Nu există un ritual al „trecerii pe sub masă”, dar există asumarea vieţii în Hristos şi aşezarea la masa euharistică la care El ni se dă ca mâncare adevărată! 

Nu există un ritual al „trecerii pe sub masă”. Ar fi absurd! De fapt, este trecere pe sub Sf. Epitaf  (epitaf înseamnă imagine şi inscripţie ce se pun „pe mormânt”) – o pânză pe care este scris troparul (imnul) Sâmbetei Mari împrejurul reprezentării iconice a punerii în mormânt a Mântuitorului (în varianta medievală vestică, acea „Pieta” sculptată, adesea prea doloristă) şi care va fi în această seară, după procesiunea de la Prohod (adică după slujba Înmormântării Domnului) aşezată pe Sf. Masă din Altar – care simbolizează, în acest caz, Sfântul Mormânt, dar care ieri simboliza masa Cinei de Taină.
Oamenii adesea nu înţeleg de ce fac anumite gesturi religioase, deşi le repetă an de an cu multă evlavie. Pentru unii „trecerea pe sub masă” a ajuns marele eveniment al Vinerii celei Mari. De aceea, este datoria noastră să le explicăm, pentru ca râvna lor să nu fie „fără pricepere” – cum spune Sf. Ap. Pavel. Altfel, există riscul de a cădea într-un soi de ritualism magic, care nu schimbă inima şi viaţa omului, ci îi aduce doar un confort psihologic momentan. De aceea, se scandalizează lumea când vede pe cineva care îndeplineşte cu mult sârg forme rituale, dar, după cinci minute, cu aproapele se comportă de parcă nu ar fi creştin. Înseamnă că nu ne trăim credinţa corect, că nu i-am înţeles esenţa, că încă mai avem mult până să ne vindecăm sufleteşte.

Trecem pe sub epitaf ca simbol al morţii şi Învierii împreună cu Hristos. Noi nu ne autoflagelăm sau răstignim la propriu (ca la catolicii din Spania ori Sud-Estul Asiei). Domnul nu ne cere să ne autoprovocăm răni. Ne cere ceva mai profund şi mai spiritual, de aceea ,poate, mai greu: să ne asumăm duhovniceşte această împreună-pătimire cu Hristos ce are rost şi finalitate împreună-învierea cu El. Aceasta presupune mai mult decât gestul trecerii pe sub epitaf: rugăciune sinceră, post trupesc şi sufletesc, sfinte fapte bune, adică dragoste activă şi concretă („să vă iubiţi unul pe altul cum şi Eu v-am iubit pe voi… întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei”!), să întoarcem obrazul, să nu blestemăm pe cel care ne blesteamă, să îndrăznim, să nu ne temem – de vreme ce El a biruit lumea aceasta, adică păcatul şi moartea -, să fim „lumina lumii”; spre deosebire de păgâni, la noi „cel mai mare să slujească celui mai mic”, şeful, învăţătorul sau părintele duhovnicesc să spele piciorele ucenicilor; curăţirea şi învierea sufletului prin toate acestea, dar mai ales prin spovedanie sinceră, împăcare cu toţi cei cărora le-am greşit sau ne-au greşit, unirea directă şi pătrunderea de Hristos cel Înviat prin înfruptarea din Mielul Pascal care este Trupul lui Hristos din Sf. Potir, nu mieluţii şi nici măcar Anafora specială, stropită cu Aghiasmă Mare (aşa numitul în mod greşit „Paşte” – şi acela luat de mulţi cu neglijenţă, fără ajunare, în noaptea de Înviere)…

Altfel, simpla trecere „pe sub masă” va fi măsura faptului că Hristos ne-a aşezat la masă cu El, ca să ne hrănească din coasta Sa ca dintr-un sân plin de lapte şi miere duhovnicească, iar noi preferăm să trecem pe lângă sau pe sub acest eveniment!
Nu doar la „trecut pe sub masa” ce poartă icoana Trupului Său adormit ne cheamă Hristos, ci ne cheamă explicit la schimbarea vieţii prin ridicarea propriei cruci, prin urmarea Sa. Ne cheamă explicit la împărtăşirea de Trupul Său Înviat, de Cel Care este Calea, Adevărul şi Viaţa, la însăşi masa Cinei Veşnice din Împărăţia Sa, care poate fi gustată încă de acum la Sf. Masă a Cinei de Taină actualizate la fiecare Dumnezeiască Liturghie.
PS: un celebru poet român spunea că „devenim ceea ce iubim”. Să avem grijă ce sau pe cine iubim şi cum! 
Marian Maricaru

Anunțuri

Adevărata şi unica Masă de Paşte este Dumnezeiasca Liturghie, în care mâncăm Mielul Jertfit de la facerea lumii!

