Vizionează „Refuting Roman Catholicism & Ecumenism: Palamas, Aquinas & Augustine – Jay Dyer” pe YouTube

De asemenea, vizionați și consecința atee a logicii ereziei romano-catolice a naturii simple (și pure) a lui Dumnezeu și a negării existenței energiilor necreate Dumnezeiești (a distincției natură – energii, nu a celor Trei Ipostasuri), și deci, a posibilității teofaniilor și a îndumnezeirii omului:

De asemenea, următoarele emisiune ale aceluiași Jay Dee, convertit la Ortodoxie de la erezia „romano-catolică” papistă, filioquistă, non îndumnezeitoare și, în final, pe cale logică, deistă ori, mai rău, mascat atee:

https://youtu.be/VE6fYcyy2O8


https://youtu.be/agnKY6bSI7A


https://youtu.be/yx0khK_Qe1w


https://youtu.be/UM3sEG-RCk8

Primatul papal sau care este greșeala catolicilor – UJO – Uniunea Jurnaliştilor Ortodocşi

Un articol istoric foarte interesant și relevant. Merită parcurs cu atenție. Destule cât de nocivă este ideologia papală și introducerea de inovații asemănătoare în Biserică (unica Biserică, cea Ortodoxă)

Preluarea și traducerea de la: https://spzh.news/ro/istorija-i-kulytrua/67300-primat-papy-rimskogo-ili-pochemu-katoliki-nepravy

La 25 decembrie 1559 cardinalul Giovanni Angelo Medici a fost ales papa și a intrat în istorie cu numele de Pius IV. Unul dintre cele mai cunoscute acte ale sale a fost finalizarea ședințelor Sinodului de la Trident (1545-1563).

În istoriografia catolică aceast sinod este cunoscută și sub numele de cel XIX-lea Sinod Ecumenic și a fost convocat ca mijloc de combatere a mișcării Reformației.

Pe lângă scopul său principal, sinodul a luat o serie de decizii importante, precum confirmarea introducerii filioque în Crezul de la Niceea, aprobarea traducerii latine a Bibliei, introducerea în ea a cărților deuterocanonice și înălţarea autorității Papei de la Roma. Astfel de la mijlocul secolului al XVI-lea autoritatea pontifului s-a ridicat definitiv peste autoritatea sinoadelor.

Auzim și vorbim destul de des despre primatul papei. Din această cauză, fără să ne adâncim în special în istoria și dogmatica Bisericii Catolice, am dori să spunem câteva cuvinte la acest subiect.

Papalitatea a fost inițial un fenomen istoric. Știm că la sfârșitul secolului al IV-lea Imperiul Roman se împarte în Vest și Est. Cu toate că această diviziune a avut mai curând un caracter condițional şi a fost acceptată abia de istoricii contemporani, o vom respecta.

Treptat, Imperiul de Est a devenit Bizanț, iar cel Occidental a durat până în 476, când ultimul împărat Romulus Augustul a fost nevoit să abdice tronul în fața conducătorului mercenarilor barbari Odoacer.

Unul dintre factorii decisivi în formarea doctrinei infailibilității episcopului roman a fost Marea Schismă din 1054, care l-a scutit pe papa de orice dependență bisericească externă.

În mediul religios, se dezvoltă treptat următoarea situație: în Imperiul Bizantin, adică într-un stat cu un singur împărat, există patru centre creștine de bază, iar în Vest rămâne și se înalță treptat episcopul roman. Mai mult, deşi puterea sa era mai largă decât puterea oricărui conducător de stat, în condițiile căderii Romei papa a început să fie asociat de populație cu renumitul imperiul „roman” și cu ultimul centru al marelui imperiu de cândva. Ca rezultat, papalitatea dintr-un fenomen inițial istoric a început să se manifeste ca un fenomen religios și ulterior dogmatic.

Unul dintre factorii decisivi în formarea doctrinei infailibilității episcopului roman a fost Marea Schismă din 1054, care l-a scutit pe papa de orice dependență bisericească externă. În curând a început procesul de consolidare a Bisericii occidentale în jurul tronului roman, care a pierdut legătura cu principiul sobornicesc, rămas valid în Orient.

O perioadă de timp, o serie de biserici, printre care Biserica Galiei și a Irlandei și-au menținut independența. Cu toate acestea, fenomenele istorice care au urmat unul după altul, aşa ca inchiziția, Reforma, Iluminismul, etc. au condus la faptul că în mediul creștin al statelor occidentale a apărut aspirația de a se elibera de alegerea spirituală conștientă şi independentă, și de a muta sarcina responsabilității asupra întâistătătorului roman.

Teologul prerevoluționar și scriitorul bisericesc Evghenii Nikolaievici Uspenski spune că la baza consolidării dogmei primatului papal au stat trei factori:

1. formarea diferitelor invenții și legende de către Biserica Romană;

2. apariția unor reguli bisericești şi canonice imaginare;

3. declararea fundamentelor dogmatice bazate în mod fals pe Sfânta Scriptură.

Pentru a nu face declaraţii nefondate, oferim câteva exemple. Pentru a justifica întâietatea apostolului Petru (și, în consecință, a papei ca urmaș al său) în fața celorlalți ucenici ai lui Hristos, catolicii se referă cel mai adesea la aceste cuvinte din Evanghelie: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o va putea învinge” (Mat. 16, 18). ÎnsăSfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că această frază a Mântuitorului nu se referă la Apostolul Petru ca persoană, ci la credința sa, adică Biserica va fi zidită pe credința ucenicului lui Hristos exprimată în mărturisirea sa: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16:16).


Primul Sinod de la Vatican (1869-1870). Gravură. La el au fost adoptate două constituții dogmatice: Dei Filius și Pastor aeternus, care au proclamat întâietatea Apostolului Petru, pe papa ca succesorul lui Petru, jurisdicția universală a episcopului roman, dogma infailibilității Papei în domeniul de credință și moralitate. Imagine: k-istine.ru
Un alt loc de referinţă din Sfânta Scriptură este Evanghelia de la Luca, care trasnmite cuvintele lui Hristos adresate din nou Apostolului Petru: „Iar Eu m-am rugat pentru tine ca sa nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te,intareste pe fraţii tăi”.(Lc. 22,32).

Din punctul de vedere al unui catolic totul pare a fi evident și de înțeles. Numai că Sfântul Teofilact din Bulgaria subliniază că „întărirea fraților” va fi posibilă după ce Petru îşi va plânge păcatul lepădării de Mântuitorul și va deveni exemplu de pocăință pentru toate generațiile ulterioare de creștini: „Nimeni dintre cei care cred în Mine nu se va deznădăjdui, uitându-se la tine – vorbeşte Sfântul Ierarh în numele lui Hristos – că, fiind apostol, te-ai lepădat și totuși prin pocăință ai căpătat din nou harul anterior între toți apostolii”.

Evident, nu este nici o exagerare în cuvintele lui Evghenii Uspenski, deoarece cuvintele citate din Sfânta Scriptură sunt interpretate din poziția supremației primatului roman și nu după tradiția sobornicească patristică.

Să ne îndreptăm acum privirea spre titlul de pontif roman, care este destul de elocvent și reflectă bine poziția pe care o ocupă în creștinismul occidental. Deci, Papa este numit „vicar al lui Hristos”, iar catehismul catolic ne spune că trebuie înțeles doar în sensul de „locţiitor al lui Hristos”.

Mai departe – „preot suprem al Bisericii Universale” – o parte a titlului include celebrul nume latin pontifex maximus. Este interesant faptul că la un moment dat acest nume a aparținut preotului suprem a lui Jupiter, şi acordarea sa unui episcop creștin este un paradox. Cuvintele „primatul Italiei, arhiepiscopul și mitropolitul provinciei Romaniei” înseamnă întâietatea episcopului Romei și a teritoriilor din împrejurimi, iar „suveranul orașului-stat Vatican” – un conducător laic al țării respective. Și încele din urmă citim „robul robilor lui Dumnezeu”.

Dacă vorbim despre Biserică ca Trupul binecuvântat al lui Hristos, unde Mântuitorul este Capul Bisericii, pentru catolici papa este singurul monarh care concentrează în sine întreaga Biserică.

Dacă vom acorda atenție titlurilor și adreselor ierarhilor ortodocși, vom putea descoperi formulări la fel de pompoase, dar problema aici constă în faptul că ele sunt un tribut adus unei anumite epoci istorice și în spatele lor nu există nici un fel de definiții dogmatice.

Catolicii sunt cu totul diferiți. Pentru ei titlul de papă este o expresie a credinței în puterea pontifului roman stabilită de Dumnezeu și în avantajele harice pe care acesta le deține. Să cercetăm ce spune catehismul oficial al Bisericii Catolice despre acest lucru:

„Papa, episcopul Romei și succesorul Sfântului Petru, este începutul vizibil şi constant și baza unității episcopilor și a mulțimii de credincioși, căci Primul preot roman are autoritate deplină, supremă și universală asupra Bisericii,pe care are dreptul să o exercite liber în virtutea funcției sale de vicar al lui Hristos și pastor al întregii Biserici”.

Formularea dată este o consecință a definițiilor dogmatice anterioare. Așadar, de exemplu, în decretele Primului Sinod de la Vatican din 1870 există o declarație conform căreia Papei i se oferă cunoașterea Adevărului personal, independent, efectiv dincolo de orice legătură cu Biserica. În general, aceste definiții au fost repetate la al doilea Sinod de la Vatican din 1962-1965, ale cărui sarcini includeau formarea catehismului catolic modern.


Al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965). Imagine: ru.wikipedia.org
Dacă vorbim despre Biserică ca Trupul binecuvântat al lui Hristos, unde Mântuitorul este capul Bisericii, pentru catolici, papa este un unic monarh care concentrează întreaga Biserică. El este sursa autorității episcopale, care a înlocuit întregul Trup al Bisericii. Criteriul adevărului pentru catolic nu este Duhul Sfânt, ci vocea pontifului care sună de pe tronul roman. Biserica pentru ei este un organism juridic, în timp ce autoritatea papei este percepută în mod mistic, fapt pentru care ierarhul Mitrofan (de Znosko-Borovsk) face concluzia: „Păcatul papalității constă în pretenţia la ceea ce îi aparține doar lui Dumnezeu, ceea ce aparține Duhului Sfânt care este viu în Biserică”.

