«Americanii mai ortodocşi decât noi…» Preluare de pe Teologie.net LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ | LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ

Sursa cu textele justificative de accesat prin linkuri active http://www.teologie.net/2018/03/05/americanii-mai-ortodocsi-decat-noi/

La 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA) a emis o dispoziție însoţită de o notă explicativă (traduse de Mihai Răducă de pe saitul oficial al OCA), prin care corectează textul epiclezei în Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi rânduiala împărtășirii la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite. Precizăm că, renunţarea la troparul Ceasului al III-lea („Doamne, cel ce pe Preasfântul Tău Duh…”), înserat abuziv şi greşit în textul epiclezei, s-a făcut de OCA încă în ediţiile precedente ale Liturghierului. Prin urmare, Biserica Ortodoxă din America a avut curajul şi priceperea de a renunţa la inovaţiile liturgice din sec. XV-XVII. Captivi ai acestor inovaţii au mai rămas doar Biserica Ortodoxă Rusă şi cea Română, care în sec. XVII traducea Liturghiile după cărţile slavo-ruse şi a rămas tributară acestora până astăzi.

Reclame

20 de gânduri despre „«Americanii mai ortodocşi decât noi…» Preluare de pe Teologie.net LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ | LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ

  1. Este o falsă problemă. De fapt Ieromonahul Petru Pruteanu ne induce în eroare. Sfântul Niciodim Aghioritul nu este împotriva acestui stih ” Doamne cel în ceasul al treilea” În Pidalion, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că ar fi de preferat să se spună înainte de epicleză. Citiți Pidalionul și vă veți lămuri!

    Pr. Prof. Univ. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae în: Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, pp. 284 şi 291:
    „Înainte de chemarea Sfântului Duh peste daruri în vederea prefacerii lor, preotul Îl cheamă pe Duhul peste sine şi peste comunitatea bisericească prezentă pentru a se face chemarea Lui peste daruri ascultată. Nu L-am chema, dacă nu ne-ar da puterea să-L chemăm. Nu L-am ruga cum se cuvine, dacă nu ne-ar da Duhul Sfânt puterea să-L rugăm (Rom. 8, 20). Nu am dori să-L avem dacă nu L-am avea de mai înainte. Iar această alternare de dar dat din partea lui Dumnezeu şi de chemare a darului îşi are ca început cererea noastră cu trebuinţa de a-L ruga pentru un dar tot mai mare, până la darul Fiului Său întrupat şi răstignit pentru noi. Şi Persoana Treimii, Care aduce darul Ei în conştiinţa noastră şi ne îndeamnă să-I cerem mereu mai mult, ca Cea care ne curăţeşte de griji şi ne dă elanul spre Dumnezeu, e Duhul Sfînt. Duhul Sfânt e Persoana dumnezeiască Care ne sensibilizează şi ne înflăcărează conştiinţa pentru Dumnezeu, uitând de noi înşine. Iar ca să se vadă că Duhul pe care Îl va chema pentru prefacerea darurilor nu e un Duh fără legătură cu Fiul, preotul Îl roagă întîi pe Fiul să-i înnoiască lui şi credincioşilor pe Duhul dat Apostolilor şi prin ei Bisericii la Cincizecime, la ceasul al nouălea (al treilea cum se socotea în vremea aceea), la ceasul când se întăresc lumina şi căldura soarelui. Momentul acesta al Sfintei Liturghii este o Cincizecime reînnoită în care se recunoaşte că Duhul Sfânt nu va fi dat din nou credincioşilor fără un efort de înnoire prin rugăciune şi din partea lor. Toate cele bune se cer de la Dumnezeu, dar pentru toate se cere şi un efort propriu : „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea (Fapte 2, 15) Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L reînnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Această cerere o repetă preotul de trei ori, căci numărul trei reprezintă infinitatea cererii şi infinitatea darului ca un număr desăvîrşit ce este prin faptul că reprezintă Sfânta Treime, ca fecunditate ce nu anulează unitatea. Între cele trei cereri intercalează stihurile din psalmul 50: «Inimă curată zideşte, întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele» şi «Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine». Nu putem cere pe Duhul fără să cerem şi curăţia. Aceasta se spune de altfel şi în rugăciunea rostită de preot înainte de ieşirea cu darurile, că Hristos e nu numai «adus», ci se şi «aduce» pe Sine, sau se oferă pe Sine Tatălui. Şi cum s-ar aduce pe Sine fără să arate Tatălui dorinţa de a fi primit de El pentru oameni? Comunitatea mulţumeşte Tatălui şi-L binecuvântează pentru că i L-a dat pe Fiul ca Om şi în această calitate ca jertfă adusă Lui pentru ea, jertfă de care, pentru că este adusă Tatălui, se împărtăşeşte ca de o jertfă sfinţită prin aceasta. Dar mulţumirea şi binecuvântarea aceasta i le-a dat Tatălui la Cina cea de Taină întâi Fiul ca Om, şi e firesc ca El să nu uite de ea nici acum, ci aducându-şi-o şi acum în minte, să asocieze la ea şi pe preot şi comunitatea prezentă. De altfel Însuşi Mântuitorul a spus ucenicilor că Se va ruga pentru noi : «Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veci» (Ioan 14, 16). Sfântul Chiril din Alexandria spune direct că «avem rugător la Tatăl pe Iisus Hristos care este ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru ale întregii lumi». De altfel, dacă Duhul Se roagă cu noi cu suspine negrăite, venind pe de altă parte ca un răspuns la rugăciunea noastră (Rom. 8, 11, 15), de ce n-ar lucra şi Fiul pentru noi pe lângă Tatăl? Pe de altă parte în însăşi prezentarea Sa ca jertfă în continuare pentru noi e implicată cererea Lui. Dacă cuvintele ar fi numai ale omului, ele n-ar avea nicio putere. De câte ori nu simţim lipsa de putere şi de capacitate de a exprima tainele vieţii prin cuvintele noastre? Dar în cuvintele rostite de preot, la Sfânta Liturghie, Hristos Însuşi este Cel ce deschide prin ele orizonturile Tainei şi Îşi aduce în ele puterea Sa dumnezeiască. Pe lângă aceea pe drept cuvânt se observă că preotul vorbind la plural în epicleză (ca în aproape toate rugăciunile liturgice) vorbeşte în numele Bisericii, al Trupului tainic al Domnului. De aceea vorbeşte prin el Hristos. Întrucât pe de altă parte Hristos îşi uneşte cererea Sa cu rugăciunea preotului în cererea Duhului din epicleză, şi întrucât atât rugăciunea preotului cât şi cererea lui Hristos unită cu a sa este o «jertfă cuvântătoare» expresia aceasta se poate referi la cererea amândurora”