Adevărata (şi unica) masă de Paşti este Liturghia. Dar, câţi stau la Liturghie trei ore în noaptea aceasta şi nu pleacă după ce iau lumină şi atât, ca să fugă la mâncarea materială, eventual îmbuibare păcătoasă? Mielul pascal (şi adevărata Lumină de Paşte) este Hristos, Paştele nostru, Mielul cel ce ridică păcatele lumii. Deci, Mielul pe care Îl mănâncă la masa pascală creştinii este Sfânta Împărtăşanie primită la Masa Altarului, în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, de către cei ce s-au pregătit prin post, mărturisirea păcatelor, rugăciune, fapte bune. Nu mâncărurile de carne de miel, nu ouăle, nu pasca (plăcinta cu brânză frumos ornată cu semnul Sf. Cruci), nu sarmalele (cele de Crăciun) ne aduc harul mântuirii. Dacă îl aduceau ele, nu mai trebuia să se întrupeze Dumnezeu în Fiul Fecioarei, să propovăduiască Adevărul, să moară pe Cruce şi să învieze a treia zi. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi şi însuşi textul Sf. Liturghii afirmă categoric faptul că cel care se împărtăşeşte sărbătoreşte Paştele şi Învierea de câte ori se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos cel Înviat. Iar masa DE DUPĂ Dumnezeiasca Liturghie este o prelungire comunitară şi comunională, agapică (adică expresie a iubirii frăţeşti) a mesei euharistice, duhovniceşti, a Sfintei Mese a ospăţului duhovnicesc al Stăpânului, mâncându-se prima dată din bucatele de dulce, comunitar, DUPĂ ce au fost binecuvântate de preot la sfârşitul Liturghiei. Atenţie, preparatele de carne nu se aduc în biserică, ci sunt binecuvântate în pridvor. Singura carne şi singurul sânge care poate exista în biserică este Trupul şi Sângele lui Hristos.De asemenea, Lumina de Înviere este harul dumnezeiesc necreat, împărtăşibil firii umane prin firea umană înviată şi îndumnezeită a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Căci de aceea S-a întrupat Dumnezeu, ca să îndumnezeiască pe om prin unirea neîmpărţită şi nedespărţită, neamestecată şi neschimbată dintre firea Dumnezeiască şi cea omenească în Hristos. Iar noi ne putem îndumnezei numai şi numai de credem, ne botezăm întru moartea şi Învierea Sa, lucrăm cele ale mântuirii şi ne împărtăşim din firea Sa omenească îndumnezeită. Pentru aceasta S-a întrupat, a murit şi a Înviat. Iar fără aceasta, nu există îndumnezeire şi mântuire, căci dacă exista, El nu mai murea pe Cruce, nu mai Învia, nu se mai înălţa la Cer (cu firea umană) şi nu mai trimitea pe Duhul Sfânt la cincizeci de zile după Înviere. Faptul că purtăm lumânări aprinse este doar un simbol şi o binecuvântare, nu însăşi împărtăşirea de sfinţenie. Deci, încă o dată, cei ce nu stau la Liturghie şi nu se împărtăşesc de roadele Învierii, prin Trupul Înviat, nu sărbătoresc deplin Paştele şi Învierea… Cât despre bucăţica de pâine binecuvântată, numită “paşte”, ea este anafură, adică pâine rămasă din prescurile din care s-a scos bucata ce este prefăcută în Trupul lui Hristos la Liturghie (bucată numită Agneţ, de la latinescul “agnus”= miel – apropos de Mielul Pascal). În noaptea de Paşte anafura este stropită cu aghiasmă mare (şi vin) şi se rosteşte o binecuvântare specială asupra ei. Însă acest lucru nu ţine loc de Sfânta Împărtăşanie, ci este doar o mângâiere duhovnicească, expresie a dorinţei de comuniune deplină, a dorinţei de a se împărtăşi cândva cu Trupul lui Hristos, dată celor ce sunt opriţi de la Sf. Împărtăşanie din cauza anumitor păcate (între care şi propria nepăsare faţă de Sf. Împărtăşanie – pe care, dacă am dori-o cu adevărat, nu am mai face păcate grele şi ne-am îndrepta viaţa). Prin urmare, în chip firesc, acest “paşte” se dă la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, ca întotdeauna anafura. Din păcate, însă, oamenii preferă doar simboluri, metafore şi alegorii ale mântuirii, şi nu însăşi hrana tare şi reală (despre faptul că ai noştri alergau după “paşte”, dar nu se Împărtăşeau, se plânge şi un ierarh străin, Neofit Cretanul venit în Ţara Românească în secolul XVIII – deci, problema este veche… şi, dacă ajută Domnul, vom reveni asupra ei cândva). Nu vor să-şi dea inima lui Dumnezeu şi visează la o mântuire ieftină (pe bani sau fără), la o reţetă exterioară şi formală, care să nu-i implice fiinţial, pe viaţă. Dar Hristos strigă neîncetat în biserici, prin Evanghelie şi Sf. Liturghie, în conştiinţele noastre: “Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea să vă aprindeţi” de la el. Haideţi, deci, să dăm foc dumnezeiesc existenţei noastre, haideţi să omorâm moartea şi păcatul din noi! Ştim că aceasta nu o putem face singuri, ci numai de la Hristos, prin Hristos, cu Hristos, spre Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel fără de mamă din Tată, şi fără de tată din mamă. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Amin!
Marian Maricaru