SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ, CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE, CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE, CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

”Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;

ale Bisericii umblă fără păstor.

Cele bune pier, cele rele se dau pe față.

Plutim în noapte, făclie nicăieri.

Hristos cade la somn; ce avem a pătimi?…”

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)


Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie ”ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte”, și că ”acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale” (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16). Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic:

a) printr-un guvern mondial,
b) printr-o economie mondială și
c) printr-o religie mondială.

Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita ”Mișcare ecumenică”, iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismului sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea ”nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor” (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facltatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate ”bisericile”, sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), ”mîntuiesc” sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, ”biserică” duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este ”unirea” sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin ”potirul comun” care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a ”deosebirii duhurilor”, care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: ”canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: ”…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui” (Enciclica din 6 Mai 1848). Continuă lectura

Reclame

Celebrul preot misionar rus Gheorghe (Iuri) Maximov critică teologic declarația comună a lui Francisc I și a Patriarhului Moscovei

Părintele Gheorghe Maximov, misionarul care tocmai a botezat zeci de asiatici (vedeti minunata sa lucrare misionară, alaturi de preotul ortodox Chiril Sckharboul,  in Filipinie, care duce la convertirea la Ortodoxie a zeci de parohii de catolici), prieten și colaborator al Noului Mucenic Daniil Sasoev, ia poziție față de declarația cu implicatii ecumeniste dată de PseudoPapa de la Roma și Patriarhul Moscovei la Havana:

Fr. George Maximov, a dynamic and tireless missionary priest who has served in mission fields throughout the world, offers some thoughts on the joint declaration signed by His Holiness Patriarch Kirill and Pope Francis.

To begin with, let me remind those who already by the mere fact of the meeting are lamenting: “all is lost, all is lost”: nothing is lost. The canons forbid to serve with heretics, to pray with them, and to take their blessing. Simply to meet, the canons do not forbid. The patriarch has not become a Catholic by this meeting.

On the meeting

Inasmuch as our patriarch was sent to this meeting neither by the Synod, nor by the Council of Primates (as far as I know), it is, in fact, his personal meeting.

It is good that the meeting passed without any kind of joint liturgical services or prayers. One gets the impression that the pope received the patriarch as an equal –nowhere in any of the photos do we see that the patriarch would have agreed to any subordination in relation to the Pope’s position.

On the document

On one hand, there are in the document not a few words with which we can agree. For example, the words in defense of the persecuted and oppressed in the Middle East (§8-10), the criticism of Islam (§13), the words against the discrimination of Christians in the West (§15), the call for rich countries to share with the poor (§17), the condemnation of homosexual indoctrination (§20), and abortion (§21), and that the schisms in Ukraine should be resolved “on the basis of canonical norms” (§27).

But for all of these, there are also expressions which are by no means indisputable, and sometimes erroneous.

For example: “it is our hope that our meeting may contribute to the re–establishment of this unity willed by God, for which Christ prayed … [and] inspire Christians throughout the world to pray to the Lord … for the full unity of all His disciples (§9). In the Church of Christ unity is already achieved in its fullness. Therefore in the Creed we confess faith in “one Church.” It is another matter that from this unity with the Church departed various heretical and schismatic communities. But their members cannot be called disciples of Christ. They are disciples of those who teach perversely about Christ and led them out of unity with the Church.

“We bow before the martyrdom of those who, at the cost of their own lives, have given witness to the truth of the Gospel, preferring death to the denial of Christ. We believe that these martyrs of our times, who belong to various Churches but who are united by their shared suffering, are a pledge of the unity of Christians” (§12). They would be able to be the pledge of unity of Christians only were we to proclaim that all the dogmatic differences in the faiths of the churches to which belonged those who were killed were wholly irrelevant. But to do so, we are unable. In actuality, only unity in truth can be the pledge of unity of Christians, which is not achieved by the suppression of dogmatic divergences, but in investigating them and rejecting those dogmas which are fallacious, for the sake of those which are true.

