-a scos epitrahilul şi l-a aruncat în foc!
    Focul a ars ore în şir, dar epitrahilul a rămas neatins!  Din nefericire, atunci au urmat cunoscutele mucenicii în Sfânta Mănăstire Vatopedi, unde monahii catolici, după ce l-au chinuit pe sfântul egumen Eftimie şi pe încă 12 monahi, în cele din urmă i-a aruncat în fântâna mănăstirii. Pomenirea lor este sărbătorită pe 4 ianuarie.

(traducere: I.F. cf.http://vatopaidi.wordpress.com/)

via: http://acvila30.ro/si-a-aruncat-epitrahilul-in-foc/

Sf. SPIRIDON AL TRIMITUNDEI, praznuit la 12 Decembrie, si dogmatica empirica re-actualizata a SFINTEI TREIMI: „Judecata Cerului” sau Adevarul Ortodoxiei asupra filioqpapismului.

Citim pe site-ul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei despre praznuirea de peste an a minunii facute in Corfu de Sf. Spiridon al Trimitundei:  http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/minunea-sfantului-spiridon-de-la-catedrala-din-corfu-1716. Sa adugam ca se spune ca un inalt ierarh filopapist din secolul XX, episcop in Corfu inainte de a ajunge intr-un rang mult mai inalt, ordonase incetarea acestei praznuiri de peste an?
Celebra minune, descrisa pe larg de Sf. Atanasie al Parosului, sfant colivad isihast, mare luptător anti-catolic, antiecumenist, o puteti citi tiparita intr-o carte tiparita de Editura Areopag anul acesta, „Judecata cerului”. Sf. Spiridon nu iubeste erezia filioqpapista si „evlavia” la el a prigonitorilor Adevarului. Judecata cereasca s-a aratat clar si in acest caz. Avem, deci, o noua dovada de dogmatica empirica, de dogma pecetluita empiric. Sf. Spiridon, doveditorul minunat al Tainei Sfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic a aratat inca o data in istorie Adevarul Tremii impotriva ereziei Filioque si ca rugaciunea filioqpapistilor in bisericile ortodocsilor nu este primită, ci uraciune este inaintea Domnului – de nu se vor pocai si vor mai prigoni Adevarul!  Aviz participantilor la saptamana de rugaciune / uraciune „ecumenica” din ianuarie…

Intrucat este de folos parcurgerea textului insusi, ne-am hotarat sa il publicam mai jos, preluandu-l de pe blogul domnului Ciprian Voicila:

O noua aparitie la Editura Areopag: „Noi minuni ale Sfantului Spiridon. Judecata Cerului” (Sfantul Atanasie din Paros)

Sfantul Spiridon al Trimitundei este cunoscut in spatiul ortodox ca unul dintre cei mai mari facatori de minuni si aparatori ai credintei in Hristos.
In cartea de fata sunt adunate o parte dintre minunile mai putin cunoscute pe care le-a savarsit – dintre care cateva, marturisite de credinciosi din Romania, sunt inedite…
EditorulAici si aici puteti citi doua marturii pe care le veti regasi in carte.Judecata cerului (Sfântul Atanasie din Paros)Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise – şi prin gura lui tuturor evreilor – să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.

Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.

Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,

Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.

În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit. Continuă lectura