Nu putem omite faptul că la al doilea Sinod de la Vatican s-au pus unele începuturi bune, constând în accentuarea nu numai a demnității pontifului, ci și a altor episcopi, în special a celor din Colegiu (adică adunarea întregului episcopat) ca organism sobornicesc. Însă participanții la sinod nu au îndrăznit să facă nişte schimbări mai radicale pentru catolici.

„Păcatul papalității constă în pretenţia la ceea ce îi aparține doar lui Dumnezeu, ceea ce aparține Duhului Sfânt care este viu în Biserică”.

S-a stabilit că Colegiul este, de asemenea, purtătorul celei mai înalte autorități ecleziaste, cu o singură rezervă semnificativă: numai în unanimitate și acord cu papa.

Pe de o parte, putem crede că schimbările pozitive înfiripate au fost înmulțite de fapt cu zero, dar pe de altă parte, de la al doilea Sinod de la Vatican atitudinea față de papă ca un fel de „semizeu” a dispărut, personalitatea sa a devenit mai mult sau mai puțin umană. Totuși, în cinştiinţa catolică papa este investit cu prea multe împuterniciri, iar imaginea sa este semnificativă, pentru că refuzul primatului pontifului roman poate amenința cu o tulburare semnificativă a întregii structuri a Bisericii Catolice.

Părintele Maxim Kozlov subliniază: „Mentalitatea catolică este nevoită să accepte orice contradicție a institutului papalității, deoarece orice încercare de a o agita amenință să provoace o reacție în lanț de schimbări necontrolate”.

Nu știm dacă va veni vremea când o parte substanțială a Bisericii Catolice își va abandona propriile rătăciri. Sarcina noastră este să nu uităm de consecințele introducerii modificărilor în Sfânta Tradiție și să păstrăm Tezaurul care aparţine Bisericii Ortodoxe.

Continuă lectura

19 ianuarie: Viaţa şi minunile Cuviosului Părintelui nostru MELETIE GALISIOTUL – un „Maxim Mărturisitorul” al veacului al XIII-lea împotriva falsei uniri cu catolicii – căruia tăindu-i-se limba, cuvânta lămurit dogmele Ortodoxiei prin preaslăvită minune.

Viaţa şi minunile Cuviosului Părintelui nostru Meletie Mărturisitorul

(19 ianuarie)

Oamenii de multe au trebuinţă, dar mai ales de cuvînt, care îi îndeamnă să fie buni şi care goneşte frica şi pregăteşte îndrăzneala. Pe luptători îi duce către locul cel de luptă, iar pe ostaşi îi îndeamnă la arme. Dar mai mult decît alţii, au trebuinţă de cuvînt cei care doresc să se ducă către nevoinţele duhovniceşti şi pe care cuvîntul îi îndeamnă să se facă şi mai sîrguitori. Precum au trebuinţă de tărie cei care se pregătesc de război, tot aşa şi cei care se luptă nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii.Aceştia, după cuviinţă, au trebuinţă de mai multă întărire prin cuvinte. Pentru aceasta, s-au scris cărţi cu multe cuvinte şi vieţi ale sfinţilor părinţi şi s-au arătat bunătăţile cele făgăduite, precum şi muncile cele îngrozitoare care ne îndeamnă a ne ţine de acelea, iar de acestea a ne feri. Apoi ne îndrumă şi către lucrurile cele de Dumnezeu iubite, iar de la cele potrivnice ne opresc.

Dacă oarecare povestire foloseşte spre îndemnarea la fapte bune, apoi şi viaţa marelui nostru părinte Meletie are puterea de a folosi mult pentru cei ce o scriu şi pentru cei ce o citesc. Căci bărbatul acesta s-a îmbărbătat, nu numai asupra patimilor, ci şi pentru buna credinţă s-a arătat tare, nevoindu-se. Deci în amîndouă a sporit bine şi pentru amîndouă de la Dumnezeu s-a încununat. Pentru aceea este de cuviinţă a povesti despre el, căci nu este lucru cuviincios a acoperi cu tăcere cele ce se cuvin a se povesti spre folosul multora; apoi a tîlcui cuvîntul şi celor iubitori de Dumnezeu. Facă-se celui ce voieşte pildă bună şi podoabă potrivită tuturor, adică celor ce se îngrijesc de fapta bună şi de a vieţui după Dumnezeu; dar mai ales celor buni şi mai sîrguitori decît aceştia şi celor ce doresc a dobîndi laudă nepieritoare, care niciodată nu cade, ca cele trecătoare de aici, care curg şi se strică.

Cuviosul părintele nostru Meletie, s-a născut în părţile Mării Negre, într-un sat ce se numea Teodot, neînsemnat mai înainte, însă acum renumit pentru un bărbat ca acesta dumnezeiesc, ca şi ţinutul Armatem, care a odrăslit pe marele Samuil. Părinţii lui se numeau Gheorghe şi Maria, care erau buni creştini, cinstitori de Dumnezeu, îmbunătăţiţi şi foarte milostivi, încît, aducîndu-şi aminte de Avraam, care pentru iubirea de străini a cîştigat fiu la bătrîneţe, pe Isaac, se sîrguiau şi aceştia să dea lui Dumnezeu nu numai averea lor, ci şi sufletele. Ei erau asemenea lui Iov, adică orbilor le erau povăţuitori, şchiopilor picioare, ciungilor mîini, iar pe cei fără de adăpost îi aduceau în casă. La ei se sălăşluia străinul şi uşa casei lor era deschisă oricui venea la dînşii.

Pentru aceea au luat rod vrednic de fapta lor cea bună de la Dumnezeu şi au născut pe minunatul Meletie, pe care l-au dăruit iarăşi Celui ce l-a dat lor, ca nici prin aceasta să nu se arate mai prejos decît jertfa patriarhului. Apoi l-au născut a doua oară prin Sfîntul Botez. A mai spune acum că avuţia lor, care pentru Hristos se împărţea cu îmbelşugare la săraci, şi mai mult creştea, socotesc de prisos. Că aveau ei nu numai o mare bogăţie, ci încă şi slavă şi cinste dregătorească, căci se povesteşte că tatăl fericitului acestuia a fost voievod peste o oaste nu mică, iar despre maică-sa numai limba lui Solomon ar fi ajuns spre lauda ei. Aceea toate le avea bune, că se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi cinstea pe bărbatul său cît se cuvenea, încît era cu dinadinsul ucenică a lui Pavel. Apoi cunoştea vremea rugăciunii, a înfrînării şi a odihnei. Toată viaţa ei era spre rugăciune şi doxologie către Dumnezeu, din care a avut rod de bună naştere, pe Meletie, pe care l-a adus lui Hristos şi pe care eu îl socot stîlp al bunei cinstiri de Dumnezeu, tărie a credinţei şi turn însufleţit al faptei bune, scară ce duce către Dumnezeu şi povăţuitor către tot lucrul bun, după cum cuvîntul va arăta mai departe.

Din nişte părinţi ca aceştia ieşind marele Meletie, s-a luminat cu Sfîntul Botez şi s-a numit Mihail, pentru că Meletie a fost numit mai pe urmă, cînd s-a făcut monah. Darîmpreună cu numele şi-a schimbat şi viaţa. Acest lucru se face şi acum la noi, nu fără de socoteală, nici după cum ar fi socotit unii cum că este un obicei vechi, precum sînt unele din lucruri, ci este un lucru plăcut lui Dumnezeu şi de sfintele cuvinte vestit. Căci, precum cei ce au robi, cu orice chip şi după cum li se pare, schimbă şi numele acelora, aşa şi Dumnezeu se vede că le-a schimbat viaţa şi numele celor pe care i-a ales să-i facă vase cinstite, încăpătoare de darurile Duhului, cum s-a întîmplat cu patriarhii: din Avram, numindu-l Avraam; din Iacov, Israil; din Simon, Petru; din Saul, Pavel. Şi cîţi mai înainte de aceia şi după aceia s-au învrednicit a sluji lui Dumnezeu, într-acest chip le-a schimbat şi numele.

După ce s-a născut marele Meletie, precum am spus, şi după ce a doua oară s-a născut din dumnezeiasca baie a Botezului, a fost înştiinţat tatăl său, în taină, de Dumnezeu, de ceea ce era să se întîmple. Căci a văzut în somnul său că a venit la dînsul un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, trimis de împăratul, şi cerea de la dînsul engolpionul (iconiţă) cel de aur. Deşteptîndu-se din somn şi nedumerindu-se ce înseamnă visul cel văzut, apoi, căutînd, a înţeles că visul acela era pentru fiul său, care are să se facă engolpion de aur, adică va fi vas ales şi cinstit al lui Dumnezeu, Împăratul ceresc. Pentru aceasta mai iubit va fi Împăratului a toate decît tatălui său cel trupesc. De aceea, tatăl lui a pus toată silinţa să facă toate cele ce trebuiau pentru creşterea cea bună a pruncului.

Tatăl a dat pe copil la un dascăl, ca să-l înveţe sfintele cărţi şi împreună cu acestea şi viaţa cu fapte bune. Cu toate acestea nici el nu s-a lenevit a-l sfătui şi a-l învăţa în casa sa, după cum au datorie părinţii a învăţa pe fiii lor, poruncindu-i să facă toate cele ce sînt plăcute lui Dumnezeu şi îndemnîndu-l a merge la biserică de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, ca să audă învăţăturile dumnezeieştilor Scripturi şi să se adape dintr-însele, ca pomul lui David cel răsădit lîngă izvoarele apelor. Tînărul, fiind înţelept, cu bună aşezare, cu frumoase obiceiuri împodobit şi cu rîvnă în toate, cu cîte se cinsteşte Dumnezeu, făcea mai multe decît cele ce i se porunceau. Pentru aceasta covîrşea în fapta bună şi în sporirea învăţăturii pe toţi cei de o vîrstă cu el. Deci, sporind în acest chip în lucruri bune, apoi nevoindu-se, a văzut o vedenie dumnezeiască, care îi poruncea, asemenea lui Avraam, să fugă din patria şi de la rudeniile sale şi să se ducă în alt pămînt străin, pe care i-l va arăta Însuşi cel ce i-a poruncit în vis. Negreşit Acela era Dumnezeu şi nici o îndoială nu am despre aceasta. Vedenia aceasta arăta prin vis mutarea tînărului din locul acela, iar mai adevărat, însemna înălţarea cugetului şi defăimarea trupului, pentru care i s-a dat ca soartă pămîntul celor blînzi.

