Atenţia neîntreruptă pe care Vlădica o acorda jertfei de sine izvora din frica lui
Dumnezeu, pe care o avea în tradiţia Bisericii primare şi a Sfintei Rusii. Următoarea
întâmplare, istorisită de O. Skopicenko şi adeverită de mulţi oameni din Shanghai,
ilustrează grăitor credinţa sa cutezătoare, neclintită în Iisus Hristos.
„O doamnă, Menşikova, fusese muşcată de un câine turbat. Injecţiile
antirabice ori le refuzase, ori le făcuse neglijent… Şi apoi a fost doborâtă de groaznica
boală. Episcopul Ioan a aflat şi a venit la muribundă. I-a dat Sfânta împărtăşanie, însă
tocmai atunci ea a început să aibă o criză; a făcut spume la gură şi în acelaşi timp a
scuipat Sfintele Daruri pe care tocmai le primise. Iar Vlădica a cules de pe jos şi a înghiţit
Sfintele Daruri vomitate de bolnavă. Cei care erau cu el au strigat:
– Ce faci, Vlădica! Turbarea este foarte contagioasă!
Dar Vlădica a răspuns liniştit:
– N-o să se întâmple nimic; sunt Sfintele Daruri.
Şi, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic”.
Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau
sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori
după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slujea desculţ, lucru pentru care era
criticat cu asprime.
Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de
aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înainte-vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări.
Blog de Dogmatică Empirică 