Sf. Athanasie din Paros împotriva intercalării troparului Ceasului al III-lea în epicleza euharistică

3.4 (2)

Iată, deci, ce spune unul dintre Părinții renașterii isihaste, Sf. Athanasie al Parosului (1722-1813, data de prăznuire 24 iunie) – marele luptător pentru curățirea tradiției ortodoxe de influențe străine. Desigur, cei cunoscători vor fi mirați de folosirea de către sfânt încă în a termenului metousiōsis care poate trimite la terminologia latină, însă așa cum se plânge el însuși în deschiderea textului din care vom reda mai jos doar o notă a sa, până și în academiile teologice ortodoxe se preda la acea vreme după manule scolastice vestice, pline de greșeli teologice – lucru ce l-a făcut pe sfânt treptat să se înhame la o uriașă muncă de corectare, apoi de renunțare pur și simplu la sursele vestice corupte și la rescrierea completă într-un duh ortodox pe care și ei, ca și noi astăzi, îl redescoperim treptat! De aceea, a aduce în sprijinul păstrării acestor intercalări fragmente din diferiți autori mai noi care au comentat Dumnezeiasca Liturghie fără a avea cunoștință de cercetările și pozițiile critice ale unor sfinți ce au trăit și au exprimat poziții clare încă de acum două secole si jumătate, nu este constructiv și nici nu constituie un argument profund.

Publicăm aceasta și în urma reacțiilor cu iz rascolnic în spațiul românesc (care confundă regretabil Sfânta Tradiție cu tradiționalismul) îndreptate inclusiv împotriva unor juste decizii sinodale ale unor Biserici autocefale sau doar autonome Ortodoxe:

Ajungând la acest cuvânt, am socotit necesar să însemnăm şi să dăm de ştire tuturor că rugăciunile dumnezeieştii transsubstanţieri [metousiōsis], atât de ale dumnezeiescului Hrisostom, cât şi ale Marelui Vasile, sunt acum corupte prin nişte adaosuri străine intercalate din afară de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură, care întrerup continuitatea. Această corupere se arată prin mai multe: 1. observând cu atenţie, am găsit Liturghii şi Evhologhioane, nu numai manuscrise, ci şi tipărite, nu foarte vechi, în care aceste rugăciuni păstrează continuitatea lor iniţială fără vreo intercalare din afară; 2. în Sfântul Munte am găsit multe suluri de pergament, iar în Nea Moni din Chios şi unul de hârtie, în care toate sunt la fel de intacte; 3. am găsit şi o carte hrisostomică editată la Paris în 1630 care are Liturghia lui Hrisostom fără nici un astfel de adaos în rugăciunea transsubstanţierii; 4. la Nicolae Vulgaris se redau şi rugăciunile dumnezeiescului Iacob, fratele lui Dumnezeu, ale lui Marcu Evanghelistul şi ale lui Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, şi în nici una din acestea nu se vede un astfel de adaos din afară care să destrame continuitatea rugăciunii. Căci cum ar fi putut exista un asemenea adaos în acele vremuri, nu numai ale dumnezeieştilor Apostoli, dar şi ale dumnezeiescului Vasile şi Hrisostom, când acest tropar — „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” — pare să fie făcut în timpurile mai din urmă? Iar că rugăciunile de sfinţire ale celor două Liturghii sunt corupte este evident şi e de prisos să se mai îndoiască cineva de aceasta. Dar cine anume a fost cel ce a cutezat această mare îndrăzneală să vâre după atâtea veacuri o mână profanatoare în de Dumnezeu insuflatele rugăciuni ale sfinţilor, nimeni, cred, nu va putea spune limpede. Pare că acest lucru absurd a fost făcut de cineva mânat de un zel lipsit de judecată şi de învăţătură, întrucât în ce priveşte săvârşirea sfintelor daruri avem un diferend cu latinii. Pentru că aceştia gândesc şi spun că darurile puse înainte se săvârşesc prin cuvintele Domnului „Luaţi! Mâncaţi! … Beţi din acesta toţi! etc.”, iar noi spunem că prin rugăciunile preotului pe care le numim epicleze/invocări dumnezeieşti, aşa cum şi toate celelalte Taine se sfinţesc prin epicleze dumnezeieşti. De aceea, unul de‑al nostru, purtat, pe cât se pare, de zel împotriva latinilor, a făcut acest adaos lipsit de învăţătură la rugăciuni, nepricepând din pricina lipsei de învăţătură/cultură — având zel, dar nu şi pricepere [Rm 10, 2] — că acele rugăciuni ale sfinţilor sunt chiar aceasta: rugăciuni, cereri şi implorări: „Şi Te chemăm, cerem şi Te rugăm — spune dumnezeiescul Hrisostom —, trimite Duhul Tău Cel Sfânt… şi fă”, asemenea şi Marele Vasile: „Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Sfinte al sfinţilor” etc. Nemulţumindu‑se cu aceste implorări şi invocări insuflate de Dumnezeu ale dascălilor noştri insuflaţi de Dumnezeu, întrerupând cu mână îndrăzneaţă continuitatea rugăciunilor dumnezeieşti, acela a intercalat cu forţa şi după capul lui cele ce i s‑au părut mai destoinice pentru săvârşirea sfintelor. Iar coruperea sintaxei din rugăciunea Marelui Vasile e încă şi mai rea decât cea din a lui Hrisostom. Pe lângă acestea, un asemenea adaos duce şi la un înţeles absurd; căci rugăciunile sfinţilor [Părinţi] imploră pe Tatăl Cel fără de început ca să facă…, iar acest adaos introduce persoana lui Hristos, căci pe Acesta, Cel ce a trimis pe Preasfântul Duh…, adică pe Iisus Hristos, îl cheamă adaosul să facă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău. Ce absurditate!