    • Mă tem că faceţi un proces de intenţie părintelui Pruteanu…
      Faptul că într-un loc aţi găsit o referinţă care spuneţi că este a Sf. Nicodim Aghioritul nu înseamnă că nu se pot eventual aduce alte referinţe ulterioare ale aceluiaşi sfânt în aceeaşi chestiune.
      Remarc şi faptul că deşi puteaţi spune nişte titluri şi în dreptul părintelui Pruteanu (că ceva doctorat cred că are şi el, iar profesor a fost sigur), totuşi ţineţi să înşiraţi multe titluri în dreptul părintelui Stăniloae. Aceasta pare deja o formă de manipulare care ar putea ţine la cei care caută argumente de autoritate, nu logice. Se pot găsi în opera părintelui Stăniloae şi afirmaţii greşite (o fi bine să deschidem acestă cutie a Pandorei?), deci nu este cazul să îl luăm ca măsură a Ortodoxiei întotdeauna şi în orice lucru. De altfel, nu există vreun Sfânt Sinod care să-l fi declarat ca atare. Dar Sfinte Sinoade care au renunţat la aceste adaosuri în zona epiclezei există.
      Apoi, acest citat dat de dumneavoastră reprezintă nişte gânduri teologice evlavioase ale părintelui Stăniloae în legătură cu forma actuală interpolată a anaforalei. Nu problematizeză în legătură cu necesitatea sine qua non a acestor interpolări târzii, nici cu necesitatea de a nu reveni la forma iniţială.
      Să avem o Săptămână a Patimilor binecuvântată!

  2. Într-o notă ( subînsemnare canonică) la canonul 19 al Sinodului din Laodiceea,Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: […] iar de voiește cineva a le zice , să le zică înaintea rugăciunii. ”Încă îți aducem”
    În altă ordine de ideii este o chemare, o invocare prealabilă a harului Duhului Sfânt. Părintele Stăniloae scria: „Protestanții și neoprotestanții au rămas cu un Hristos nesfințitor prin Duhul Sfânt” (Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, Mânăstirea Sihăstria, 1993, p. 39). Iar ieromonahul Petru Pruteanu este jenat de orice prezență a harului Duhului Sfânt contrar Sfântului Ioan Gură de Aur care ne explică importanţa acestei pregătiri lăuntrice: „harul nu se împărtăşeşte (transmite) decât sufletelor atente şi cu luare aminte… Căci dacă nu arătăm o dorinţă vie (aprinsă) pentru binefacerea pe care o cerem, nu-i vom aprecia decât, slab preţul şi însemnătatea… Aşa că Dumnezeu voieşte ca mai întâi sufletul nostru să se pregătească (să se dispună) printr-o luare aminte activă, pentru a primi plenitudinea harurilor Sale”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la Faptele Apostolilor, 6) și totodată în contradicție cu Sfântul Isaac Sirul: „Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea să simiţi dorul Duhului şi dorinţa Lui”(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X, cap. LXVIII, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, 1981, p. 347.)