Cause for concern is the statement that mission work “excludes any form of proselytism” (§24). It is not clear what is meant. For example, within the concept of missionary work there is the explanation that proselytism is the carrying out of missionary work by improper means (coercion, bribery, deception). In this sense, we can agree. But I believe that in this document, particularly concerning the phrase “any form,” can be understood that, generally, it is forbidden to guide Catholics into Orthodoxy, which, naturally, is absurd. And the same in the following paragraph: “the method of ‘uniatism’ of past centuries, involving leading one community into unity with another by way of its separation from its own Church, is not the way to restore unity” (§25). But if we could guide some community of the Catholic Church into Orthodoxy, it would be for that given community the reestablishment of unity with the Church of Christ, and if it doesn’t happen, then that community remains in a state of separation from the Church.

“Thus, in large part, the future of humanity depends upon whether we will be able in this critical period to bear witness together to the Spirit of truth” (§28). In order for us, together with the Roman Church, to “bear witness together to the Spirit of truth” it is necessary for it to confess the truth and abandon its false dogmas.

Priest George Maximov
Translated by OrthoChristian.com

Un sfânt italian convertit la Ortodoxie, contemporan cu epoca lui Francisc de Assisi (cel pictat drept sfânt la Drăgănescu de către p. Arsenie Boca).4 mai: Sfântul Cuvios Nichifor din Singurătate, Italia și Sfântul Munte Athos

Informația este relevantă deoarece unii încearcă să-l dezvinovățească pe Francisc din Assisi pentru apartenența la erezia filioqpapismului („romano-catolicism”). A se vedea și greșita, necanonica și adogmatica pictare a lui Francisc ca sfânt la biserica de la Drăgănescu de către p. Arsenie Boca. De menționat o altă greșeală majoră, anume că la Drăgănescu este pictat ca sfânt cu aură, în Sfântul Altar, alături de marii ierarhi stâlpi ai Ortodoxiei, și ereticul arian Ulfila al Goților.
Sfântul Nichifor nu numai că nu primește și nu se lasă impresionat de calea noii „mistici” a lui Francisc (inovația stigmatelor, dolorism etc), nici de scolastică sau ereziile papale existente în acel secol XIII (deja avea loc nașterea ereziei Purgatoriului), ci, iată, devine chiar ortodox și isihast. El va fi avvă întru isihie Sfântului Teolipt al Filadelfiei, episcop isihast care îl va avea ca fiu duhovnicesc pe Sf. Grigorie Palama pe vremea când era copil.

Sursa vieții: http://acvila30.ro/4-mai-sfantul-cuvios-nichifor-din-singuratate-italia-si-sfantul-munte-athos/

Acesta a fost italian de neam și catolic cu credința. Îmbrățișând ortodoxia, se așeză în Sfântul Munte Athos unde se supuse celor mai de frunte părinți ostenitori ai locului cărora le arătă smerenie și ascultare desăvârșită deprinzând de la dânșii liniștirea (isihia).

Petrecu mulți ani în pustie și în liniște, retrăgându-se în cele mai pustii locuri ale sfântului munte.

Mai apoi deveni dascăl în deprinderea Rugăciunii lui Iisus celor ce doreau a se liniști în singurătate, formându-se pe lângă dânsul un număr oarecare de ucenici.

Ucenicilor săi le alcătui o culegere de vieți pe scurt, scrise cu simplitate, ale unor sfinți părinți anteriori pe care le închieie de fiecare dată printr-un scurt cuvânt al său în care arată pe acel fiecare sfânt părinte practicând păzirea și adunarea minții înlăuntru, pentru a folosi ca temei practicării Rugăciunii lui Iisus.

În anul 1274, primind împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul unirea cu Roma, puțin după aceea (pe la 1276) sfântul Nichifor dimpreună cu alți cuvioși părinți fură exilați din Athos, pentru împotrivirea ce o făceau hotărârii împăratului de unire cu Roma.

Locul exilului său fu una din insulele pustii din Marea Egee unde erau exilați cei ce se împotriveau unirii cu Roma. Aici sfântul părinte se află dimpreună cu uncenicul său Teolipt pe care îl învăță metoda rugăciunii inimii.

Plecarea sa la Domnul se petrecu cel mai probabil între anii 1290-1300.

Lucrarea sa, scrisă într-o limbă simplă, spre folosul cât mai multor monahi, a circulat în țara noastră încă din veacul al XVIII-lea de când datează un manuscris aflat la Mănăstirea Neamț, fiind tradusă în românește cu titlul „Cuvânt pentru păzirea inimii, plin de mult folos” al lui Nichifor din Singurătate.

Astăzi, prin osteneala părintelui Dumitru Stăniloae, această lucrare se află cuprinsă în volumul 7 al Filocaliei.

«Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism» de Mitropolitul Ieroteos Vlahos

 orthodoxos-typos1[1]

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

 În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

            Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

            După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

            Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque 

           La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

            Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

            Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

            Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

      – Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

        – folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

         – sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

      – concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea  Învierea,

       – concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

      – separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

        – învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

      – inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

        – neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

    – primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem  al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

       – inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

       – infailibilatea Papei,

      – dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

     – teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

    – învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

    – învăţătura despre vocaţia absolută,

   – concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

            În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

            Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

            Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

            De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

            Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

            Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

            Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

            Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

            Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie (G.O.)

SURSA (unde pot fi gasite si alte link-uri interesante despre problema anathemelor din Duminica Ortodoxiei actualizate de Sf. Sinoade Isihaste etc): http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/

9 ianuarie: Şi-a aruncat epitrahilul în foc… – SF. EGUMEN EFTIMIE şi cei 12 monahi pomeniti pe 4 ianuarie, ucisi de filioqpapisti („romano-catolici”) si ecumenistii „ortodocsi” din sec XIII

    Şi-a aruncat epitrahilul în foc…
 
 
Sf. Egumen Eftimie şi cei 12 monahi pomeniti pe 4 ianuarie
 
    Conform tradiţiei atonite ortodoxe, odată,  un „preot” latin (romano-catolic) – dintre cei care au scăldat în sânge Sfântul Munte, a intrat într-o polemică cu un ieromonah din Mănăstirea Vatopedi, făcând referire la dogmele eretice ale catolicilor. Argumentele pe care le aducea ieromonahul atonit erau incontestabile, dovedind continua şi nefalsificata păstrare a învăţăturii  Bisericii din epoca apostolică până atunci. Preotul catolic s-a enervat şi a spus:
    – Ca să demonstrăm cine are dreptate, să aprindem un foc şi să intrăm în el, să vedem cine va arde.
     Răspunsul direct al ieromonahului vatopedin a fost:
    – „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, dar, devreme ce o cauţi, nu-ţi vom strica hatârul.       
    S-a aprins un foc, dar papistaşul s-a înfricoşat, pentru că se pare că spusese asta cu scopul de a-l speria pe preotul ortodox.  Dar mai degrabă, el s-a speriat de acel mare foc, s-a dat înapoi şi a preferat să plece ruşinat.
    – Mai stai un minut! – i-a spus ieromonahul. Priveşte şi ia aminte!       
    – Hristoase al meu – s-a rugat – arată-i adevărul!
    Nu a intrat el însuşi în foc, dar şi-a scos epitrahilul şi l-a aruncat în foc!
    Focul a ars ore în şir, dar epitrahilul a rămas neatins!  Din nefericire, atunci au urmat cunoscutele mucenicii în Sfânta Mănăstire Vatopedi, unde monahii catolici, după ce l-au chinuit pe sfântul egumen Eftimie şi pe încă 12 monahi, în cele din urmă i-a aruncat în fântâna mănăstirii. Pomenirea lor este sărbătorită pe 4 ianuarie.

(traducere: I.F. cf.http://vatopaidi.wordpress.com/)

via: http://acvila30.ro/si-a-aruncat-epitrahilul-in-foc/

22 Septembrie, întru pomenirea Noilor Mucenici de la Zografu: Ce este FILIOQPAPISMUL sau PAPOFILIOQUISMUL? În plus, un exemplu de prejudecată a francilor filioqpapiști ce a dus la masacrarea și prădarea Constantinopolului ortodox de către cruciați în 1204

        Am up-datat și corectat articolul de mai jos (13.02.2012):