SURSA: https://www.pemptousia.ro/2013/02/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721–1813-–-prefata-dogmaticii/

VEDEȚI și articolul plus discuțiile de la: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2018/03/27/americanii-mai-ortodocsi-decat-noi-liturgica-si-misiologie-ortodoxa-liturgica-si-misiologie-ortodoxa/

și de la: http://www.teologie.net/2018/03/05/americanii-mai-ortodocsi-decat-noi/

http://acvila30.ro/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721-1813-prefata-dogmaticii/

2.1

Reclame

13 gânduri despre „Sf. Athanasie din Paros împotriva intercalării troparului Ceasului al III-lea în epicleza euharistică

  1. Iz rascolnic este pe deplin în sufletul tău Mariane atât timp cât Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu hotărât vreo modificare și la nivel Pan Ortodox nu s-a stabilit, iar tu te erijezi în papă infailibil deasupra Sinodului Bisericii Ortodoxe Române!

  2. Cine eşti dumneata, domnule Marian Maricaru ? Cine eşti tu? Eşti autoritate mai înaltă decât Sinodul? Eşti supersinod? Eşti superbiserică? Sinodul judeca, el hotărăște. El mânuiește şi scumpătatea, şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să faca Sinodul? Desigur, ai dreptul să ţi exprimi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care a luat-o Sinodul, dar nu ai nici un drept să lepezi hotârârea Sinodului. El are autoritatea, şi nu tu!.

  3. Frumoasă pledoarie dar falsă:
    „Desigur, cei cunoscători vor fi mirați de folosirea de către sfânt încă în a termenului metousiōsis care poate trimite la terminologia latină, însă așa cum se plânge el însuși în deschiderea textului din care vom reda mai jos doar o notă a sa, până și în academiile teologice ortodoxe se preda la acea vreme după manule scolastice vestice, pline de greșeli teologice – lucru ce l-a făcut pe sfânt treptat să se înhame la o uriașă muncă de corectare, apoi de renunțare pur și simplu la sursele vestice corupte și la rescrierea completă într-un duh ortodox pe care și ei, ca și noi astăzi, îl redescoperim treptat! De aceea, a aduce în sprijinul păstrării acestor intercalări fragmente din diferiți autori mai noi care au comentat Dumnezeiasca Liturghie fără a avea cunoștință de cercetările și pozițiile critice ale unor sfinți ce au trăit și au exprimat poziții clare încă de acum două secole si jumătate, nu este constructiv și nici nu constituie un argument profund.”
    De ce este falsă? Păi ne spune Părintele Sofronie Saharov: Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistaşii, să nu fac şi eu”. Aceasta este o greşeală – criteriul nostru nu sunt papistaşii, ci voia lui Dumnezeu.