    • Veniţi din nou cu un sofism. Toată Dumnezeiasca Liturghie este o pregătire pentru primirea Duhului, de fapt a Trupului lui Hristos în Duhul şi a Duhului, de la Tatăl, prin Hristos – Fiul Întrupat etc. Nu adăugarea acum câteva secole a Troparului Ceasului al Treilea era ce lipsea de un mileniu şi jumătate Liturghiei şi nu la aşa ceva se referea Sf. Ioan Gură de Aur. Că dacă se referea la aceasta, sincopa el anforaua cu acest tropar dintru început. Acestea sunt adaosuri evlavioase pe care dacă cineva le doreşte cu tot dinadinsul le poate pune, iar dacă cineva nu le pune nu greşeşte cu nimic.
      Oricum, Dumnezeiasca Liturghie se adresează Tatălui, prin Fiul, în Duhul.

  3. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, în Liturghierul explicat, IBMBOR, 1998, p. 254:
    Adaosul „prefăcându-le cu Duhul Tă cel Sfânt” s-a îndătinat însă în uz și în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, dar poate că nu atât printr-un proces de automatism , cât mai degrabă pentru motivul că finalul epiclezei din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă o formulă ce apare ca mai expresivă…împiedicând astfel a fi eludat în practică. De aceea nu socotim necesară. nici utilă o epurare a textului actual al Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare….

    • Să fim serioşi. Este un sofism. Atunci să se numească Liturghia Sfinţilor Vasile şi Ioan, nu Liturghia Sf. Vasile. Nevoia acestui adaos arată o proastă sau nesatisfăcătoare înţelegere a teologiei din anaforaua Sfântului Vasile cel Mare şi o incoerenţă gramaticală (din câte spune PS Nicolae Popoviciu în lucrarea sa „Epicleza euharistică”. Şi – după cum arată şi articolul de faţă – a fost scoasă SINODAL de mai mai multe Biserici Ortodoxe. Deci, nu este o hachiţă a părintelui Pruteanu.

      • În primul rând Ieromonahul Petru Pruteanu are foarte multe versiuni personale de interpretare. Pentru domnia sa Maica Domnului nu este proslăvită, îndumnezeită. Citiți în cărțile sale și veți vedea nestorianismul evident! Nu recunoaște harul în Taine. Vedeți în cartea cu Sfântul Maslu editată la Sophia!
        Analfabetismul patristic al zilelor noastre este atât de mare, încât orice «teolog» poate spune aproape orice lucru, atribuindu-l unui «Sfânt Părinte», fără să fie corectat. Părintele Sofronie Saharov spunea: Acest obicei de a folosi izolat și în afara duhului de nevoință citatele din Sfinții Părinți pentru a susține gândirea noastră căzută și egoistă, este cea mai mare erezie. Scoțându-i pe Sfinții Părinți în afara duhului de nevoință, îi dezbinăm. Și fiecare dezbinare este o schimbare în rău. Toți ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înțeleagă, fără să fie în stare a le tâlcui drept.
        Dacă vreți să mergeți pe linie protestantă urmând Ierom. Pruteanu nu mai e mare lucru de făcut! Chapeau!