      Desigur, cei care nu cunosc Biblia și scrierile Părinților, se vor mira de preferința pentru denumirea de papist sau filioquist, în locul denumirii de „romano-catolic” (pe mulți oameni de bine, care nu cunosc teologie, patristică, istorie sau nu sunt la zi cu ultimele cercetări, îi scandalizează utilizarea termenului de papistaș, pe care îl consideră răutăcios; de aceea, îl și evită și îl vom evita și noi, însă, așa cum se va vedea, nici alte denumiri „clasice” nu sunt corecte dintr-un punct de vedere istorico-teologic sau filologic – motiv pentru care vom propune mai jos o denumire mai precisă, mai corectă, mai obiectivă și mai cuprinzătoare decât ceilalți termeni îndătinați luați în parte). Este un vechi obicei de a denumi o erezie sau pe adepții ei după numele celui care a promovat-o sau… după numele învățăturii lor greșite (putem instrumenta demonstrația folosind înseși cuvintele Mântuitorului către Sf. Ap. Ioan în Apocalipsă, când vorbește despre nicolaiți etc). Aceasta chiar dacă respectivii își dau singuri titlul de drept-credincioși (adică ortodocși sau „katholik” – la origine, ambii termeni presupunând dreapta credință, credința apostolică genuină și unitară propovăduită de către apostoli într-un pretutindenea al vremurilor antice, dar cu chemarea veșnic lucrătoarea a unui pretutindeni universal, precum și Adevărul iubirii este universal, în contrast cu erezia; nu în ultimul rând, sunt teologi ortodocși care atrag atenția asupra unei probleme de theo-filologie: καθολικός, provenind de la termenii κατὰ și ὅλον, care, împreună, pot fi traduși prin sintagma „conform întregului” – prin urmare credința „katholikă”, în înțelesul ei patristic, înseamnă „credință conform întregului”, adică nealterată de erezie, orthodoxă; deci, accentul universalist-teritorial al katholik-ității papismului este, din nou, o înțelegere unilaterală, ideologizantă). Deși, din dorința de a se distinge de restul, unii preferă să-și spună singuri după denumirea greșelii lor (dintre cei actuali: baptiști, adventiști, penticostali, mormoni, iehoviști etc). Nu este o noutate pentru nimeni faptul că mulți dintre ereticii notorii s-au crezut și se cred purtători ai adevărului și s-au numit pe sine adevărați. De aceea, pentru a nu se produce confuzii, este mai bine să folosim, fără a dori să jignim pe nimeni, termenii care descriu învățătura de credință ce îi separă de drepta credință, cea de sorginte apostolică…

    Deci, papist, de la credința în primatul universal și infailibilitatea papei de la Roma (a nu se face confuzii cu titlul de papă pe care îl poartă canonic și Patriarhul Alexandriei), un om care crede că ar fi Vicarus Filii Dei (locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ) etc. Tot odată, papa de la Roma, ca funcție, este cel care este și născocitorul și promovatorul/păzitorul cu strășnicie al acestei erezii și a multor altora, după cum se va vedea și se vede.

    Iar filioquism, de la erezia lui „Filioque”, principala erezie – prin implicațiile sale trinitar-subordinaționiste-, care îi separă de Dreapta Credință. Este de menționat faptul că, în vechime, înainte de 1054, adaosul „Filio que” a fost condamnat chiar de papi. Dacă este să facem referire la logica internă a conjugării acestor două erezii (papism și filioquism), ar trebui ca infalibilitatea papală, luată în serios de credincioșii ei, să arunce ca lucru anathematizat adaosul ulterior „Filioque” din Crez/Simbolul Credinței, deoarece acest adaos a fost condamnat în primul mileniu de mai mulți papi ai Romei și, sinodal, prin Sinod Ecumenic (așa numitul Sinod al VIII-lea Ecumenic, la care au participat și au semnat și legați papali!) la anul 879 – așa cum au arătat atâția teologi ortodocși și cum s-a arătat și pe blogul de față.

