SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ, CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE, CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE, CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

”Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;

ale Bisericii umblă fără păstor.

Cele bune pier, cele rele se dau pe față.

Plutim în noapte, făclie nicăieri.

Hristos cade la somn; ce avem a pătimi?…”

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)


Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie ”ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte”, și că ”acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale” (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16). Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic:

a) printr-un guvern mondial,
b) printr-o economie mondială și
c) printr-o religie mondială.

Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita ”Mișcare ecumenică”, iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismului sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea ”nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor” (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facltatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate ”bisericile”, sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), ”mîntuiesc” sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, ”biserică” duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este ”unirea” sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin ”potirul comun” care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a ”deosebirii duhurilor”, care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: ”canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: ”…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui” (Enciclica din 6 Mai 1848). Continuă lectura

CRITICA DOCUMENTELOR PROPUS PENTRU ASA ZISUL MARE SINOD: O altă scrisoare, mai analitică, a ÎPS Ierotheos Vlachos către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Originalul grec este încărcat aici. De fapt, se înțelege că aceasta era prima scrisoare către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Preluăm articolul cu traducerea revizuită de pe blogul Dragostea se bucură de Adevăr:

Traducere în limba engleză: LETTER TO THE HOLY SYNOD OF THE CHURCH OF GREECE ON THE TEXTS PROPOSED FOR APPROVAL BY THE UPCOMING GREAT AND HOLY COUNCIL OF THE ORTHODOX CHURCH

http://www.pravoslavie.ru/english/90896.htm

Traducere în limba română: “Cuvântul ortodox”

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/02/25/patriarhul-ilia-anunta-ca-biserica-georgiei-respinge-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-restul-lumii-crestine-scrisoarea-ips-hierotheos-vlachos-catre-sinodul-bisericii-greciei-critica-am/

Editare şi revizuirea traducerii: Ana Elisabeta

Scrisoare către Sfântul Sinod al Greciei cu privire la textele propuse spre aprobarea viitorului Mare şi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe

Sfânta Mitropolie
a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Nafpaktos, 18 ianuarie 2016
Către Sfântul Sinod
al Bisericii Greciei
Ioannou Gennadiou 14
115 21 Athena

Preafericirea voastră, preşedinte al Sinodului,

În urma sesiunii din luna ianuarie a Sfântului Sinod, ne-au fost înmânate textele ce au fost pregătite pentru viitorul Sfânt şi Mare Sinod şi pregătesc viitoarea întrunire a Sfântului şi Marelui Sinod în ziua Cincizecimii în acest an (2016), în absenţa unor evenimente neprevăzute.

Printre acestea se află şi textele pregătite de cea de-a 5-a Întâlnire pre-sinodală pan-ortodoxă care a avut loc la Geneva între 10 şi 17 octombrie ale anului trecut (2015), în aceeaşi perioadă de timp cu propriul nostru Sinod.

Textele-decizii au fost: 1. “Autonomia şi modalitatea în care este acordată”; 2. “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”; 3. “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”; 4. “Importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”.

În scrisoarea către Preafericirea voastră care însoţeşte aceste documente, semnată de Mitropolitul Ieremia al Elveţiei, Secretar al Pregătirilor pentru Sfântul şi Marele Sinod, şi datată 5.11.2015, se afirmă: “Pentru adeverirea deciziilor reprezentanţilor dumneavoastră, care au fost transmise personal, textele propuse au fost ataşate astfel încât Biserica dumneavoastră sa fie informată, să le ia în consideraţie aşa cum se cuvine şi să ia deciziile pertinente”.

Astfel, pe lângă ratificarea deciziilor de către reprezentanţii Bisericii noastre si informarea acesteia, aceste texte au fost trimise şi pentru a obţine puncte de vedere şi decizii relevante din partea Bisericii noastre, adică de la Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi ai ierarhiei Bisericii Greciei. Se înţelege, atunci, că aceste texte-decizii trebuie date membrilor ierarhiei noastre pentru a fi discutate, pentru că Biserica va lua decizii pentru acceptarea şi votarea acestora, cu votul pe care-l deţine, la Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Două dintre aceste subiecte, anume “autonomia şi modalitatea în care este acordată“, precum si “importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”, nu ridică probleme serioase. Totuşi, am serioase rezerve asupra subiectelor teologice, ecleziologice şi antropologice din celelalte texte pregătite.