  4. Părintele Sofronie Saharov ne împărtăşeşte din propria experienţă:
    Analiza intelectuală a semnificaţiei şi importanţei acestei Sfinte Taine – Liturghia – nu este de ajuns. Întreaga fiinţă a preotului — inima, mintea, trupul — trebuie să se unească într-o rugăciune plină de întristare pentru lume.
    O, Preadulce Hristoase, Cel ce ai trimis pe Duhul Sfânt peste sfinții Tăi ucenici și apostoli, Pe Acesta Bunule, trimite-L și peste noi, nevrednicii, și prin aceasta învață-ne pe noi să Te cunoaștem pe Tine și deschide-ne nouă calea mântuirii Tale.
    Şi cu cât mai mult se întristează, cu atât mai puternică e puterea tămăduitoare trimisă lumii prin rugăciunea sa. Noi, ortodocşii, îl trăim pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie şi mai ales Hristos trăieşte în noi în timpul Liturghiei. Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu. Noi zicem: «Vremea a face a Domnului este (Ps 118, 26)». Înseamnă că acum este vremea ca să lucreze (Însuşi) Dumnezeu. Hristos slujeşte, noi trăim împreună cu Hristos slujirea Lui.
    Romano-catolicii, în Liturghia lor, dau importanţă cuvântului lui Hristos «Luaţi, mâncaţi» şi consideră că în clipa aceea se face prefacerea. Dar Hristos ca Om (firea omenească) S-a rugat şi L-a chemat pe Tatăl. De aceea rugăciunea anaforalei este rugăciunea către Tatăl, ca acesta să trimită Duhul Sfânt să prefacă vinul în trupul şi sângele lui Hristos. Când ne bazăm doar pe cuvintele acestea ale lui Hristos şi nu ne rugăm Tatălui să-L trimită pe Duhul Sfânt, atunci făptuim păcatul lui Adam, adică autoîndumnezeirea. Apostolii spuneau că Dumnezeu L-a ridicat pe Iisus din morţi, deoarece ei nu despărţeau între lucrarea Fiului şi a Tatălui şi a Duhului Sfânt, de vreme ce lucrarea este comună Dumnezeieştii Treimi.
    Dumnezeiasca Liturghie este firul în care îl cunoaştem pe Dumnezeu şi felul în care ni Se face nouă cunoscut Dumnezeu. Hristos a săvârşit o dată Sfânta Liturghie şi aceasta rămâne în veşnicie. Firea omenească îndumnezeită a Lui a trecut în Sfânta Liturghie veşnic, îl cunoaştem în mod amănunţit pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârşim noi este aceeaşi Liturghie pe care a făcut-o Hristos în Joia Mare, la Cina cea de Taină.
    În capitolele 14-17 din Evanghelia de la Ioan este redată Dumnezeiasca Liturghie, astfel în Sfânta Liturghie înţelegem Sfânta Scriptură. Biserica primară a trăit fără Noul Testament, dar nu şi fără Sfânta Liturghie. Primele consemnări, imne şi scrieri există în Sfânta Liturghie. În Sfânta Liturghie trăim pe Hristos şi înţelegem şi cuvântul Lui. Precum Hristos i-a curăţit pe ucenicii Săi cu cuvântul Său şi le-a zis: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (In 15, 3) şi a curăţat şi picioarele ucenicilor Săi cu apă, aşa şi pe noi, în prima parte a Sfintei Liturghii, ne curăţeşte pentru a putea sta împreună cu El la masa dragostei. Scopul Sfintei Liturghii este de a ne preda lui Hristos. Dumnezeiasca Liturghie ne învaţă un anume etos, etosul smereniei. Precum Hristos S-a jertfit, aşa trebuie şi noi să ne jertfim. Chipul Dumnezeieştii Liturghii este chipul Celui ce a sărăcit pentru noi. În Dumnezeiasca Liturghie încercăm să ne smerim, deoarece avem sentimentul că acolo există Dumnezeul cel smerit.
    Dumnezeiasca Liturghie s-a făcut o dată pentru totdeauna, este veşnică. De fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta Liturghie noi reînnoim, reurcăm pe vârfurile ei. Dacă trăim anumite momente ale Liturghiei, atunci înţelegem măreţia ei, cum s-a întâmplat cu Serafim de Sarov, care a văzut îngeri intrând în biserică în vremea Vohodului celui mic. Urmărim Sfânta Liturghie până o trăim. Dumnezeiasca Liturghie ne învaţă să trăim cu inima. Săvârşind Sfânta Liturghie, împlinim porunca lui Hristos: aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (Lc 22, 19; I Cor 11, 24). De aceea şi noi zicem: «amintindu-ne aşadar de această poruncă mântuitoare», astfel de fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie facem ascultare de cuvântul lui Hristos, intrăm în dumnezeiasca mistagogie, în Liturghia lui Hristos.
    Tot ce a făcut Dumnezeu o dată rămâne veşnic. Asta se petrece şi cu Sfânta Liturghie. O dată a săvârşit Hristos în cămara cea de sus Cina cea de Taină şi aceasta va rămâne veşnic. În funcţie de jertfa pe care o face şi de harul în care intră în duhul Liturghiei, creştinul primeşte harul de la Dumnezeu, se curăţeşte de patimi. Dumnezeiasca Liturghie, în săvârşirea ei, este cerere şi rugăciune pentru toată lumea. Aceasta este aşa-zisa preoţie-slujire împărătească. Astfel, omul ajunge la sfârşitul veacurilor, nu aşteaptă ziua Domnului, ci această zi a Domnului vine către el. Şi aceasta se întâmplă în har, se face fără de început şi fără de sfârşit.
    Şi ori de câte ori am repeta această slujbă, dată nouă, după buna Lui Pronie pentru noi, oricât ne-am umple cu noi şi noi pătrunderi în realitatea liturgică, noi nu ajungem niciodată s-o descoperim până la «capăt». Dar suntem totuşi cuprinşi de bucurie şi de frică — ne împărtăşim cu Viaţa Dumnezeiască şi de data aceasta nu mai avem putere să ne despărţim de necuprinsul mare gând al Creatorului şi Părintelui nostru, gând ce ni se deschide. Cu adevărat Dumnezeu ne-a iubit pe noi şi ne-a chemat să fim cu El în vecii vecilor.
    Autentice sunt dimensiunile Liturghiei — cu adevărat dumnezeieşti şi noi nu vom epuiza niciodată cuprinsul lor, mai ales trăind încă în trup. Liturghia este acţiunea lui Dumnezeu Însuşi; ea aparţine în întregime planului veşniciei; într-însa apare iubirea Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, în iubire, în compătimirea pentru păcătoşii care pier.