   Ar fi interesant și de vorbit despre înlănțuirea dintre erezia lui Filioque și cea a papismului sau infailibilității, despre cum au ajuns istoric să se justifice reciproc. Iar acest lucru ar întări opțiunea teologică, lipsită de filethism (care este o erezie), de a numi erezia ce și-a revendicat titlul incorect din punct de vedere dogmatic, istoric și didactic de „romano-catolic”, prin denumirea celor două elemente principale eretice asumate, și nu prin denumirea după limba, neamul sau cultul folosit (latini, franci, romani etc) – așa cum greșit o făceau unii în vechime (intrând în retorica „latini, versus greci” – care este falsă, de vreme ce „latinii” erau aproape curat germanici, fiind fie franci, fie stăpâniți de ei, ori tributari lor teologic, iar „grecii” erau Ρωμαίοι/romaioi, o amestecătură de latinitate, elenism, tracism, armeni, slavi etc și nicidecum „bizantini” – așa cum i-au denumit artificial tot „cercetătorii” apuseni hetordocși, la un secol după căderea Imperiului Roman de Răsărit). Însă nu este locul aici pentru această problemă (este un fapt că Imperiul Roman de Răsărit se elenizează cultural, lingvistic etc, până într-acolo încât aici va apărea în secolul al XI-lea „Renașterea” – ca renaștere a păgânismului antic elen -, renaștere ce va fi exportată și va face carieră în Apus, mai ales după căderea Constantinopolului; este un fapt și că Imperiul Romana de Apus încearcă a fi reinventat de către barbarii cotropitori, în principal germanici, care vor prelua cultura de limba latină, dar o vor și malforma, în forma hybris de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanică – imperiu feudal cu rădăcini carolingiene, france, care numai sfânt sau roman nu era, cum nici însăși Roma nu mai reușea să fie). Am putea marca doar posibilitatea de a inversa termenii, pentru a începe cu erezia cea mai mare, cea legată de Sfânta Treime, cum este normal. De aici, ulterior, vine și fundamentarea infailibilității și primatului universal papal: Duhul Sfânt ar veni în lume prin papa de la Roma și, pe cale de consecință, numai celor ce intră în comuniune cu el și i se supun. Deci, mai corect vorbim de filoqpapism. Este un demers teologico-didactic și filologic, asemenea sintagmelor de papo-cezarism (cu referință tot la papa) respectiv de cezaro-papism (cu referință la pretențiile unor basilei răsăriteni eretici, în speță iconoclaști) folosite fără resentimente de istorici. Desigur, fiecare persoană sau comunitate va folosi în continuare titulatura pe care și-o dorește, iar noi vom rămâne, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Iubirea și Adevărul Său, după putere. Nu avem intenția de a jigni ori de a lărgi disensiuni și distanțe, nici de a le anula prin confuzie relativistă, nici de a fi reducționiști și superficiali, ci avem intenția de a discerne teologico-istoric, elcesiologic, duhovnicește și cultural.

    Trecând la o doua problema anunțată din titlul articolului, după ce veți citi scurtul articol de mai jos, în limba engleză, veți observa că ai noștri deja, la mai bine de o sută de ani după 1054, nu le mai recunoșteau botezul ca lucrător celor în comuniune cu Roma și că îi și botezau ortodox. De asemenea, că resfințeau bisericile ortodoxe unde cei pe care îi putem pe drep numi filioqpapiști își ținuseră slujbele! Francii, care sunt principalul vector al căderii în erezie a Romei Ortodoxe începând cu secolul al IX-lea (când au pus mâna pe Roma), sunt cei care au adâncit și pecetluit și la nivel uman Marea Schisma (de fapt, din păcate, Marea Cădere din Biserica a Apusului), prin masacrarea ortodocșilor – considerați a nu mai fi creștini, deci, asemenea păgânilor, deci, omorârea lor fiind un lucru fără de importanță (iată o nouă erezie, de fapt păgânătate, care prevestea zorii Inchiziției de mai târziu!). Deci,  în aceasta consta prejudecata.

Urmăriți și răspunsurile interesante date de teologul John (Ioannis) Sanidopoulos la commenturi, pe care le vom și atașa la sfârșitul articolului! Observați cum ecumeniștii relativiști (sau, poate necunoscătorii, pe care necunoașterea îi duce în relativism – așa cum pe unii îi duce la fanatism!) consideră că tocmai ortodocșii sunt cu adevărat vinovați, pur și simplu pentru verticalitatea lor creștină de a ține Adevărul revelat… Se pare că, din păcate, unii ar acționa și astăzi asemenea cruciaților cu noi, de vreme ce le iau apărarea și nu înțeleg cuvântul Cuvântului către Tatăl: „Sfințește-i pre ei întru Adevărul Tău” (Ioan 17, 17), sau cuvântul Domnului, citat și de Sf. Ap. Pavel: „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți…”  (II Corinteni 6,14-17). Ortodocșii nu-i omorau pe apuseni, ci mai degrabă le dădeau viață, prin Sf. Botez cel adevărat. Hristos omora în aceia pe omul cel vechi din ei. Doar atât. Apusenii, însă, au făcut atâția și atâția mucenici ortodocși. Să nu uităm că astăzi, 22 Septembrie, sunt prăznuiți și călugării athoniți martiri uciși prin foc de așa zișii „romano-catolici” și „creștini” care năvăliseră în Sf. Munte tot în secolul al XIII-lea…

Să avem rugăciunea lor și puterea blândă a verticalității credinței în iubire!