    • Dar dumneata cine esti, ma rog, “Felix Ioan”? – In afara de un individ dintre miile care isi enunta opiniile pe un blog, dorind, cica, sa dezbata un subiect, dar care se arata incapabil de a urmari o linie de argumentatie si de a nu amesteca intre ele categorii, precum si de a accepta faptul ca altii nu sunt de aceeasi parere cu el (si acest din urma aspect este, in fond, cel mai neplacut- hai, daca pe om nu il taie capul, asta este, reaua vointa, insa, si ostilitatea reprezinta rezultatul unor alegeri personale). Pana una, alta, dogmaticaempirica a semnalat un fapt, o decizie luata tot de catre un sinod, nu de catre Marian Maricaru, decizie care a fost luata in baza unui anumit suport teologic si istoric. Il faci pe Maricaru rascolnic – cine, insa, nu se impaca deloc cu ideea ca un sinod a luat o astfel de decizie, Maricaru, sau dumneata? Dar probabil ca acum vei incepe iarasi cu Sfantul Sinod al BOR, care nu a decis acelasi lucru, asa ca… (iar aici urmeaza o alta portie de mere cu pere). Sau cu marlaniile, astea nici macar nu necesita referinte, se pot produce rapid 😉

    • Dar dumneata cine esti, ma rog, “Felix Ioan”? – In afara de un individ oarecare, enuntandu-si retorica pe un blog si care se arata incapabil de a urmari o linie de argumentatie si de a nu amesteca intre ele categorii, dar si de a accepta faptul ca altii nu sunt de aceeasi parere cu el (si acest din urma aspect este, in fond, cel mai neplacut- hai, daca pe om nu il taie capul, asta este, reaua vointa, insa, si ostilitatea reprezinta rezultatul unor alegeri personale). Pana una, alta, dogmaticaempirica a semnalat un fapt, o decizie luata tot de catre un sinod, nu de catre Marian Maricaru, decizie care a fost luata in baza unui anumit suport teologic si istoric. Il faci pe Maricaru rascolnic – cine, insa, nu se impaca deloc cu ideea ca un sinod a luat o astfel de decizie, Maricaru, sau dumneata? Dar probabil ca acum vei incepe iarasi cu Sfantul Sinod al BOR, care nu a decis acelasi lucru, asa ca… (iar aici urmeaza o alta portie de mere cu pere). Sau cu marlaniile, astea nici macar nu necesita referinte, se pot produce rapid 😉

  4. Atât timp Biserica Ortodoxă Română este autocefală nu văd care este problema? Sau dacă nu-ți găsești locul Trupul Bisericii lui Hristos te erijezi în avocat al oricărei probleme care se ivește?!
    Domnul a întemeiat Biserica! Ea păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, căci ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este negreşalnică, spune Părintele Sofronie Saharov.
    Părintele Ioannis Romanidis: Aceasta nu înseamnă că omul ajunge ca un alt papă în Biserică, pentru că Biserica se exprimă infailibil doar ca Trup, adică sobornicește! Care-i criteriul teologiei ortodoxe? Succesul. La ce-i bună dogma ortodoxă dacă nu călăuzeşte pe nimeni la curăţire şi luminare? Există unii fanatici care habar n-au de curăţire şi luminare, dar latră toată ziua ca nişte câini în apărarea dogmei ortodoxe şi împotriva ereziilor. Ce ne facem c-un asemenea ortodox? Este o minte îngustă, care n-are habar de tămăduire. Vasăzică, omul acesta ce criteriu are? Pot eu să-i accept drept criteriu pur şi simplu un devotament orbesc faţă de Ortodoxie? Sau trebuie să am drept criteriu succesul Ortodoxiei? Şi ce altceva este succesul acesta dacă nu curăţirea şi luminarea?
    Deci una e să semnalezi o problemă și alta e să erijezi în avocat al unei probleme pe fond obsesional desconsiderând oamenii care au avut experiența luminii necreate precum Sfântul Ioan de Kronstadt sau Părintele Sofronie Saharov și să te opui cu argumente ca ale Cuviosului Atanasie de Paros care nu rezolvă deplin perspectiva luminării și care în argumentație îi scapă Cuviosului Atanasie care ca exponent al renașterii isihaste trebuia să fie pe deplin lămurit. Critica lui nu satisface tocmai pentru că nu are acest criteriu stabilit de Părintele Romanidis:
    Ceea ce duce la luminarea credincioșilor aparține Tradiției, iar ceea ce nu duce la luminare fie nu aparține Tradiției, fie este ceva secundar Tradiției. Vasăzică, de vreme ce există mijloace care îl călăuzesc sau îl ajută pe om să înainteze de la curățire la luminare, înseamnă că mijloacele acestea sunt absolut necesare.
    Vreți să mergeți până în pânzele albe, voie ca de la Banul Ghica! Dar atunci nu veți fi decât niște epigoni protestanți sub acoperire sau cu pretextul că vă susțineți prin Cuviosul Atanasie! Dimpotrivă vă descalificați !
    Iată perspectiva:

    Sfântului Grigorie Palama:
    Preotul slujitor folosindu-se de Cinstitele Daruri, ca de Lumina necreată, urcă duhovnicește drumul care îl duce la Părintele Luminilor. Se urcă într-adevăr și aude cuvinte negrăite și vede lucruri nevăzute. Îl vede pe Stăpânul Hristos…și se umple de admirație, de extaz dumnezeiesc și concurează cu înălțătorii de imne neobosiți – Îngerii și Arhanghelii – devenind el însuși îngerul lui Dumnezeu pe pământ și înainte Sfintei Mese, slujitorul împreună cu întreaga zidire, la cuvintele: Ale Tale dintru ale Tale” se aduce pe sine lui Dumnezeu, și desigur pe toți creștinii din biserică. La acest moment preotul îngenunchează înaintea Sfintei Mese, dar și poporul se roagă în taină, în timp ce la strană se cântă: Pe tine te lăudăm…

    Sfântul Ioan Gură de Aur:
    Ce faci omule, când preotul se află înaintea Sfintei Mese ridicând mâinile spre cer și invocând Duhul Sfânt ca se pogoare și să atingă de darurile puse înainte, atunci trebuie să domnească cea mai mare liniște – cea mai perfectă tăcere. Iar când Duhul Sfânt a trimis harul, când s-a pogorât, când s-a atins de darurile puse înainte, când vezi deja Mielul înjunghiat și pregătit, atunci începi să faci neliniște, ceartă

    Deci nici pomeneală de griji mărunte, chițibușării gramaticale și incoerențe părute în logica inteligenților!
    „Neuroștiințele ne mai spun că atunci când tăcem și ne obișnuim să tăcem, mintea noastră prinde o sprinteneală superioară, pentru că atunci cunoaște și se ridică prin noțiuni care sunt mai cuprinzătoare decât cuvântul. Când vorbesc mult – și nefolositor e și mai rău – vorbirea mea îmi dă șansa unui urcuș limitat de lexic. Atâta cât îmi permite gramatica, cu viteza asta merg. Trebuie să termin o propoziție, să mai termin o propoziție, să mai pun o complementară, să mai găsesc o metaforă. Prin cuvânt merg încet. Când tac, mintea mea e sprintenă, pentru că se debarasează de gramatică și merge din înțeles în înțeles și eu cu mintea ajung foarte departe în jumătate de oră de tăcere, decât dacă aș vorbi. Și acesta este un motiv pentru care, spun neuroștiințele, tăcerea este de mare folos. Și adâncimile pe care le suporta tăcerea, și acolo unde pot coborî în tăcere, sunt locuri pe unde gramatica nu mă ajută. Dacă stau mereu în cuvânt, mintea mea sau înțelegerea mea va fi limitată de gramatică. Asta a spus Wittgenstein: cel care vorbește nu poate cunoaște mai mult decât îi permite gramatica pe care o utilizează. În momentul în care tac, adâncimile mele și înțelegerea minții mele merg mai departe decât permite gramatica. Și noi știm asta. Dacă cineva ne întreabă de ce iubim pe părinții noștri, noi nu putem să găsim în gramatică cuvinte potrivite ca să explicăm toată iubirea noastră. Oricât am spune despre dragostea pentru o persoană, gramatica nu-mi ajunge. Eu trăiesc lucruri pe care nu le pot traduce în cuvinte. De-asta e bine să ieșim din regimul cuvintelor” apreciază Părintele diacon Sorin Mihalache.