    Preotul Profesor Gh. Florovsky ne învaţă:
    Tot sensul suveranităţii Ortodoxiei asupra timpului constă tocmai din identitatea numerică a Bisericii celei una şi unice în existenţa ei ecumenică, catolică şi necurmată în timp, în continuitatea neîntreruptă a succesiunii ierarhice, a săvârşirii Tainelor, a comuniunii credinţei şi a acţiunii unui Duh Unic şi a unui har unic care lucrează în toate acestea. Aceasta, deci, este unitatea Trupului lui Hristos, unitatea Casei lui Dumnezeu, în care au trăit nu numai odinioară, ci trăiesc şi locuiesc şi acum, toţi cei adormiţi în credinţă şi evlavie, cum sunt Sfinţii Asceţi şi Sfinţii Părinţi. Iar acum, fiecare preot care săvârşeşte Sfânta Liturghie nu repetă numai cuvintele pe care le-a grăit odinioară, în faţa altarului, Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom, ci într-o comuniune reală, deşi cu totul de neînţeles, liturghiseşte literalmente lui Dumnezeu împreună cu ei. În orice slujbă este prezentă în chip nevăzut întreaga Biserică, ca adevărată «singură turmă» care aduce în comun şi împreună rugăciunile şi mulţumirile Domnului Iisus Hristos şi Părintelui Său. Şi aceasta nu este o legătură psihologică, subiectivă cu trecutul, ci unitatea ontologică a Bisericii şi a vieţii. În Biserică timpul stă pe loc, fiindcă aici nu există moarte şi întreruperea vieţii pământeşti nu întrerupe raportul viu al generaţiilor.

  5. Dacă preotul ar fi înaintat de la Botez și Mirungere și ar fi ajuns în stadiul de luminare nu ar mai trebui să mai adauge acel tropar: „Doamne Cel în ceasul al treilea ai trimis pe Duhul Sfânt”. Nefiind în stadiul de luminare este mare folos teologic, nu din evlavie – să tânjească pentru luminare, adică Duhul Sfânt să se roage în inima preotului cu suspine negrăite, energia noetică să fie tămăduită așa cum spune Părintele Ioannis Romanidis în Dogmatică empirică….și de asemenea Sfântul Iustin Popovici: Taina sfântă a zilei Duhului Sfânt, a Cincizecimii, este următoarea: duhul omului trebuie să fie umplut și desăvârșit de Duhul Sfânt, adică să se sfințească, să se lumineze și să se îndumnezeiască prin Duhul Sfânt. Această taină sfântă se săvârșește neîncetat în Biserica lui Hristos, și de aceea Biserica este cu adevărat o Cincizecime continuă…Începând cu Sfânta Cincizecime, ziua Sfântului Duh, fiecare suflet, creat după chipul lui Dumnezeu, din Biserica lui Hristos este un rug aprins, care în chip neîncetat arde și se mistuie în Dumnezeu și către Dumnezeu, astfel încât întotdeauna o limbă de foc se află deasupra și înlăuntrul lui..

    • Dar de unde ştiţi dvs dacă preotul a ajuns sau nu la luminare? Şi cine a ajuns, deci, să nu mai pună?
      Apoi, dacă de la Cincizecime fiecare suflet din Biserică „arde neîncetat şi se mistuie în Dumnezeu…” şi totdeauna se află o limbă a Duhului peste el, vă contraziceţi cu ce spuneaţi la început, anume că preoţii (înţeleg că susţineţi că toţi) nu lucrează despătimirea şi luminarea. Hmmm! …
      Nu în ultimul rând, prezenţa Duhului înseamnă prezenţa Fiului şi a Tatălui. Iar Duhul Se dă prin Fiul de la Tatăl. Nu se poate accentua unilateral doar Duhul.