Aici va fi de ajuns numai să subliniez câteva astfel de subiecte, pe care le voi analiza în detaliu la momentul potrivit. Anume: 

1. Textul-decizie “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” vorbeşte despre înţelegerea pe care o are despre sine şi unitatea ei “Biserica cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică” (art.1) şi, după cum se afirmă,“conform naturii ontologice a Bisericii această unitate nu poate fi despărţită” (art.6). Totuşi, în acelaşi timp, documentul vorbeşte despre “dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştine” şi participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică “în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe calea spre unitate” (art.6). 

Aceasta ridică următoarele întrebări: înseamnă expresia“a păşi pe calea spre unitate” că aceia din afara ei (a Bisericii Ortodoxe) se vor reîntoarce la unitate? Dacă da, cum se poate afirma, în altă parte, că dialogurile teologice bilaterale ale Bisericii Ortodoxe, cu participarea ei la mişcarea ecumenică, are loc “cu scopul de a căuta, pe baza vechii Biserici a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor” (art.5)? Cu alte cuvinte, este unitatea Bisericii Ortodoxe luată ca atare sau este căutată pentru că a fost pierdută? 

Acest lucru e legat, de asemenea, de subiectul relaţiei Bisericii Ortodoxe cu alte Confesiuni creştine. În timp ce“Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Catolică[Catolicească/Sobornicească] şi Apostolicească Biserică, în conştiinţa ei eclezială profundă crede cu tărie că ocupă un loc central în problemele legate de promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” (art.1), se afirmă, simultan, că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie [istorică] a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea…” şi crede într-o elucidare grabnică, mai precisă a “tuturor subiectelor ecleziologice, în special a învăţăturii despre Taine, har, preoţie şi succesiunea apostolică” (art.6).

Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă recunoaşte celelalte Biserici şi confesiuni creştine, şi din această perspectivă relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici sunt determinate, în acord cu canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext (art. 20).

Întrebare: de ce formularea de deschidere “cu restul lumii creştine” se încheie cu formularea “existenţa altor Biserici şi confesiuni creştine”? Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească? Mai mult, sugerează evocarea anumitor canoane ale Sinoadele Ecumenice (canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Quinisext) “teologia baptismală” drept baza unităţii Bisericii Ortodoxe cu celelalte “Biserici şi Confesiuni”?După Sinodul Ecumenic Quinisext, nu s-au strecurat de asemenea alte doctrine printre romano-catolici, precum şi alte tradiţii canonice de cult? Este posibil ca decizia Patriarhilor din 1756, conform căreia noi primim heterodocşii în Biserica Ortodoxă prin botez, să fie revocată indirect? Iar aceia care vor continua să creadă conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vor dezbina unitatea Bisericii şi vor fi “condamnaţi”? (art. 22).

Este necesar, aşadar, ca conţinutul acestui text să fie clarificat mai mult în raport cu titlul său, pentru a nu crea confuzie şi ambiguitate. Deşi titlul este clar: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, există unele ambiguităţi în conţinut, cum ar fi “recunoaşterea” altor Biserici pe lângă Biserica Ortodoxă cea Una, şi întemeierea unităţii plecând de la divizarea existentă.Este posibil ca această confuzie sa provină din amestecarea a două subiecte de discutat la Sfântul şi Marele Sinod într-un singur text. Cu toate acestea, conţinutul celor două texte trebuie adus în armonie. 

2. Textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”prezintă, în general, învăţăturile ortodoxe despre pace, dreptate, libertate, frăţie şi dragoste între popoare şi despre respingerea discriminării rasiale şi de alte forme. Cu siguranţă, Sfântul şi Marele Sinod trebuie să ia o astfel de decizie, de vreme ce trăim într-o lume divizată, fragmentată şi intolerantă şi într-un mediu care este poluat constant în detrimentul omului şi al Creaţiei lui Dumnezeu.

Observ, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă. În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la “valoarea persoanei umane” (Titlul şi cap.1, art. 4), la “sacralitatea persoanei umane” (Cap. 1, art.3), la “valoarea înaltă a persoanei umane” (Cap. 1, art.5) şi în alte locuri. 

Desigur, la începutul documentului se afirmă că “în termenul “persoană” este condensat conţinutul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Cap.1, art. 1) . Totuşi, se continuă prin afirmaţia că “sacralitatea persoanei umane”, care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui Dumnezeu pentru om şi lume “a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii” (Cap.1, art.3).

Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de “om”, în timp ce termenul de “persoană”este atribuit lui Dumnezeu. Nu am cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre “sacralitatea” şi“valoarea persoanei umane”, ceva ce este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky, şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de teologia post-patristică. 

Formularea “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre persoana umană ţi comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Documentul afirmă că “unul din cele mai înalte daruri ale lui Dumnezeu pentru persoana umana atât ca purtător concret al chipului unui Dumnezeu personal, cât şi ca membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime, este darul libertăţii” (Cap.2, art.1).

Acest articol face referire la “comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul Triunic [trei Persoane de o fiinţă], există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor, de vreme ce persoanele au de asemenea propriile însuşiri ipostatice incomunicabile. De asemenea, problematică este şi afirmaţia că “persoana umană” este “purtatoarea concretă a chipului unui Dumnezeu personal” şi“membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” (Cap.2, art.1). Mai mult, [sunt problematice şi] afirmaţiile conform cărora “persoana este asociată cu libertatea şi unicitatea care exprimă relaţia şi comuniunea” (Cap.1, art.1) şi că libertatea este “o componentă ontologică a persoanei”(Cap.2, 3). Dacă ar fi aşa, atunci în Dumnezeu fiecare Persoană ar avea propria libertate, şi astfel unitatea Sfintei Treimi ar fi dezbinată. Dacă “persoana umană”este asociată cu “Persoanele Dumnezeieşti” în text, atunci libertatea persoanei are ca rezultat un punct de vedere cacodox. Mai mult decât atât, τό αὐτεξούσιον, voinţa, este o dispoziţie a naturii, iar nu a persoanei.  

Am dat o explicaţie despre acest subiect ierarhiei în octombrie trecut (2015), şi am indicat problemele legate de utilizarea termenului persoană cu privire la om, iar ierarhii nu au mai adus obiecţii cu privire la acest subiect.

Consider că aceste pasaje ar trebui îndepărtate din acest text important, şi că termenul “om” ar trebui folosit în locul celui de “persoană”. Nu există altă exprimare mai bună, care să fie atât biblică cât si patristică şi care să fie perceputa astfel şi de teologii apuseni şi de creştinii de alte confesiuni, care nu sunt obişnuiti cu folosirea termenului de persoană cu privire la om. 

Preafericirea Voastră,

Cu respect vă înaintez aceste puţine, dar fundamentale remarci ale mele, pe care le consider importante. Dacă aceste pasaje care exprimă o direcţie teologică modernă a anumitor teologi mai noi,  şi care diferă de învăţătura patristică ortodoxă, sunt menţinute, atunci textele emise de Sfântul şi Marele Sinod vor crea variate probleme teologice, pentru că împreună cu toate celelalte, ele vor susţine o teologie care este străină de tradiţia Bisericii. Vor susţine aşa-numita teologie post-patristică şi se va vedea că acesta a fost scopul celor care au aranjat aceste texte. 

În încheiere, opinez că textul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” trebuie modificat astfel încât să exprime clar că Biserica Ortodoxa este cea care este Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească, şi că dialogul teologic cu lumea creştina se face pentru ca comunităţile creştine din afara ei să se întoarcă la această unitate. 

Mai mult, în ceea ce priveşte textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”, expresia “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” ar trebui înlocuită cu expresia “valoarea omului”, iar ceea ce este scris despre comuniunea persoanelor, “unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” ar trebui înlăturat.

Scriind cele mai sus, rămân,

Cel mai mic între fraţii întru Hristos,

+ Hierotheos a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Traducere: Cuvântul Ortodox — editare şi revizuirea traducerii: Dragostea se bucură de adevăr (Ana Elisabeta)

NOTĂ: Pentru a urmări mai bine unele din obiecţiile ÎPS Hierotheos, sunt utile următoarele texte:

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/04/26/mitropolitul-de-nafpaktos-si-sfantul-vlasie-kir-ierothei-teologia-postpatristica-din-perspectiva-ecleziala-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-%E2%80%9Eteologie-patristica-si-erezie-postpa/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/17/123-confruntare-dura-intre-mitropolitul-ierotheos-vlahos-si-mitropolitul-ioannis-ziziulas-asupra-unor-probleme-cruciale-ale-credintei-noastre/

http://manastirea.petru-voda.ro/2014/01/28/jean-claude-larchet-antropologia-sfantului-maxim-marturisitorul/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/02/16/teologie-patristica-si-erezie-postpatristica-conferinta/