Învrednicindu-se de vedenia aceea, tînărul cel curat, şi pricepînd ce înseamnă această vedenie, căci ajunsese acum la vîrsta care poate judeca unele ca acestea, nezăbovind de fel, s-a lepădat de toate: de patrie, de părinţi, de rudenii, de cei de o vîrstă cu el, de bogăţie şi de slava lumii cea iubită de tineri – căci acum era întărit cu statornicia obiceiurilor şi cu tăria trupului – şi a urmat cu osîrdie lui Dumnezeu, Celui ce l-a chemat, ridicînd pe umerii săi crucea şi primind moartea lui Hristos. Eu însă nu ştiu de ce să mă minunez mai mult, de răbdarea lui cea mai presus de fire, ori de înţelepciunea cea mai presus de om. Pentru aceasta, punînd înainte povestirea, voi lăsa s-o judece cei ce o citesc şi o aud.

După cum am zis mai sus, a socotit să se ducă în alt pămînt. De aceea, cel ce s-a învrednicit de-acelaşi glas, a hotărît să se ducă în pămîntul în care şi Avraam a nemernicit. Deci, a pornit să se ducă la Ierusalim ca să se închine sfintelor locuri, în care S-a pogorît Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, unde S-a făcut Om şi a lucrat minunile cele preaslăvite, apoi a răbdat cruce, moarte, îngropare şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la cer. Dar cînd a pornit să se ducă la Ierusalim, era luna ianuarie şi toiul iernii. Atunci bunul Mihail călătorea pe jos, singur, fără alt tovarăş de drum, fără acoperămînt şi, în sfîrşit, fără toate cele ce sînt trebuincioase la drum. Multă nevoie pătimea cel cu suflet răbdător: ploi, ninsori, noroi, vărsările rîurilor, care erau în drum şi mai rău decît toate era că şi tîlhării se făceau în cale şi a trece pe lîngă ele nu era lesne, fiind tînăr, străin, fecior de boier şi neiscusit în unele ca acestea. Dar toate acestea întru nimic le socotea cuviosul, pentru multa dragoste şi sîrguinţă ce o avea către Hristos. Căci astfel este dumnezeiescul dor, cînd cade în vreun suflet viteaz, încît focul îl socoteşte rece, iar gerul şi îngheţarea întru nimic nu o bagă în seamă. Dar de vreme ce despre vărsările de rîuri am pomenit, să istorisim ceea ce nu este cu dreptate a trece cu vederea.

Cînd trecea prin Lidia, a ajuns şi la rîul Pactolului, ce curge prin acea ţară, rîu care este din fire mare, îndestulat de ape şi cu anevoie de trecut. Atunci însă, din pricina iernii, a ploilor şi a ninsorilor ce se întîmplaseră pe acea vreme, se făcuse mai mare şi se ridica în valuri ca o mare. Deci ce să facă omul lui Dumnezeu? Fiindcă nu vedea pe nimeni, nu vedea nici pod sau luntre şi nici altceva din cele spre trecere, alergă către Atotputernicul Dumnezeu, ridicînd la cer mîinile şi ochii, iar mai înainte de acestea mintea. Şi suspinînd din adînc, iar limba mişcînd-o spre rugăciune, zise:

“Doamne, Stăpîne a toate văzătorule şi atotputernice, Cel ce dintru nefiinţă pe toate le-ai făcut. Cel ce ai chemat pe Avraam din pămîntul Caldeilor şi cu cel care Te-a ascultat, ai călătorit împreună, netezind toate cele colţuroase şi aspre, şi pe cele grele uşurîndu-le pe cale; Cel ce focul cel preaslăvit l-ai arătat lui Moise, în Sinai şi i-ai ajutat acestuia în toate; Cel ce noianul mării l-ai făcut pămînt uscat israelitenilor, celor care nu ştiau calea, şi izvoarele cele stricate le-ai făcut curgeri dulci şi bune de băut; Cel ce în vremea lui Isus Navi ai oprit Iordanul; Cel ce ai preamărit pe Ilie în car de foc şi pe Elisei l-ai trecut neudat apa rîului, Însuţi Stăpîne şi Purtătorule de grijă al tuturor, vino şi acum ca ajutor al neputinţei mele şi mă sprijineşte pentru mila Ta, că de Tine nici lucru, nici cuget nu se poate tăinui, ci pe toate le ştii mai înainte de a se face ca un privitor al celor nearătate şi ca cel ce intri şi te atingi de inimă. Tu ştii cîte are în sine mintea mea şi miluindu-mă şi învrednicindu-mă dumnezeieştii Tale arătări, m-ai îndemnat să urmez Ţie. De aceea mă rog negrăitei Tale bunătăţii, să-mi fii mie povăţuitor al căii acesteia şi al vieţii, şi dăruieşte-mi nebiruitul Tău ajutor din înălţime, prin care cu bună menire să trec rîul acesta, cum şi toată calea cealaltă, să mă învrednicesc a vedea locurile pe care le-ai sfinţit, prin venirea Ta şi să Te slăvesc pe Tine, Cel cu adevărat preaslăvit în veci”.

Îndată după ce a sfîrşit rugăciunea, cuviosul s-a înălţat în văzduh şi a trecut de partea cealaltă a rîului. Astfel a zburat cu aripile aurite ale faptei celei bune şi se sîrguia a se sui la cer; astfel l-a sprijinit Hristos pe dînsul. Pentru aceasta, slăvind pe Dumnezeu, Care cu un chip ca acesta i-a ajutat, alerga cu mai multă sîrguinţă în cealaltă călătorie.

După ce a ajuns la Ierusalim şi s-a închinat cu multă evlavie tuturor locurilor sfinte, a dorit să vorbească şi cu cuvioşii părinţi, care se nevoiau prin pustietăţile acelea, ca să ia de la dînşii chip şi povăţuire despre vieţuirea şi petrecerea nevoinţei celei pustniceşti.

Cuviosul s-a dus la muntele Sinai şi, după asemănarea cîini-lor de vînătoare, urma cărările muntelui, cerceta peşterile, înconjura mănăstirile pînă ce şi-a împlinit dorinţa. Căci tot cel ce cere, ia, zice sfinţitul cuvînt, şi, cela ce caută, află. Deci, a văzut acolo părinţi minunaţi, mari cu fapta, înalţi cu vederea, unii petrecînd în pustie de peste 80 de ani şi petrecînd toată viaţa lor în ostenelile pustniceşti. Minunîndu-se de petrecerea şi nevoinţa lor cea mai presus de fire, i-a rugat cu lacrimi şi nu numai el, ci şi aceia care aveau multă evlavie, ca să-l primească în tovărăşia lor. Deci, judecînd părinţii a primi pe tînăr în viaţa de obşte, l-au primit cu dragoste şi s-a numărat împreună cu fraţii. El, dezbrăcîndu-se de hainele cele lumeşti, a lepădat împreună cu dînsele şi numele cel mirenesc, numindu-se Meletie, şi împreună cu acesta tot cugetul pămîntesc. Făcîndu-se monah, s-a îmbrăcat cu hainele cele de păr ale monahilor şi împreună cu acestea s-a îmbrăcat cu asprimea şi reaua pătimire a pustniciei şi a vieţuirii după Dumnezeu, deşi chiar mai înainte de aceasta nu era neîmpărtăşit de sudorile cele duhovniceşti. Acum, însă, s-a îmbogăţit şi mai mult cu acestea, după cum se va spune de aici înainte.

De vreme ce acestea s-au aflat în acest chip, nici un fel de faptă bună nu era pe care să n-o aibă Meletie cel bun în toate. Că toată ziua slujea la trebuinţele fraţilor şi toată noaptea o petrecea în rugăciune, în doxologia lui Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi. El nu avea pat, nici aşternut, nici a doua îmbrăcăminte, ci o dată se culca rezemat de o funie, altă dată pe pămîntul uscat şi se îndulcea de puţin somn, pentru nevoia firii. Uneori petrecea şi săptămîni întregi cu totul fără somn, adică în săptămîna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cum şi în altele ale stăpîneştilor şi marilor praznice, după cum cei de mai înainte au văzut cu ochii pe acest bărbat şi ne-au povestit. Astfel, cu osîrdie a îmbrăţişat Meletie viaţa cea aspră şi astfel s-a nevoit împotriva firii. Acestea sînt începuturile petrecerii pustniceşti ale lui. Petrecînd cuviosul vreme multă, împreună cu aceşti dumnezeieşti părinţi, apoi nevoindu-se bărbăteşte în faptele bune şi învăţînd unele de la acei sfinţiţi bărbaţi, iar altele deprinzîndu-le de la sine şi făcîndu-se minunat în toate, s-a suit la treapta cea înaltă a vederii şi s-a învrednicit de darurile duhovniceşti.

Din această pricină s-a întîmplat să fie lăudat cuviosul de cei ce îl cunoşteau şi să se povestească despre dînsul către cei de departe, lăudîndu-se de toţi numele lui. Deci, îngreunîndu-se cuviosul – căci se temea ca nu cumva, pentru laudele cele de la oameni, să se lipsească de răsplata nevoinţelor sale de la Dumnezeu şi fără folos să se ostenească -, a socotit să fugă de acolo. De aceea, a ieşit noaptea din mănăstire şi s-a dus mai în grabă la Ierusalim, căci iubea să rămînă cîtva timp lîngă Mormîntul Domnului şi să se învrednicească a vedea Sfînta Lumină şi nu numai cu auzul, ci chiar cu ochii să se învrednicească a vedea minunea şi deplin a se încredinţa. După ce s-a învrednicit a vedea ceea ce dorea, s-a pogorît în Egipt şi s-a dus în cetatea lui Alexandru, iar de acolo tot pămîntul sirienesc l-a străbătut. Apoi s-a dus în Damasc, ca să adune de la părinţi, ca o albină iubitoare de osteneală, mierea faptelor bune. Plecînd din Damasc, că nu suferea să trăiască cu mulţimea necredincioşilor de acolo, s-a dus la muntele Latrului şi acolo a petrecut multă vreme. Apoi s-a dus la muntele Galisiul, ce se află în Asia Mică, puţin depărtat de Efesul cel vechi şi are deasupra o mănăstire foarte mare, pe care a zidit-o vestitul în pustnicie şi marele în petrecerea cea după Dumnezeu, minunatul părintele nostru Lazăr Galisiotul. Pe aceasta Dumnezeu a preamărit-o şi foarte mare a făcut-o, împodobind-o cu podoabele nemuritoare ale faptei bune. Căci în această mănăstire au odrăslit foarte mulţi cuvioşi bărbaţi care au strălucit ca nişte luminători şi au luminat lumea.