      • Deci dacă doriți un dialog constructiv parcurgeți vol. I și Vol.II Dogmatică empirică, Ioannis Romanidis. Acolo veți găsi explicit toate aceste nuanțe:
        Atunci când mintea se golește, iar patimile omului sunt biruite, atunci vine Duhul Sfânt și-l cercetează pe om, și atunci Duhul preia Rugăciunea și Duhul Însuși se roagă în inima omului. Noi îi aducem lui Dumnezeu slăvire cuvântătoare, iar Dumnezeu ne dă slăvire noetică. Acest e un dar al lui Dumnezeu către om. Și când avem cercetarea aceasta a Duhului Sfânt, e dovada că suntem templu al Duhului Sfânt. Pentru că toți Îl au pe Duhul înlăuntrul lor, dar nu toți sunt temple ale Duhului Sfânt. Numai cine Îl are pe Duhul rugându-se e templu al Duhului Sfânt. Aceasta e diferența. În Biserica primară orice creștin botezat trecuse în stadiul luminării. De aceea nu existau aceste auxiliare liturgice, slujbe lungi și altele. De aceea a apărut iconostasul. La început nu exista iconostas. Pentru că naosul era doar pentru luminați. Spațiul Altarului era deschis; avea cel mult un suport pe care puneau o icoană a lui Hristos și una a Preasfintei. Dar mai pe urmă prin viața pe care o duceau nu mai aveau înlăuntrul lor mintea luminată, așa că clericii slujeau în spatele dverei, de-acum ascunși de popor, pentru că nu trebuia ca Tainele să fie văzute de cei care nu erau în starea luminării. Și rugăciunile au început să fie făcute în taină, pentru că sunt pentru cei luminați, nu pentru toată lumea.
        De asemenea se poate mai poate vedea tot Romanidis în Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei Romeice, Teologia Părintelui Ioannis Romanides, Editura Renașterea, Cluj, 2015, p. 324:
        Cei care nu au sporit de la Botez către luminare se află încă în etapa curățirii. Mulți oameni care nu ajuns la luminare au fost primiți la Împărtășanie și continuă să fie primiți și astăzi. Odată cu rărirea luminării s-au instituit perioade de post pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau încă etapa curățirii.

        Părintele Sofronie remarcă acest ultim scop: Când duhul nostru este îndreptat în întregime către Dumnezeu, toate întrebările încetează. Nu mai rămâne decât o întrebare: cum să ai pe Duhul înlăuntru şi să-L păstrezi? Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, 2011, Alba Iulia, p. 58.
        Părintele Ioannis Roamanidis:
        Revelația despre dumnezeieștile Taine este aceeași la toți cei îndumnezeiți, de aceea există o identitate de învățătură la toți cei îndumnezeiți. Aceasta este Tradiția Patristică la care se raportează toți ortodocșii. Dacă cineva va încerca să teologhisescă atunci când se va separa de acest nucleu al experienței și de această învățătură, chiar și de istoria acestei învățături, este imposibil să nu cadă în erezie. Faptul că va cădea este inevitabil. Dacă nu în erezie, cel puțin în interpretarea eronată a Sfintei Scripturi sau a Sfintei Tradiții.
        Cel ce urmează metoda speculativă și dialectică în înțelegerea dogmelor Bisericii nu va înțelege niciodată adevărul. Cel ce urmează metoda duhovnicească sub îndrumarea unui Părinte duhovnicesc, în tradiția celor îndumnezeiți va învăța multe. Dar nimic nu va învăța acela care, imitându-i pe gânditorii raționaliști ai apusului, va supune judecății sale pe Proroci, Apostoli și Sfinți, așezându-se mai presus, ca un judecător peste ei în privința adevărului despre Dumnezeu.
        Cine teologhisește cu mintea plină de gânduri nu o să dea o teologie corectă, pentru că trebuie să aibă numai un singur gând în mintea lui. Dacă are alte gânduri în minte nu poate teologhisi corect. Poate să teologhisească mai mult sau mai puțin despre teologia ortodoxă, pentru că va citi texte patristice, hotărâri sinodale, și are o cunoaștere formală despre credință, dar nu va putea niciodată să ordoneze corect întregul material și să înțeleagă relația pe care o au aceste nume și înțelesuri cu realitatea experienței duhovnicești a Părinților.
        Succes în Dogmatică empirică…..altfel rămâne idilică!

      • Problema cea mai grava, cu acel tropar, nu este stilul pietist (nu ca pietismul nu ar fi si el o mare problema), ci sugestia donatista. Lucrarea asupra Darurilor, la fel ca toate lucrarile Duhului, in Sfintele Taine, nu depinde de vrednicia/nevrednicia, luminarea/neluminarea slujitorului. Daca ajungem sa sustinem necesitatea acelui tropar din motive de felul “luminarii” slujitorului, sustinem ca “neluminarea” lui ar impiedica lucrarea Duhului in Tainele pe care le slujeste, altfel spus sustinem parerile donatistilor.

  6. Păi nu vă contrazic….dar ați ajuns la concluzia Ieromonahului Pruteanu:
    protosinghel » 24 Mar 2012, 09:56

    Fiecare crede ce poate. Eu cred că e Lumină Sfântă.

    Ei, scriu şi eu ceva. Poate că unele lucruri le repet, iar altele le nuanţez.
    Cred că toţi consideră că Lumina de la Ierusalim este sfântă într-un anumit fel. Şi nu doar cea de la Ierusalim, ci şi cea care este pe Sfânta Masă dintr-o biserică de la ţară. Orice biserică ortodoxă este Betleem, Tabor, Ierusalim, Golgota şi Sf. Mormânt. Nimic nu-i lipseşte!
    Întrebarea este dacă se aprinde sau nu în chip minunat.
    Eu am fost în 2004, chiar în Sâmbăta Mare, acolo de faţă. Dacă sincer, nu ştiu ce să zic… Un lucru vă zic totuşi: să fiţi atenţi că bărbile iau foc chiar şi în prima secundă după aprinderea acestei lumini! :x6
    Desigur unii mă vor judeca că nu sunt credincios. Ba sunt f. credincios (nu şi credul) şi v-am spus ce se întâmplă real cu acel foc!
    Şi aprinderea lumânărilor la alte persoane decât la patriarh se pare că este un mit. Doar se vorbeşte, dar nimeni nu a văzut sau a filmat/fotografiat fenomenul.