  5. @Felix Ioan, pentru că aberați în continuare până și la adresa sfinților și pe lângă subiect, veți fi blocat. Nu înainte de a primi un răspuns și de la Părintele diac. prof. dr. Ică jr (dar și de la alții) care dă dreptate Sf. Athanasie în chestiunea scoaterii troparului Ceasului al III-lea intercalat în mod neavenit în Epicleza Euharistică. : https://www.pemptousia.ro/2013/02/cuviosul-atanasie-din-paros-†-1813-despre-troparul-ceasului-iii-in-epicleza-euharistica/
    Într-un articol din 1938 profesorul de teologie atenian Konstantinos Dyovuniotis[xxv] atrăgea atenţia asupra unui manuscris din Biblioteca Naţională a Greciei din Atena – actualul 2182 (763), 111 file – copiat de un ucenic al lui Atanasie din Paros şi cuprinzând o serie de scrieri inedite ale acestuia[xxvi]. Dintre acestea el publica doar una: o epistolă-tratat cu conţinut liturgic adresată de Atanasie unui oarecare Dorotei[xxvii], identificat în persoana eruditului grec Dorotei Vulismas (cca 1750-1818)[xxviii]. În cel mai vechi catalog al scrierilor lui Atanasie din Paros, făcut de discipolul acestuia A. Mamouka[xxix], tema epistolei către Dorotei, scrisă, potrivit protoprezbiterului Gh. Metallinos, între anii 1786-1788, este rezumată în următoarea suprascriere: „că rugăciunea transsubstanţierii din dumnezeiasca Liturghie a fost coruptă în anii din urmă prin intercalarea din exterior de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură a unui adaos străin şi diferit: «Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh etc.»” Într-adevăr, la cererea „fratelui Dorotei” Vulismas, Atanasie îşi propune să demonstreze faptul că troparul Ceasului III şi celelalte adaosuri (stihuri) legate de el nu-şi au nicidecum locul în rugăciunea epiclezei şi, ca atare, trebuie omise, renunţându-se cu totul la ele ca neavenite.
    Epistola este un mic tratat în care Atanasie din Paros îşi etalează geniul filologic, simţul critic, spiritul logic şi sensibilitatea dogmatică, alături de darul clarităţii, conciziei şi sistematizării. Demonstraţia se desfăşoară metodic în etape succesive. După adresă şi o scurtă introducere, Atanasie descrie într-o primă fază geneza problemei şi aspectul ei documentar. Că rugăciunea epiclezei euharistice e coruptă e o constatare pe care Atanasie mărturiseşte că a auzit-o cu treizeci de ani în urmă la Şcoala Athonită (unde Atanasie s-a aflat între 1751-1757) de la cineva nenumit, foarte probabil de la acelaşi Neofit Kavsokalivitul, filolog şi canonist extrem de erudit şi sensibil la toate pervertirile tradiţiei ortodoxe. Că troparul Ceasului III şi stihurile sunt „adaosuri târzii” i-au mai spus în 1760, în Kerkyra, dascălii Ieremia şi Antonie, profesorii lui Vulgaris şi Theotokis (ambii originari din Kerkyra). Pe când era predicator în Mesolonghi, în 1766-1767, cineva i-a arătat un vechi manuscris al Liturghiilor care aparţinea dascălului Anastasie Gordie, în care aceste adaosuri nu se găseau, cum nu le-a găsit nici în alte în trei suluri manuscrise ale Liturghiilor pe care le-a consultat atât în Vatopedi, cât şi în Tesalonic, precum şi în Chios, unde Atanasie se afla în momentul redactării scrisorii. Neidentificabile în vechile manuscrise, aceste adaosuri – arată apoi Atanasie în a doua etapa a demonstraţiei sale – nu sunt menţionate de nici unul din comentatorii bizantini ai Liturghiei, nici de Gherman († 730), nici de Nicolae Cabasila († după 1392), nici de Simeon al Tesalonicului († 1429), dar nici de comentariul liturgic din 1575 al protoprezbiterului cretan Ioan Natanail; întrucât în comentariul liturgic din 1681 al lui Nicolae Vulgaris adaosurile apar doar în