Binecuvântați și iertați, iar de am greșit ceva, vă rog să îndreptați!

Marian Maricaru

(© MM, via Blog de dogmatică empirică; se poate prelua doar menționând autorul și sursa)

+++++

An Example of Latin Prejudice That Led to the Sack of Constantinople in 1204

Odo of Deuil (1110 – April 18, 1162) was a French monk who participated in the Second Crusade (1147–1149), and served as the chaplain of Louis VII on the expedition. His narrative of the Crusade is titled De profectione Ludovici VII in Orientem (On Louis VII’s Journey to the East), which relates the progress of the crusade from France to Antioch.
Odo blamed the Byzantine Empire under Manuel Comnenus for the downfall of the crusade. Odo’s prejudice against Byzantium led Steven Runciman to describe Odo as „hysterically anti-Greek” (A History of the Crusades). However, J. Phillips has recently argued that Odo’s view of Byzantium was possibly rooted in ideological differences which minor skirmishes between the crusaders and Greeks had brought to the fore („Odo of Deuil’s De profectione Ludovici VII in Orientem as a source for the Second Crusade”, The Experience of Crusading). His prejudice should also be set against the experience of Conrad III of Germany, who wrote that Manuel treated him as a „brother” when he served as his physician in Constantinople when he came down with an illness in Ephesus.
Below is an excerpt from De profectione Ludovici VII in Orientem, (translated by V. Berry New York, Columbia University Press, 1948, p. 57):
If our priests celebrated mass on Greek altars, the Greeks afterwards purified them with propitiatory offerings and ablutions, as if they had been defiled. All the wealthy people have their own chapels, so adorned with paintings, marble, and lamps that each magnate might justly say, „O Lord, I have cherished the beauty of Thy house.” … But, O dreadful thing! We heard of an ill usage of theirs which could be expiated by death; namely, that every time they celebrate the marriage of one of our men, if he has been baptized in the Roman way, they rebaptize him before they make the pact. We know other heresies of theirs, both concerning their treatment of the Eucharist and concerning the procession of the Holy Spirit. … Actually, it was for these reasons that the Greeks had incurred the hatred of our men, for their error had become known even among the lay people. Because of this they were judged not to be Christians, and the Franks considered killing them a matter of no importance and hence could with the more difficulty be restrained from pillage and plundering.
It was such prejudice and ideological difference that led to the sacking of Constantinople in the Fourth Crusade of 1204.
  1. I mean in no way to defend the Franks, but from the except quoted it would seem that contrary to the indication in your title, there was as much Greek prejudice as there was Latin.

    Reply

  2. There’s a difference between theological differences, which the Greeks had, and wanting to kill over those differences, like the Franks described.

    Reply

  3. It’s interesting to me that Odo specifically mentions that the Franks, not Latins, had no problems with killing Greeks. I’ve read a little bit about the Franks taking over the western part of the Roman Empire, but I haven’t been found a good historical account of this. Do you of any place online or any books that deal with this?

    Also, I was just reading about the Wikipedia entry on the Sack of Constantinople, and according to that, it gave me the impression that the Sack occurred as a reaction, at least in part to the Massacre of the Latins in 1182, which I had never heard of before today. Can you verify this?

    Reply

  4. For the Frankish usurpation of the papacy, one would need to primarily read the primary sources. Historians in the West have avoided researching it.

    The Latin (Frankish) massacre of 1182 was definitely a justification for the sack of Constantinople. Many Greeks (Romans) saw their occupation of Constantinople prior to 1182 as a negative thing, and for political reasons they reacted. The Greeks (Romans) certainly were not free from having blood on their hands. But attitudes and texts like those of Odo circulating in the West were a further justification. The whole matter is very intricate and complicated to say it was only this or that which caused the sack. Many factors were involved. The great evil of the sack further wasn’t only the initial massacre, which can be argued was merely revenge, but the desecration of the churches and the long occupation of the city following the sack. It solidified the existing schism, with few exceptions.

    Reply

  5. „Latin prejudice”????? All you gave in the quotation was Greek prejudice. The Latins weren’t the ones rebaptizing people they were in communion with and purifying the altars after Liturgy was said in a different language. All Odo said in that quotation was that doing so is an error – and that is what you call „prejudice”?

    Reply