    Şi încă ceva: istoria nu ştie nici un evreu sau musulman care să se fi convertit ca urmare a acestei „miuni”. Nu vi se pare straniu?

    Eu cred că problema cu această lumină/foc este pusă greşit. Convingerea mea ortodoxă îmi spune că la Paşti Hristos înnoieşte luminile din toate Bisericile Ortodoxe şi dacă 2000 de ani am putut sluji de Paşti fără a aduce acea lumină de la Ierusalim, nu înţeleg de ce se face atât haz de necaz acum.

    Eu nu exclud că acea lumină se aprinde în mod minunat, dar nici nu mă interesează dacă este aşa sau nu. Alte minuni mă interesează: aducerea mea pe lume, botezul, călugăria, preoţia mea şi, mai ales, posibilitatea de a mă împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ce-mi mai trebuie?

    Hristos a înviat!
    Cu respect, ieromonah Petru Pruteanu

  7. Nu împiedică donatist în niciun fel… poate doar în mintea ta vomi-cami. Una e prefacerea Darurilor prin epicleză care nu are legătură cu starea duhovnicească a preotului și alta este terapia la care din motiv soteriologic preotul trebuie să participe. Roamnidis: Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mântuiesc dacă mă iubește Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot să ajung la starea luminării, astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veșnic și întunericul cel mai dinafară”Ierotheos, Dogmatică empirică, vol. II, partea a doua, Editura Doxologia, 2017, p. 148.

    Sfântul Ioan de Kronstadt scria…..să citească pentru sine troparul „Doamne cel ce ai trimis pe Preasfântul tău Duh” În acest timp, niciun suflet nu trebuie să să rămână rece, ci fiece suflet trebuie să se în înflăcăreze de iubire pentru Domnul; răcesc sufletul: grjile și patimile de fiecare zi cum ar fi plăcerile, lăcomia după câștig, iubirea de avuții, mânia vrajba, invidia, gelozia. În aceste momente, mai mult ca oricând, sufletele noastre să ne fie asemeni unor făclii aprinse, unor cădelnițe arzânde, răspândind bună mireasmă….fiind că în aceste minute se săvârșește înfricoșătoarea taină a prefacerii prin Duhul Sfânt a pâinii și a vinului în Preacuratul Trup și Sânge….Sfântul Ioan de Kronstandt, Liturghia : Cerul pe pământ, Deisis, 1996, Cap III, Despre Dumnezeiasca Liturghie, p.151
    „Canonul liturgic cere o atenţie deosebit de responsabilă; cel mai înalt fiind momentul epiclezei. Preotul, şi împreună cu el toţi cei prezenţi în biserică, se adresează lui Dumnezeu – Tatăl, să trimită pe Duhul Sfânt. Şi Acesta se coboară şi săvârşeşte ceea ce s-a cerut în rugăciune”
    Arhimandritul Sofronie, Despre Rugăciune, S
    Blog de Dogmatică Empirică
    …adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!
    chitu Lacu, 2001, p. 143.

    Deci corolar: Atunci când vorbim despre teologie empirică, vorbim despre evlavie empirică – nu despre pietism. Teologia este evlavie empirică. Nu este cuvinte, este ceva foarte concret – Ioannis Roamnidis, Teologie Patristică, Metafraze, 2011, p. 212

    Cine e slab n-are decât să urmeze ideile acestui blog chipurile de „Dogmatică Empirică”
    …„adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică” ! Mvai! Fericiți cei săraci cu sexul! Succes!

    • Nu vă mai răspund eu, că văd că vă coborâți la jigniri incoerente la adresa preopinenților. Mă întreb dacă vă apucați să jigniți și sfinții care au vorbit clar împotriva a ceea ce, în mod atât de greșit teologic, dar și ca manieră duhovnicească, susțineți dvs.