Socotesc însă că este nevoie să facem şi o scurtă descriere despre starea acestui munte. Muntele acesta era înalt, rîpos şi aspru, neavînd nimic din cîte sînt spre odihna şi mîngîierea trupească. Nu are nici odrăslire de buruiană, nici de verdeaţă, dar nici altele care sînt de trebuinţă spre hrană nu rodesc deloc; ci pămîntul este cu totul uscat şi neroditor. Dar este roditor într-alt fel de fapte bune şi calea care duce la mănăstire este nu numai strîmtă şi necăjită, – ca una ce duce către viaţă – ci este şi aspră şi mult încurcată. Nu numai cu duşmanii cei nevăzuţi se întîmplă să dea război cei ce pustnicesc acolo, ci, cu adevărat, şi împotriva stihiilor; că vara soarele, arzînd pietrele, acestea dogoresc nu mai puţin decît focul cînd cade în spini. Iar bieţii părinţi rabdă toate acestea şi pînă în sfîrşit vieţuiesc, iar iarna se chinuiesc de ninsori şi de răceală. Şi aşa prin foc, prin frig şi răceli trec în odihna cea duhovnicească.

Nu numai acestea, dar şi apa sînt siliţi de-a pururea a o aduce de departe şi după cum se zice în Pilde: fiecare să bea sudorile sale. Şi de vreme ce vestea cea bună pentru mănăstirea din Galisiot străbătea pretutindeni – pentru că în acea vreme toţi cîţi vorbeau despre dînsa, cu vorbe lăudătoare spuneau -, dumnezeiescul Meletie, avînd foarte mult dor de fapta cea bună, a socotit că acolo se cade a se duce, ca şi mai cu iubire de osteneală să lucreze mierea cea dulce. Ducîndu-se Cuviosul Meletie în acea mănăstire şi văzînd pe părinţii cei ce se aflau într-însa, s-a minunat de petrecerea lor cea pustnicească şi dorind să se sălăşluiască împreună cu dînşii, se rugă să-l primească; şi aşa s-a numărat şi el împreună cu fraţii cei de obşte şi s-a făcut monah. Apoi s-a dat pe sine în ascultarea unui bătrîn, care se numea Marcu şi care se poreclea Amiselin.

Cine va povesti covîrşirea smereniei minunatului Meletie şi sîrguinţa către slujirea frăţimii? Cine va spune nepregetarea, firea sa cea blîndă şi răbdarea lui cea mare? El grăia puţine cuvinte şi făcea multe lucruri din cîte îi poruncea duhovnicescul său părinte; că asculta, se supunea şi cu plăcere îl slujea. Din obişnuita pătimire şi aspra vieţuire, nicidecum n-a ieşit, căci şi nopţile era în rugăciune şi zilele le trăia în lacrimi şi nu era ceas şi nici cea mai mică parte din ceas, în care să nu cugete la Iisus Hristos şi în rugăciunea sa să nu aibă numele Lui, zicînd necurmat rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Petrecînd cu stareţul său multă vreme şi dîndu-i ascultare desăvîrşit, nu numai de dînsul era lăudat şi vrednic de minune ci şi de ceilalţi care petreceau împreună cu stareţul lui. Căci povestindu-le stareţul faptele bune ale dumnezeiescului Meletie, îl punea pe dînsul ca chip şi asemănare a petrecerii celei după Dumnezeu la toţi cei ce se aflau acolo.

Dar puţin a lipsit de n-am uitat această minunată ispravă a Cuviosului, căreia nimeni să nu-i fie necredincios: dumnezeiescul Meletie se închidea în chilia sa şi petrecea nemîncat 40 zile, urmînd prin aceasta lui Moise şi lui Ilie, şi mai ales Mîntuitorului Celui de obşte şi Dascălului Hristos. Monahii care slujeau mănăstirii au dus în chilia lui un vas cu apă şi un număr de smochine uscate. După ce au trecut 40 zile, le-au găsit întregi, fiindcă cuviosul nu mîncase nici una. Pentru aceasta, tot muntele Galisiul s-a minunat şi în toate laturile Asiei de primprejur străbătînd vestea despre dînsul, alergau să-l vadă pe marele nevoitor. Aceasta făcîndu-se, îi împiedicau liniştea şi nevoinţa lui, pentru care pricină se mîhnea foarte mult omul lui Dumnezeu. Deci, socotea în ce chip să uneltească ca să scape de slava şi de laudele oamenilor, pentru care nu înceta ziua şi noaptea, rugînd pe Dumnezeu să-i arate calea prin care să-şi dobîndească dorirea sa.

Odată, dîndu-se la obişnuita sa petrecere şi pentru aceasta rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a învrednicit de o vedenie neobişnuită. Fiind întuneric, pentru că era la miezul nopţii, s-a umplut chilia de o dumnezeiască şi cerească lumină, apoi i s-a arătat Iisus Hristos îmbrăcat cu îmbrăcăminte minunată şi preastrălucită, iar împrejurul lui Hristos stăteau nişte tineri prea frumoşi, ţinînd în mîini sceptru şi purtînd haine albe, iar umbletul lor era cu multă evlavie. Cum a văzut Cuviosul această dumnezeiască vedenie, îndată s-a spăimîntat şi a căzut jos. Iar unul din tinerii aceia, apucîndu-l de mînă, l-a ridicat şi atunci, Stăpînul Hristos a zis către dînsul: “Meletie, de ce te temi? M-ai chemat şi, pentru aceasta, iată am venit!”. Iar cuviosul, fiind încă înspăimîntat, nu numai că nu vorbea nimic, ci nici nu îndrăznea a căuta spre Domnul. De aceea Domnul a zis iarăşi către dînsul: “Du-te în cetatea lui Constantin, ca să ajuţi adevărului căruia i se dă război”. Acestea zicîndu-i, s-a suit în ceruri împreună cu tinerii aceia.

Bunul Meletie s-a umplut de negrăită bucurie şi socotea acum să împlinească porunca lui Dumnezeu, cugetînd să meargă spre acea cale. Însă nu a voit să tăinuiască această vedenie stareţului său. De aceea, i-a arătat voia sa, afară de vedenia care o văzuse; şi l-a rugat să-i dea voie a se duce, dar bătrînul, cunoscînd cu ce fel de bărbat locuia împreună, n-a voit nicidecum să-i dea voie; ci mai vîrtos, în tot chipul se străduia ca să-i scoată din gînd acest scop. Pentru aceasta îi aducea aminte şi de gîlcevile din cetate, precum şi de celelalte întîmplări care sînt împotriva petrecerii monahiceşti.

Ce a făcut după aceasta? Iarăşi se mîhnea dumnezeiescul Meletie şi se ruga lui Dumnezeu pentru aceasta, apoi i s-a auzit rugăciunea lui. Atunci, un glas din cer a venit la bătrîn, zicîndu-i: “Pe robul meu, Meletie, liberează-l, că spre folosul multora va merge la Bizanţ”. După ce a auzit Marcu aceste cuvinte, a liberat pe Meletie cu rugăciunile sale. Purcezînd Cuviosul şi mergînd două zile, a treia zi a ajuns la Pition, care este port, şi de acolo, suind într-o corabie, s-a dus pe mare la cetatea lui Constantin. Mai înainte de toate se sîrguia mult a se tăinui, ca să scape de slava oamenilor; însă n-a putut să aibă acea parte, fiindcă avea cu dînsul făclia faptei bune. Căci după cum este cu neputinţă să se tăinuiască cel ce umblă în întuneric, avînd cu sine lumină, aşa şi cel ce are cu sine fapta bună nu se poate ascunde de oameni şi de cei mulţi să rămînă necunoscut, chiar dacă ar locui în pustiu, în peşteri, în munţi sau s-ar ascunde în găurile pămîntului. Deci şi acest dumnezeiesc bărbat, deşi lucra multe şi nu căuta slava, cu toate acestea n-a putut a se tăinui de cei mari ai cetăţii, ci s-a făcut cunoscut împăraţilor, senatorilor şi tuturor celorlalţi.

Mulţi din cetatea lui Constantin alergau şi se adunau la dînsul în fiecare zi şi luau de la dînsul mare folos, pentru că ce lucru nu avea cuviosul, ca să nu îndemne pe oameni la fapta cea bună? Obiceiul lui era smerit, îmbrăcămintea proastă, părul nepieptănat, picioarele neîncălţate, cuvintele sănătoase şi roditoare, mintea deşteaptă şi luătoare aminte. Pe scurt, toate mişcările lui erau de folos celor ce îl priveau sau vorbeau cu dînsul. Pentru toate acestea nu pot să vă povestesc cîtă lume alerga la dînsul în fiecare zi. Căci constantinopolitanii au un bun obicei, adică întreabă ca să afle despre oamenii cei înţelepţi şi îmbunătăţiţi unde se află. Aşa se duc şi-i întîlnesc, iar cuvintele lor le scriu pe lespezile inimii. Unii dintr-înşii scriu şi pe hîrtie cuvintele unor îmbunătăţiţi ca aceştia, ca să le aibă spre folos totdeauna, precum şi pînă astăzi cei mai mulţi dintr-înşii au multe cuvinte ale cuviosului scrise pentru aducere aminte.