comentarea Liturghiei hrisostomiene, nu şi a celei vasiliene, Atanasie emite ipoteza plauzibilă că interpolarea lor se datorează editorilor acestui comentariu, care au vrut să-l adapteze cu textul deja interpolat al Liturghierelor tipărite. Toate aceste constatări de fapt – absenţa atât din manuscrise, cât şi din comentarii – demonstrează ca adaosurile sunt o „invenţie recentă”. Caracterul tardiv al acestei interpolări este dovedit apoi – într-un al treilea moment – de absurditatea atât gramaticală, cât şi dogmatică: adaosul desfigurează sintaxa rugăciunii „sărind fără succesiune şi fără armonie” de la o Persoană la Alta – în timp ce epicleza e adresata Tatălui, troparul Ceasului III se adresează lui Hristos, chemat apoi să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Hristosului Tău –; absurditatea gramaticală devine însă blasfemie dogmatică, întrucât implică existenţa a doi Hristoşi şi a doi Fii în Iisus! Într-o a patra etapa a demonstraţiei sale, Atanasie încearcă sa răspundă la întrebarea privitoare la motivul acestui adaos, la care considera că – spre deosebire de cea privitoare la persoana interpolatorului care nu va fi ştiută niciodată – se poate încerca o schiţă de răspuns. Adaosul ar fi fost intercalat undeva în zonele greceşti ocupate de italienii romano-catolici, în Creta aflata intre 1211-1669 sub ocupaţie veneţiană sau chiar în comunitatea greacă din Veneţia, din dorinţa de a opune refuzului latin al epiclezei şi fixaţiei pe cuvintele de instituire, o insistenţă deosebită pe epicleza. S-a ajuns astfel la supralicitarea epiclezei deja existente în textele anaforalelor hrisostomiană şi vasiliană, dublată imprudent însă prin troparul Ceasului III, fără a se observa riscanta şi scandaloasa, dogmatic, schimbare de subiect a rugăciunii. Pe lângă aroganţă şi nepricepere, păcatul intervenţiei în textul anaforalei, „ca şi cum ar fi nedesăvârşit”, este unul de neiertat, echivalent cu modificarea prin adaosuri a Simbolului de credinţă. Concluzia practică ce decurge din această demonstraţie şi care alcătuieşte ultima parte a tratatului dascălului din Chios e simplă: adaosurile cu pricina nu trebuie rostite de preoţi, iar Biserica e chemată să întreprindă prin Sinodul patriarhal atât de necesara curăţire de inovaţii a Evhologhionului ortodox „pe cat de important, pe atât de stricat”. Cu aceasta ocazie vor trebui scoase de aici şi alte câteva inovaţii, dintre care Atanasie enumera trei: binecuvântarea darurilor euharistice de către preot şi cuvintele de instituire; sfinţirea vaselor sfinte şi a icoanelor[xxx] şi slujba „întinată” a facerii de fraţi de cruce (adelphopoiesis).
    Poziţia dificilă a troparului Ceasului III cu stihurile lui în rugăciunea epiclezei, demascată de Atanasie din Paros şi într-o notă din Rezumatul dogmelor[xxxi] în care rezumă succint argumentele epistolei către Dorotei, a fost semnalată şi de Nicodim Aghioritul. În Pidalion (Leipzig, 1800), în comentariul la canonul 19 al sinodului local de la Laodiceea, Nicodim arată la litera (e) din nota 1, că ele nu există în manuscrisele şi ediţiile vechi ale Liturghierului, ci reprezintă un adaos introdus „din motive de evlavie” (unii adăugând pe lângă ele chiar şi troparul şi condacul Cincizecimii) „care nu-şi are nici un loc acolo”. Ca atare, „daca vrea totuşi cineva sa le spună luându-se după obicei, să le spună însă înainte de rugăciunea «Încă aducem…»”[xxxii].