Pentru aceea, dumnezeiescul Meletie mai mult decît întîi s-a mîhnit, căci dorea să se liniştească şi de oameni să nu se slăvească. Fiindcă mintea omului, care se curăţeşte prin linişte, se uneşte cu Dumnezeu şi întru sine Îl sălăşluieşte. In alt chip nu este cu putinţă a dobîndi acest dar. Pentru aceasta a socotit să fugă din împără-teasca cetate.

Trecînd Propontida, s-a dus la locul marelui părinte Axentie şi aflînd o peşteră mică, cu totul pustie, făcută de el singur, a intrat într-însa şi acolo a petrecut multă vreme, fără casă, gol, desculţ, fără foc. Apoi, făcîndu-şi o colibă foarte mică, dinaintea uşii peşterii, atît de mult se nevoia şi atîta sîrguinţă către pustnicie arăta, ca şi cum atunci ar fi făcut început şi atunci ar fi început viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Astfel, cu sîrguinţă a început ostenelile cele aspre şi mai presus de fire. Postind multe zile, priveghind şi făcînd multe mătănii, îşi chinuia trupul prin tot felul de pătimiri aspre, încît se povesteşte că un monah, văzînd pe sfîntul nevoindu-se în acest chip, a zis către dînsul că nu se cade astfel a se omorî cu osteneli peste măsură şi covîrşitoare. Către acesta Sfîntul a răspuns: “N-ai auzit, fiule, că şi Avraam se va căi că nu s-a nevoit mai mult, cînd va vedea în ziua judecăţii darurile lui Dumnezeu cele covîrşitoare, pe care le va dărui în ziua aceea celor vrednici?” Acestea auzindu-le, monahul acela s-a minunat şi, cucernicindu-se de răspunsul sfîntului, a tăcut. Dar ducîndu-se de la dînsul, a propovăduit minunata petrecere a cuviosului tuturor monahilor şi mirenilor cu care s-a întîlnit.

Mulţime de oameni alergau la cuviosul, îl supărau şi-i tulburau liniştea cea iubită lui. Deci, mîhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu să fie cruţat de aceasta. După rugăciune a deschis cartea proorocilor, ca să înveţe pe ce cale voieşte Dumnezeu să-l povăţuiască să se ducă şi îndată a aflat cuvîntul acesta: “Te-am pus spre lumina neamurilor“. Cunoscînd ce înseamnă cuvîntul acesta, a rămas în acelaşi loc, primind pe toţi care veneau la dînsul. Tămăduia pe cei bolnavi, dezlega nedumeririle celor care îl întrebau, dădeau învăţături folositoare de suflet şi ajuta în tot felul pe cei ce veneau la dînsul.

Pentru toate acestea, a străbătut pretutindeni mare laudă despre cuviosul şi nici un creştin nu era care să nu cheme în ajutorul său sfintele lui rugăciuni: corăbierii, călătorii şi cîţi erau bolnavi şi sănătoşi, toţi îl chemau; bolnavii, să se tămăduiască de bolile lor; iar cei sănătoşi, să-şi păzească sănătatea. Nici pe ostaşi nu i-a trecut cu vederea, făcătorul de bine cel de obşte şi nici pe lucrătorii de pămînt nu i-a lăsat neîmpărtăşiţi de darul său, încă şi pe păstori şi pe vînători i-a împărtăşit cu facerile sale de bine şi tuturor celor ce se aflau în diferite nevoi le dădea cele ce aveau trebuinţă. Adeveresc cuvîntul meu şi pescarii, care au luat de la dînsul multe binefaceri. Îndată ce pomeneau prin rugăciune numele lui Meletie, prindeau peşti nenumăraţi. Ce să mai zic despre oameni? Cînd şi vitele chiar şi fiarele se împărtăşeau de darurile Cuviosului, căci şi spre ele avea mare îndurare şi multă milostivire.

Dar oare Cuviosul numai în minuni era vestit, iar iubirea de străini o trecea cu vederea, măcar cît de puţin? Nu. Cum să tac eu şi să nu vă povestesc după vrednicie, despre mulţi pe care i-a săturat din puţine pîini; şi despre mesele de fiecare zi, la care ospăta pe toţi cei ce veneau la dînsul, precum şi despre îndestularea bunătăţilor pe care le revărsa peste toţi acea limbă de miere izvorîtoare care dădea învăţături la toţi şi le hrănea sufletele, nu mai puţin decît trupurile.

Acestea fiind în acest chip, o! cum aş putea să povestesc fără lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăţi, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit şi războiul acesta mai de pe urmă – adică schimbarea Simbolului Credinţei – şi a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plîng şi se tînguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plîng împreună cu aceştia şi îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dînsa mare plîngere în Roma, precum zice Scriptura, iar duşmanul cel de obşte se bucură şi se veseleşte pentru răzleţirea şi despărţirea creştinilor.

Dogma aceasta a apusenilor învaţă şi alte multe socoteli, rău slăvitoare şi străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic ei că Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul, iar la Sfînta Liturghie cîntă: “Şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Care din amîndoi purcede”. Dar şi Simbolul Credinţei, după cum s-a spus mai sus, stricîndu-l ei zic: “Şi întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme acum a le aduce pe toate în discuţie, dogma aceasta rea s-a început demult şi a cuprins Roma cea veche, dar a venit şi peste noi nu de mult timp, adică în timpul împărăţiei lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), ce se numea şi Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.

Însă n-au lipsit nici ostaşii lui Hristos, care se nevoiau pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte şi alţi părinţi şi cuvîntători de Dumnezeu, avînd păstor şi dascăl pe Iosif. Aceştia au stat ca nişte stîlpi neclintiţi ai credinţei cît a fost cu putinţă lor, au intrat în Biserica lui Hristos şi pînă la moarte s-au dat pe dînşii prigonitorilor şi cugetătorilor de cele latineşti. Ei s-au arătat păzitori cu dinadinsul ai dumnezeieştilor dogme; iar dintre cei mulţi era şi marele Meletie, după cuvîntul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peştera marelui Axentie şi fiindcă a văzut latinitatea întinzîndu-se şi, mai mult, luptînd împotriva adevărului, s-a hotărît să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniştea şi umbla prin toată Bitinia, întărind pe creştini întru dreapta credinţă, poruncind să se păzească şi să se îndepărteze cu toată sîrguinţa lor de dogma aceea răzvrătitoare, că aşa numea el latinizarea.

Odată, umblînd Cuviosul, cînd ziua se plecase şi soarele era să apună, a zis către dînsul cel ce călătorea împreună cu el: “Părinte, vezi că vremea a sosit către seară. Să rămînem aici, că satul este departe şi nu putem să ajungem acolo”. Cuviosul a ridicat ochii la cer şi a zis: “Dumnezeule, Mîntuitorul meu, Tu eşti Lumina lumii, Tu de mult ai oprit soarele pentru poporul tău, Israil. Opreşte-l şi acum pentru noi, ca mergînd pe lumină, să ajungem la sat”. Şi, o! nemărginitele Tale minuni, Cuvîntule al lui Dumnezeu, soarele nu s-a ascuns pînă cînd nu au ajuns acolo unde voia sfîntul.

Eu nu mă îndoiesc de spusele dumnezeieştilor bărbaţi, care povestesc mari lucruri şi mai presus de fire despre cuviosul; dar nici iarăşi nu voi putea să nu mă minunez. Ci de amîndouă acestea mă bucur, povestind slava Dumnezeului meu, a Celui ce a făgăduit a preamări pe cei ce Îl preamăresc pe El. Căci un cuvînt care se zice cu credinţă, poate muta şi munţii şi dealurile cele mari nemişcate, fiindcă am învăţat că acei ce cred în Hristos, fac minuni mari, prin puterea Stăpînului lor. El a înviat morţii şi soarele a întunecat, pămîntul l-a clătit, apoi lucrul cel mai mare şi iadul l-a prădat. De ce să ne mirăm, dacă această minune a lucrat-o prin robul său? Oare să nu creadă cineva aceasta? Nu. Căci se cuvine a ne minuna de îndrăzneala aceasta a Cuviosului care o avea către Dumnezeu şi a-L preamări pentru aceasta. Că nu a încetat a lucra minunile cele de demult şi în vremurile noastre cele mai de pe urmă. Căci a arătat cu acestea că, dacă şi acum se face cineva asemenea cu Moise, cu Isus al lui Navi şi cu Daniil, apoi poate şi acela, dacă ar fi trebuinţă, să usuce marea, să oprească soarele şi să săvîrşească lucruri preaslăvite, cîte s-au făcut atunci. Acum însă, mergem cu cuvîntul mai departe.

Era un ostrov (insulă) mic, puţin departe de uscat, sub dealul marelui Axentie, mic, veselitor şi numit cu numele Sfîntului Andrei, cel mai întîi chemat dintre apostoli. În acest ostrov, dumnezeiescul Meletie a zidit o biserică şi o mănăstire frumoasă, iar împrejurul ei a zidit şi alte sihăstrii şi case de rugăciuni. Apoi s-a dat pe dînsul la nevoinţe şi osteneli pustniceşti mai presus de fire, la stări de toată noaptea, la privegheri, la posturi, la rugăciuni, la lacrimi. Dar nici ostrovul acela nu l-a lipsit de minunile sale, căci mărturiseşte despre aceasta mulţimea oamenilor care se adunau acolo, în ostrov, pentru lucrarea minunilor. Dar de vreme ce i se tulbura şi acolo liniştea cuviosului, din pricina adunării creştinilor ce curgeau din toate părţile, a hotărît să se suie iarăşi în dealul lui Axentie. Şi să vezi aici, o! iubite creştine! ce lucru pricinuitor de veselie a urmat! Pe cînd se pregătea cuviosul să se ducă din ostrov, i s-a arătat înaintea ochilor marele Axentie la miazăzi care, fericindu-l, i-a mulţumit pentru biserica pe care a zidit-o el acolo şi pe deplin l-a asigurat că i se va da mare răsplătire, asemenea cu aceea pe care a luat-o Cuviosul mucenic Ştefan cel Nou, care a sihăstrit mai înainte pe dealul acela. Această făgăduinţă i s-a împlinit, că a dobîndit cununa mărturisirii şi dumnezeiescul Meletie, după cum de aici înainte va arăta cuvîntul.

Cînd împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe faţă, în Biserica cea mare, dogmele latinilor şi căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun şi a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, şi nu adevărul, toţi dreptslăvitorii rău pătimeau şi erau chinuiţi cu multe feluri de pedepse. Atunci, Sfîntul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction, s-a dus împreună cu dînsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah şi pustnicise împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvînt, desăvîrşit în fapta cea bună şi vrednic de cinste în amîndouă, nu numai la cei ce-l vedeau, ci şi la cei ce s-au întîmplat să-l asculte pe dînsul.

Mergînd ei amîndoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului Mihail, cugetătorul la cele latineşti, şi au mărturisit cu îndrăzneală că ei sînt apărători ai credinţei creştine şi că nu se împărtăşesc cu eresul latinilor, care şi mai înainte s-a vădit şi a fost risipit de dumnezeieştii părinţi. Apoi ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul Credinţei, că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl şi afurisesc pe toţi aceia care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci, pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfînta Evanghelie, precum şi pe ale ucenicilor Lui? Pe lîngă aceştia şi mărturiile dumnezeieştilor părinţi şi sfintelor canoane ale soborniceştii Biserici şi pe tine însuţi te-ai dat rătăcirii? Apoi ne sileşti şi pe noi să-ţi urmăm în această rătăcire şi să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputinţă a se face aceasta, nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele din trupuri, decît să ne abatem de la dreapta noastră credinţă şi de la rîvna ce-o avem pentru dînsa.

Această îndrăzneală a cuvioşilor socotind-o împăratul ca ocară, a închis în temniţă pe bunii părinţi, dîndu-le şi o pătimire mai grea, pe care au răbdat-o cu bucurie acei ostaşi ai lui Hristos. După puţine zile, împăratul a poruncit să-i scoată din temniţă şi să-i aducă iarăşi înaintea lui, nădăjduind că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinţii s-au ascuţit prin fierbinţeala credinţei şi s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei credinţe. Atunci şi mai multă îndrăzneală arătînd decît mai înainte, au aprins mînia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credinţă cu înţelepţii Papei. Acolo l-au închis în temniţă şi l-au ţinut legat şapte ani. După aceea a fost adus iarăşi în Schir, din porunca împăratului, şi închis în temniţă, împreună cu bunul Galaction.

Multe şi înfricoşate cu adevărat sînt relele pe care le are surghiunul. Iar dacă şi locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sînt răi, mult mai mult creşte reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temniţa în care erau închişi sfinţii era cumplită şi întunecată şi, ca să zic cuvintele Scripturii, asemenea cu umbra morţii. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioşii era îndelungată, căci în chipul acesta hotărîse stăpînitorul Schirului să-i omoare. Dar buna pereche şi mai ales bunul Meletie şi-a adus aminte de călătoria cea veche şi obişnuită a postirii de multe zile şi de munca cea tiranicească, cînd de a sa bună voie şi-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atît de mult l-a înspăimîntat pe temnicer, după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult: “Am pierit, o! femeie, avînd război cu Dumnezeu, căci legaţii aceştia au atîta faptă bună, încît se arată că nu sînt oameni, ci mai presus de om. După aceea i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese şi privegherile de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea, auzind acestea, a alergat dimineaţa la sfinţi, împreună cu fiica sa cea una născută şi, căzînd la picioarele lor, au luat binecuvîntare de la dînşii.

Sfinţii, aflîndu-se în nişte pătimiri ca acestea, se bucurau şi-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sîrguinţă ca să risipească creştinătatea, să răspîndească şi să înrădăcineze latinitatea. De aceea pe toţi îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoşări şi cu pedepse, pe alţii cu daruri, iar pe alţii cu cinste şi cu vrednicii. Pe scurt, cu toate acelea cîte ştiu a înşela dreptatea şi adevărul, fiindcă mulţi erau cei care se făcuseră prietenii acelei credinţe şi au primit latinitatea. Iar pe toţi credincioşii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea averile şi îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încît socotea că i-a biruit acum pe toţi.

Fiind el odată în palatele cele împărăteşti şi vorbind cu boierii, i-a venit să rîdă şi să zică aşa: “Cum mi se pare mie, mare linişte are Biserica acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulţu-mească patriarhul, căci acum nu se află nimeni care să tulbure lumea”. La aceste cuvinte ale împăratului, unii din cei ce erau de faţă grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din aceia a zis: “Dar surghiuniţii care se află în Schir socotesc că sînt mai pricepuţi şi mai cunoscători decît toţi şi pentru aceasta se împotrivesc împărăţiei tale”. Împăratul, întrebîndu-i care sînt aceştia, boierul a răspuns: “Meletie şi Galaction Galisioteanul”. Cuvîntul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbaţii aceia erau cuminţi şi vestiţi pentru fapta lor cea bună.

Îndată a pregătit o corabie şi a trimis o scrisoare împără-tească, dar sfinţii erau duşi în Bizanţ şi au fost închişi în temniţa ce se numea a Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcîndu-se în această vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc şi, prin urmare, nici pentru pricina sfinţilor. Arhiereii şi mai ales patriarhul – o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu – pîrau şi cleveteau necurmat pe cei doi sfinţi la împărat, sîrguindu-se în tot chipul ca să-i plece şi să-i aibă la un cuget cu dînşii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viaţă. Căci cel ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoţîndu-i din temniţă pe viteji şi aducîndu-i în faţă, au stat iarăşi înaintea divanului împărătesc. Şi, fiindcă au răspuns împăratului cu mai multă îndrăzneală decît înainte, li s-au dat mai întîi mai mari şi mai grele pedepse. Îndată au fost bătuţi cu toiege, multe ceasuri, pînă cînd trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsufleţite şi zăceau la pămînt abia suflînd, numai că nu erau moarte cu desăvîrşire. După ce au răsuflat şi şi-au venit puţin în fire cei cu suflet răbdător, iarăşi au fost torturaţi. Apoi Sfinţitul Galaction a fost trimis în temniţă, iar pe Meletie, cugetătorul celor cereşti, l-au spînzurat cu o funie de un copac înalt şi, o! minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat şi s-a împodobit cu frunze.

Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-şi schimbe gîndul şi apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul şi-l ruga să primească latinitatea. Dar sfîntul, defăimînd rugămintea împăratului şi toate muncile şi necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins şi nebiruit de toate meşteşugurile şi măiestriile oamenilor. Pentru aceasta, nedumerindu-se împăratul şi neştiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască gîndul sfinţilor, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După aceea, sfinţitului Galaction, cu mari şi aspre dureri, i-au scos ochii, iar Sfîntului Meletie i-au tăiat limba sfîntă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu Sfînta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfînta Treime. Însă amîndouă aceste fapte au ieşit împotrivă şi nu după cum voia împăratul, căci dumnezeiescul Meletie – aceasta o ştiu toţi – a grăit limpede chiar după ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfînta Jertfă cea fără de sînge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic şi a făcut să se răspîndească iarăşi buna-credinţă.

Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit că nu este alt lucru mai bun decît acesta. Şi nici de alt lucru nu s-a apucat, pînă ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăşi la scaunul său, adică păstorul cel adevărat, stîlpul cel nemişcat şi turnul cel neclintit al credinţei. Apoi el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvîntătoare, pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinţii surghiuniţi şi închişi, adică tăria Bisericii, şi a aşezat la loc pe luminătorii cei preastăluciţi. Mulţi, arătîndu-se atunci mai străluciţi decît pe vremea lui Mihail Azimitul, s-au suit pe scaunele lor şi la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul cel iubitor de bună credinţă, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoţia, căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător şi se sîrguia să dobîndească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică şi pricinuitoare de împuţinarea laudei şi slavei celei adevărate.

Astfel vieţuind Cuviosul şi împodobindu-se cu toate felurile de fapte bune, s-a mutat din viaţa aceasta stricăcioasă, la adînci bătrîneţe, în starea cea mai bună şi mai înaltă. Deci, s-a dus către Dumnezeu ca să-şi ia roadele ostenelilor sale îndelungate pentru buna credinţă. După ce, însă, a bolit trei ani întregi, la sfîrşitul vieţii sale, în care nici pîine n-a mîncat deloc, nici alte bucate mai grase, decît numai poame, şi acestea cu multă înfrînare, cunoscîndu-şi mai înainte ducerea sa de aici către Dumnezeu – căci aceasta se dă celor curaţi cu inima şi sfinţi -, el mai mult s-a nevoit şi de la toate s-a înfrînat, vieţuind trei ani întru cinstirea Treimei. El s-a gîndit să le facă toate pentru slava lui Dumnezeu şi să mănînce Paştele cel mare şi fără de moarte cu cugetul curat şi cu trup neîntinat. Cînd a venit ceasul să se mute din această viaţă, a chemat la sine pe toţi fraţii, pe care, după ce i-a sfătuit mult, le-a vorbit cu faţa veselă, a sărutat pe fiecare cu sărutarea cea de pe urmă şi a preamărit împreună cu dînşii pe Dumnezeu. Apoi, ridicînd mîinile şi ochii la cer, a strigat “Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul”. Şi îndată a adormit somnul cel cuviincios drepţilor şi s-a mutat la Domnul pe Care L-a iubit.

Un monah, cu numele Gherasim, ce dormea în acea vreme în chilia sa, a văzut în vis pe dumnezeiescul Meletie, avînd mîinile înălţate şi zburînd cu mulţumire la ceruri. Apoi, deşteptîndu-se din somn, îndată a alergat şi a găsit pe sfînt mort, avînd faţa sa strălu-citoare ca soarele.

Un alt monah, cu numele Teolipt, împodobit cu vrednicia preoţiei, fiind iubitor de Dumnezeu, pentru multa dragoste ce o avea către sfîntul, din ziua în care s-a săvîrşit acesta a slujit Sfînta Liturghie 40 zile, rugîndu-se pentru dînsul către Domnul. După ce a săvîrşit acele 40 zile, în Duminica cea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post, în care Biserica lui Hristos a îndătinat a se săvîrşi praznic şi cu cîntări de mulţumire a sluji lui Dumnezeu pentru închinarea cinstitelor icoane, a slujit iarăşi pentru dînsul Sfînta Liturghie. După aceasta se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere în ce loc s-a învrednicit a se sălăşlui sufletul dumnezeiescului Meletie după moarte.