    În propunerile de revizuire a textului Liturghierului român din 1931[xxxiii], preotul profesor Petre Vintilescu (1887-1974) remarca faptul că, deşi lipsesc din ediţiile greceşti ultime (Constantinopol 1895, Ierusalim 1908, Brightmann 1895), troparul şi stihurile exista însă la Goar (1720), în ediţiile Veneţia şi în toate ediţiile româneşti, unde fragmentează epicleza. De aceea temeinicul liturgist roman sugera scoaterea troparului Ceasului III dinăuntrul rugăciunii pentru sfinţirea darurilor şi aşezarea lui înaintea acestei rugăciuni. Aceasta modificare, care s-a şi operat apoi, a fost contestată de preotul director de seminar V. Iordache intr-un articol intitulat programatic: „Epicleza întâi, apoi troparul!”[xxxiv]. La aceasta stranie propunere preotul V. Iordache ajungea în esenţă printr-un raţionament gramatical: întrucât troparul spune: „Doamne, Cel ce ai trimis…”, el nu poate fi logic rostit decât după ce preotul se roagă: „Trimite”. Într-un articol de răspuns pe aceasta tema, preotul profesor P. Vintilescu[xxxv] demonta punct cu punct argumentaţia specioasă a preotului Iordache şi reafirma poziţia sa anterioară din 1931 în sensul Pidalionului: „Întâi troparul, după aceea epiclesa!” Preotul Vintilescu arată şi el că troparul nu exista în cele mai vechi manuscrise, fiind un adaos ulterior, generalizat abia în veacul XVI (p. 6), a cărui origine stă „fără îndoială, în pietatea monastică” (p. 4). Acolo unde apare, el nu are un loc fix, fiind intercalat uneori chiar în mijlocul epiclezei pe care o desparte în două, alteori înainte de aceasta. Poziţia antecedentă, şi numai ea, e justificata de „funcţia lui pregătitoare”, de purificare a preotului ca „introducere în ritul epiclezei” (p. 13). Intercalarea troparului în interiorul epiclezei e o „dezarticulare nelogică, nenaturală, inestetică şi supărătoare” (p. 7). Iar poziţia sa posterioară epiclezei (pentru care pleda preotul Iordache) vine din nesesizarea faptului ca în tropar şi în epicleză e vorba de acţiuni diferite ale Duhului Sfânt, care nu se dezvoltă nici în acelaşi plan, nici în aceeaşi direcţie. „Să observăm – scria preotul Vintilescu – ca aceasta rugăciune a epiclesei n-o adresam direct Mântuitorului, cum facem cu troparul Ceasului al Treilea, ci lui Dumnezeu-Tatăl” (p. 19). „Troparul nu este structural în epiclesă. El este în sine o contribuţie ulterioară a pietăţii, iar în ceea ce priveşte aşezarea lui în liturghiere, el constituie o inovaţie” (p. 17). Concluzia practică pe care o trage preotul Vintilescu din aceste constatări – menţinerea troparului, dar înainte de epicleză! – este însă doar una de acomodare, inconsecventă principial. Consecventă e doar soluţia eliminării cu totul a troparului Ceasului III şi a stihurilor lui din epicleză – soluţie aplicată începând cu sfârşitul secolului XIX în Liturghierele greceşti – şi a cărei strălucită demonstraţie gramaticală, istorică şi dogmatică o oferă epistola-tratat a Cuviosului Atanasie din Paros. Epistola liturgistului „colivar” vedea în Grecia lumina tiparului în chiar anul în care preotul Vintilescu publica la Bucureşti remarcabilul, dar şi inconsecventul său studiu. Radicalismul „colivarilor” ştiuse sa distingă cu precizie şi în cazul epiclezei – ca şi în cel al sensului pascal al duminicii şi al împărtăşirii continue – încă de la sfârşitul secolului XVIII, tradiţia patristică autentică, dar uitată, de inovaţiile ulterioare devenite în mod nelegitim „tradiţie”.

  6. Mă scuzați că intervin nelegat de subiectul articolului, dar am verificat AGHIASMA sfințită pe 6 ianuarie 2018, deci după Sinodul din Creta pe care unii îl hulesc. Iar preoții unde merg eu sunt pomenitori.
    Însă ce să vezi: aghiasma nu s-a stricat, deci preoții au har, indiferent ce vor zice unii și alții. Este har în Biserica Ortodoxă Română!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s