Rugîndu-se, a adormit şi a văzut în vis că se află într-o biserică mare şi foarte frumoasă, care era zidită spre răsărit, avînd înălţime mare, unde strălucea o nespusă lumină. Într-însa erau părinţi sfinţi, care cîntau lui Dumnezeu o cîntare îngerească preaminunată. Apoi a auzit glasul unui propovăduitor din cei dinăuntru, cum că Meletie, cînd era viu, a zidit biserica aceasta în cinstea Prea Sfintei Treimi şi foarte s-a bucurat Teolipt pentru ceea ce a auzit. Apoi i s-a părut că îndată a mers la mormîntul sfîntului, care era deschis, şi într-însul a văzut doi oameni îmbrăcaţi cu haine strălucitoare, luînd în mîinile lor cădelniţe minunate şi frumoase, încît n-ar putea cineva să le asemene la frumuseţe cu cele de pe pămînt şi tămîiau trupul sfîntului. După aceea i s-a arătat marele Meletie, spunîndu-i astfel: “Tu, o! bunule Teolipte, ai lăsat mormîntul meu neîngrijit; iar Dumnezeu, precum poţi să vezi, a trimis pe aceştia ca să ne cerceteze. El, cugetînd cum grăieşte acum cel mort, a auzit un glas de sus care zicea: “Cela ce crede în Mine, de ar şi muri, viu va fi“.

Despre aceasta este destul. Dar de voieşte cineva a povesti cîteva minuni ale cuviosului, iată voi spune cîteva iubitorilor de Dumnezeu.

Se risipise întunericul nopţii latinităţii şi soarele dreptei credinţe îşi întinsese razele sale pe pămînt şi strălucea minunat, iar marele Meletie, umblînd, cînd era viu, într-una din zile pe malul mării, a găsit nişte pescari întinzîndu-şi mrejele pe nisip. Întrebîndu-i dacă au peşte, ei au răspuns că toată noaptea au muncit pescuind şi n-au prins nimic. Sfîntul, mîhnindu-se împreună cu ei, le-a zis cu îndrăzneală: “Fiilor, aruncaţi iarăşi mrejele voastre în numele Mîntuitorului nostru Dumnezeu!” Ascultînd aceia cuvintele Cuviosului, au intrat îndată în barca lor şi, puţin depărtîndu-se la adîncul mării, şi-au aruncat năvoadele şi – o! darul Tău cel negrăit, Hristoase -, atîta mulţime de peşti au intrat în mrejele lor, încît de-abia puteau cu anevoie să le tragă la mal. Astfel, minunîndu-se de credinţa Cuviosului, au preamărit pe Dumnezeu, iar sfîntului i-au mulţumit foarte mult.

Ascultaţi şi altă minune, întru nimic mai mică decît aceasta. Cînd se zidea dumnezeiasca biserică în ostrovul Sfîntului Andrei cel întîi chemat dintre apostoli, adunîndu-se mulţi meşteri, cu toată sîrguinţa săvîrşeau lucrul. Într-una din zile, fratele care era rînduit la slujba chelăriei a zis către Cuviosul că nu are să dea meşterilor nici un fel de mulţumire. Sfîntul, luîndu-şi toiagul, a zis către dînsul: “Urmează-mă”. Şi, pogorîndu-se la mare, a lovit-o încetişor cu toiagul, zicînd: “În numele Stăpînului meu, Hristos, dă-ne astăzi cele de trebuinţă”. Şi, o! minune, îndată a sărit afară pe mal un peşte mare, iar chelarul mergînd să-l ia, a mai sărit unul afară din mare, nu mai mic decît cel dintîi. Luînd chelarul pe amîndoi peştii, i-a gătit după obicei şi cu ei a ospătat pe meşteri.

După ce s-a făcut împărat binecredinciosul Andronic, după oarecare vreme a chemat la sine într-o zi pe marele Meletie, ca să se sfătuiască pentru o pricină bisericească. Mergînd sfîntul, l-a primit împăratul cu foarte mare cinste. Iar unul din boierii sfatului, cu numele Sirmurin, care era mare vistier cu boieria, a prihănit în gîndul său pe sfîntul, că iubeşte slava vremelnică, şi a zis către unul care şedea lîngă el: “Monahul acesta a lăsat, precum se vede, slava pe care se cădea s-o caute şi caută acum slava de la oameni şi se bucură de dînsa”. Ducîndu-se seara la casa sa şi culcîndu-se, a văzut în visul lui că se afla într-un palat împărătesc, în care era un Împărat înfricoşat, îmbrăcat cu podoabă împărătească şi arhie-rească iar împrejurul lui stăteau nenumărate oşti. Împăratul, arătîndu-se foarte mînios către Sirmurin, i-a zis: “Pentru ce ai ocărît pe robul meu?” Şi a poruncit ostaşilor să facă robului său izbîndă, pentru defăimarea care i-a făcut-o şi puţin a lipsit de nu i-a legat mîinile şi picioarele ca să-l arunce în locul de osîndă al hulitorilor, de nu ar fi ajuns acolo marele Meletie, să mijlocească la împăratul pentru dînsul, ca să-l izbăvească. Cutremurîndu-se Sirmurin de acea înfricoşată vedenie, s-a deşteptat, şi cum s-a făcut ziuă, îndată s-a dus la sfîntul şi, căzînd la picioarele lui, i-a mărturisit prihănirea pe care i-a făcut-o şi i-a spus vedenia pe care a avut-o; apoi, cu lacrimi fierbinţi, îşi cerea iertarea, pe care îndată a şi dobîndit-o de la Cuviosul. Apoi s-a dus, bucurîndu-se şi povestind cu multe laude isprăvile sfîntului.

Aşa a fost, iubiţii mei fraţi, petrecerea Cuviosului Meletie, atît de covîrşitoare prin rîvna şidreapta lui credinţă şi astfel de minuni a făcut. Trăind 77 de ani, a lăsat aceste văzute şi trecătoare lucruri şi s-a dus la Dumnezeu, Căruia din pruncie I-a slujit cu osîrdie. Iar pentru Preasfînta Treime a mărturisit înaintea împăratului, a papei şi a tuturor celor împreună cu dînşii drept-credincioşi o Fiinţă întocmai de toţi slăvită, Căreia I se cuvine şi de la noi toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com

via: http://acvila30.ro/viata-si-minunile-cuviosului-parintelui-nostru-meletie-marturisitorul-9-februarie/

22 Septembrie, întru pomenirea Noilor Mucenici de la Zografu: Ce este FILIOQPAPISMUL sau PAPOFILIOQUISMUL? În plus, un exemplu de prejudecată a francilor filioqpapiști ce a dus la masacrarea și prădarea Constantinopolului ortodox de către cruciați în 1204

        Am up-datat și corectat articolul de mai jos (13.02.2012):

      Desigur, cei care nu cunosc Biblia și scrierile Părinților, se vor mira de preferința pentru denumirea de papist sau filioquist, în locul denumirii de „romano-catolic” (pe mulți oameni de bine, care nu cunosc teologie, patristică, istorie sau nu sunt la zi cu ultimele cercetări, îi scandalizează utilizarea termenului de papistaș, pe care îl consideră răutăcios; de aceea, îl și evită și îl vom evita și noi, însă, așa cum se va vedea, nici alte denumiri „clasice” nu sunt corecte dintr-un punct de vedere istorico-teologic sau filologic – motiv pentru care vom propune mai jos o denumire mai precisă, mai corectă, mai obiectivă și mai cuprinzătoare decât ceilalți termeni îndătinați luați în parte). Este un vechi obicei de a denumi o erezie sau pe adepții ei după numele celui care a promovat-o sau… după numele învățăturii lor greșite (putem instrumenta demonstrația folosind înseși cuvintele Mântuitorului către Sf. Ap. Ioan în Apocalipsă, când vorbește despre nicolaiți etc). Aceasta chiar dacă respectivii își dau singuri titlul de drept-credincioși (adică ortodocși sau „katholik” – la origine, ambii termeni presupunând dreapta credință, credința apostolică genuină și unitară propovăduită de către apostoli într-un pretutindenea al vremurilor antice, dar cu chemarea veșnic lucrătoarea a unui pretutindeni universal, precum și Adevărul iubirii este universal, în contrast cu erezia; nu în ultimul rând, sunt teologi ortodocși care atrag atenția asupra unei probleme de theo-filologie: καθολικός, provenind de la termenii κατὰ și ὅλον, care, împreună, pot fi traduși prin sintagma „conform întregului” – prin urmare credința „katholikă”, în înțelesul ei patristic, înseamnă „credință conform întregului”, adică nealterată de erezie, orthodoxă; deci, accentul universalist-teritorial al katholik-ității papismului este, din nou, o înțelegere unilaterală, ideologizantă). Deși, din dorința de a se distinge de restul, unii preferă să-și spună singuri după denumirea greșelii lor (dintre cei actuali: baptiști, adventiști, penticostali, mormoni, iehoviști etc). Nu este o noutate pentru nimeni faptul că mulți dintre ereticii notorii s-au crezut și se cred purtători ai adevărului și s-au numit pe sine adevărați. De aceea, pentru a nu se produce confuzii, este mai bine să folosim, fără a dori să jignim pe nimeni, termenii care descriu învățătura de credință ce îi separă de drepta credință, cea de sorginte apostolică…

    Deci, papist, de la credința în primatul universal și infailibilitatea papei de la Roma (a nu se face confuzii cu titlul de papă pe care îl poartă canonic și Patriarhul Alexandriei), un om care crede că ar fi Vicarus Filii Dei (locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ) etc. Tot odată, papa de la Roma, ca funcție, este cel care este și născocitorul și promovatorul/păzitorul cu strășnicie al acestei erezii și a multor altora, după cum se va vedea și se vede.

    Iar filioquism, de la erezia lui „Filioque”, principala erezie – prin implicațiile sale trinitar-subordinaționiste-, care îi separă de Dreapta Credință. Este de menționat faptul că, în vechime, înainte de 1054, adaosul „Filio que” a fost condamnat chiar de papi. Dacă este să facem referire la logica internă a conjugării acestor două erezii (papism și filioquism), ar trebui ca infalibilitatea papală, luată în serios de credincioșii ei, să arunce ca lucru anathematizat adaosul ulterior „Filioque” din Crez/Simbolul Credinței, deoarece acest adaos a fost condamnat în primul mileniu de mai mulți papi ai Romei și, sinodal, prin Sinod Ecumenic (așa numitul Sinod al VIII-lea Ecumenic, la care au participat și au semnat și legați papali!) la anul 879 – așa cum au arătat atâția teologi ortodocși și cum s-a arătat și pe blogul de față.

   Ar fi interesant și de vorbit despre înlănțuirea dintre erezia lui Filioque și cea a papismului sau infailibilității, despre cum au ajuns istoric să se justifice reciproc. Iar acest lucru ar întări opțiunea teologică, lipsită de filethism (care este o erezie), de a numi erezia ce și-a revendicat titlul incorect din punct de vedere dogmatic, istoric și didactic de „romano-catolic”, prin denumirea celor două elemente principale eretice asumate, și nu prin denumirea după limba, neamul sau cultul folosit (latini, franci, romani etc) – așa cum greșit o făceau unii în vechime (intrând în retorica „latini, versus greci” – care este falsă, de vreme ce „latinii” erau aproape curat germanici, fiind fie franci, fie stăpâniți de ei, ori tributari lor teologic, iar „grecii” erau Ρωμαίοι/romaioi, o amestecătură de latinitate, elenism, tracism, armeni, slavi etc și nicidecum „bizantini” – așa cum i-au denumit artificial tot „cercetătorii” apuseni hetordocși, la un secol după căderea Imperiului Roman de Răsărit). Însă nu este locul aici pentru această problemă (este un fapt că Imperiul Roman de Răsărit se elenizează cultural, lingvistic etc, până într-acolo încât aici va apărea în secolul al XI-lea „Renașterea” – ca renaștere a păgânismului antic elen -, renaștere ce va fi exportată și va face carieră în Apus, mai ales după căderea Constantinopolului; este un fapt și că Imperiul Romana de Apus încearcă a fi reinventat de către barbarii cotropitori, în principal germanici, care vor prelua cultura de limba latină, dar o vor și malforma, în forma hybris de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanică – imperiu feudal cu rădăcini carolingiene, france, care numai sfânt sau roman nu era, cum nici însăși Roma nu mai reușea să fie). Am putea marca doar posibilitatea de a inversa termenii, pentru a începe cu erezia cea mai mare, cea legată de Sfânta Treime, cum este normal. De aici, ulterior, vine și fundamentarea infailibilității și primatului universal papal: Duhul Sfânt ar veni în lume prin papa de la Roma și, pe cale de consecință, numai celor ce intră în comuniune cu el și i se supun. Deci, mai corect vorbim de filoqpapism. Este un demers teologico-didactic și filologic, asemenea sintagmelor de papo-cezarism (cu referință tot la papa) respectiv de cezaro-papism (cu referință la pretențiile unor basilei răsăriteni eretici, în speță iconoclaști) folosite fără resentimente de istorici. Desigur, fiecare persoană sau comunitate va folosi în continuare titulatura pe care și-o dorește, iar noi vom rămâne, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Iubirea și Adevărul Său, după putere. Nu avem intenția de a jigni ori de a lărgi disensiuni și distanțe, nici de a le anula prin confuzie relativistă, nici de a fi reducționiști și superficiali, ci avem intenția de a discerne teologico-istoric, elcesiologic, duhovnicește și cultural.

    Trecând la o doua problema anunțată din titlul articolului, după ce veți citi scurtul articol de mai jos, în limba engleză, veți observa că ai noștri deja, la mai bine de o sută de ani după 1054, nu le mai recunoșteau botezul ca lucrător celor în comuniune cu Roma și că îi și botezau ortodox. De asemenea, că resfințeau bisericile ortodoxe unde cei pe care îi putem pe drep numi filioqpapiști își ținuseră slujbele! Francii, care sunt principalul vector al căderii în erezie a Romei Ortodoxe începând cu secolul al IX-lea (când au pus mâna pe Roma), sunt cei care au adâncit și pecetluit și la nivel uman Marea Schisma (de fapt, din păcate, Marea Cădere din Biserica a Apusului), prin masacrarea ortodocșilor – considerați a nu mai fi creștini, deci, asemenea păgânilor, deci, omorârea lor fiind un lucru fără de importanță (iată o nouă erezie, de fapt păgânătate, care prevestea zorii Inchiziției de mai târziu!). Deci,  în aceasta consta prejudecata.

Urmăriți și răspunsurile interesante date de teologul John (Ioannis) Sanidopoulos la commenturi, pe care le vom și atașa la sfârșitul articolului! Observați cum ecumeniștii relativiști (sau, poate necunoscătorii, pe care necunoașterea îi duce în relativism – așa cum pe unii îi duce la fanatism!) consideră că tocmai ortodocșii sunt cu adevărat vinovați, pur și simplu pentru verticalitatea lor creștină de a ține Adevărul revelat… Se pare că, din păcate, unii ar acționa și astăzi asemenea cruciaților cu noi, de vreme ce le iau apărarea și nu înțeleg cuvântul Cuvântului către Tatăl: „Sfințește-i pre ei întru Adevărul Tău” (Ioan 17, 17), sau cuvântul Domnului, citat și de Sf. Ap. Pavel: „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți…”  (II Corinteni 6,14-17). Ortodocșii nu-i omorau pe apuseni, ci mai degrabă le dădeau viață, prin Sf. Botez cel adevărat. Hristos omora în aceia pe omul cel vechi din ei. Doar atât. Apusenii, însă, au făcut atâția și atâția mucenici ortodocși. Să nu uităm că astăzi, 22 Septembrie, sunt prăznuiți și călugării athoniți martiri uciși prin foc de așa zișii „romano-catolici” și „creștini” care năvăliseră în Sf. Munte tot în secolul al XIII-lea…

Să avem rugăciunea lor și puterea blândă a verticalității credinței în iubire!

Binecuvântați și iertați, iar de am greșit ceva, vă rog să îndreptați!

Marian Maricaru

(© MM, via Blog de dogmatică empirică; se poate prelua doar menționând autorul și sursa)

+++++

An Example of Latin Prejudice That Led to the Sack of Constantinople in 1204

Odo of Deuil (1110 – April 18, 1162) was a French monk who participated in the Second Crusade (1147–1149), and served as the chaplain of Louis VII on the expedition. His narrative of the Crusade is titled De profectione Ludovici VII in Orientem (On Louis VII’s Journey to the East), which relates the progress of the crusade from France to Antioch.
Odo blamed the Byzantine Empire under Manuel Comnenus for the downfall of the crusade. Odo’s prejudice against Byzantium led Steven Runciman to describe Odo as „hysterically anti-Greek” (A History of the Crusades). However, J. Phillips has recently argued that Odo’s view of Byzantium was possibly rooted in ideological differences which minor skirmishes between the crusaders and Greeks had brought to the fore („Odo of Deuil’s De profectione Ludovici VII in Orientem as a source for the Second Crusade”, The Experience of Crusading). His prejudice should also be set against the experience of Conrad III of Germany, who wrote that Manuel treated him as a „brother” when he served as his physician in Constantinople when he came down with an illness in Ephesus.
Below is an excerpt from De profectione Ludovici VII in Orientem, (translated by V. Berry New York, Columbia University Press, 1948, p. 57):
If our priests celebrated mass on Greek altars, the Greeks afterwards purified them with propitiatory offerings and ablutions, as if they had been defiled. All the wealthy people have their own chapels, so adorned with paintings, marble, and lamps that each magnate might justly say, „O Lord, I have cherished the beauty of Thy house.” … But, O dreadful thing! We heard of an ill usage of theirs which could be expiated by death; namely, that every time they celebrate the marriage of one of our men, if he has been baptized in the Roman way, they rebaptize him before they make the pact. We know other heresies of theirs, both concerning their treatment of the Eucharist and concerning the procession of the Holy Spirit. … Actually, it was for these reasons that the Greeks had incurred the hatred of our men, for their error had become known even among the lay people. Because of this they were judged not to be Christians, and the Franks considered killing them a matter of no importance and hence could with the more difficulty be restrained from pillage and plundering.
It was such prejudice and ideological difference that led to the sacking of Constantinople in the Fourth Crusade of 1204.
  1. I mean in no way to defend the Franks, but from the except quoted it would seem that contrary to the indication in your title, there was as much Greek prejudice as there was Latin.

    Reply

  2. There’s a difference between theological differences, which the Greeks had, and wanting to kill over those differences, like the Franks described.

    Reply

  3. It’s interesting to me that Odo specifically mentions that the Franks, not Latins, had no problems with killing Greeks. I’ve read a little bit about the Franks taking over the western part of the Roman Empire, but I haven’t been found a good historical account of this. Do you of any place online or any books that deal with this?

    Also, I was just reading about the Wikipedia entry on the Sack of Constantinople, and according to that, it gave me the impression that the Sack occurred as a reaction, at least in part to the Massacre of the Latins in 1182, which I had never heard of before today. Can you verify this?

    Reply

  4. For the Frankish usurpation of the papacy, one would need to primarily read the primary sources. Historians in the West have avoided researching it.

    The Latin (Frankish) massacre of 1182 was definitely a justification for the sack of Constantinople. Many Greeks (Romans) saw their occupation of Constantinople prior to 1182 as a negative thing, and for political reasons they reacted. The Greeks (Romans) certainly were not free from having blood on their hands. But attitudes and texts like those of Odo circulating in the West were a further justification. The whole matter is very intricate and complicated to say it was only this or that which caused the sack. Many factors were involved. The great evil of the sack further wasn’t only the initial massacre, which can be argued was merely revenge, but the desecration of the churches and the long occupation of the city following the sack. It solidified the existing schism, with few exceptions.

    Reply

  5. „Latin prejudice”????? All you gave in the quotation was Greek prejudice. The Latins weren’t the ones rebaptizing people they were in communion with and purifying the altars after Liturgy was said in a different language. All Odo said in that quotation was that doing so is an error – and that is what you call „prejudice”?

    Reply