      Iată, deci, ce spune unul dintre Părinții renașterii isihaste, Sf. Athanasie al Parosului:

      Ajungând la acest cuvânt, am socotit necesar să însemnăm şi să dăm de ştire tuturor că rugăciunile dumnezeieştii transsubstanţieri [metousiōsis], atât de ale dumnezeiescului Hrisostom, cât şi ale Marelui Vasile, sunt acum corupte prin nişte adaosuri străine intercalate din afară de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură, care întrerup continuitatea. Această corupere se arată prin mai multe: 1. observând cu atenţie, am găsit Liturghii şi Evhologhioane, nu numai manuscrise, ci şi tipărite, nu foarte vechi, în care aceste rugăciuni păstrează continuitatea lor iniţială fără vreo intercalare din afară; 2. în Sfântul Munte am găsit multe suluri de pergament, iar în Nea Moni din Chios şi unul de hârtie, în care toate sunt la fel de intacte; 3. am găsit şi o carte hrisostomică editată la Paris în 1630 care are Liturghia lui Hrisostom fără nici un astfel de adaos în rugăciunea transsubstanţierii; 4. la Nicolae Vulgaris se redau şi rugăciunile dumnezeiescului Iacob, fratele lui Dumnezeu, ale lui Marcu Evanghelistul şi ale lui Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, şi în nici una din acestea nu se vede un astfel de adaos din afară care să destrame continuitatea rugăciunii. Căci cum ar fi putut exista un asemenea adaos în acele vremuri, nu numai ale dumnezeieştilor Apostoli, dar şi ale dumnezeiescului Vasile şi Hrisostom, când acest tropar — „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” — pare să fie făcut în timpurile mai din urmă? Iar că rugăciunile de sfinţire ale celor două Liturghii sunt corupte este evident şi e de prisos să se mai îndoiască cineva de aceasta. Dar cine anume a fost cel ce a cutezat această mare îndrăzneală să vâre după atâtea veacuri o mână profanatoare în de Dumnezeu insuflatele rugăciuni ale sfinţilor, nimeni, cred, nu va putea spune limpede. Pare că acest lucru absurd a fost făcut de cineva mânat de un zel lipsit de judecată şi de învăţătură, întrucât în ce priveşte săvârşirea sfintelor daruri avem un diferend cu latinii. Pentru că aceştia gândesc şi spun că darurile puse înainte se săvârşesc prin cuvintele Domnului „Luaţi! Mâncaţi! … Beţi din acesta toţi! etc.”, iar noi spunem că prin rugăciunile preotului pe care le numim epicleze/invocări dumnezeieşti, aşa cum şi toate celelalte Taine se sfinţesc prin epicleze dumnezeieşti. De aceea, unul de‑al nostru, purtat, pe cât se pare, de zel împotriva latinilor, a făcut acest adaos lipsit de învăţătură la rugăciuni, nepricepând din pricina lipsei de învăţătură/cultură — având zel, dar nu şi pricepere [Rm 10, 2] — că acele rugăciuni ale sfinţilor sunt chiar aceasta: rugăciuni, cereri şi implorări: „Şi Te chemăm, cerem şi Te rugăm — spune dumnezeiescul Hrisostom —, trimite Duhul Tău Cel Sfânt… şi fă”, asemenea şi Marele Vasile: „Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Sfinte al sfinţilor” etc. Nemulţumindu‑se cu aceste implorări şi invocări insuflate de Dumnezeu ale dascălilor noştri insuflaţi de Dumnezeu, întrerupând cu mână îndrăzneaţă continuitatea rugăciunilor dumnezeieşti, acela a intercalat cu forţa şi după capul lui cele ce i s‑au părut mai destoinice pentru săvârşirea sfintelor. Iar coruperea sintaxei din rugăciunea Marelui Vasile e încă şi mai rea decât cea din a lui Hrisostom. Pe lângă acestea, un asemenea adaos duce şi la un înţeles absurd; căci rugăciunile sfinţilor [Părinţi] imploră pe Tatăl Cel fără de început ca să facă…, iar acest adaos introduce persoana lui Hristos, căci pe Acesta, Cel ce a trimis pe Preasfântul Duh…, adică pe Iisus Hristos, îl cheamă adaosul să facă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău. Ce absurditate!

      • Aveam pretenții de la tine Mariane!
        Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne precizează în Filocalia vol. XI:
        „Oare nu sunt şi în Scriptură cuvinte care sunt sminteală pentru cei neînvăţaţi şi necunoscători ai înţelesului lor duhovnicesc? Ne obligă aceasta să întrebăm: Pentru ce n-a arătat Dumnezeu în chip limpede înţelesul duhovnicesc al Scripturii, ca să nu se vatăme oamenii, ci le-a lăsat sfinţilor din diferite timpuri osteneala să tâlcuiască întrebările ce se pun? De aceea există «dascăli şi tâlcuitori (exegeţi)», cum spune Apostolul (I Cor. 13:28). Nu rătăci deci în privinţa bărbaţilor despre care ai întrebat. Căci dacă le-ar fi cerut lui Dumnezeu, le-ar fi primit. Căci zice: «Tot cel ce cere, primeşte, şi cel ce caută, află» (Matei 7:8). Dumnezeu a descoperit calea vieţii prin proroci şi apostoli, dar în aşa fel că fiecare a grăit despre ea în parte. De aceea nu s-a grăit despre ea numai printr-unul. Şi ceea ce a lăsat unul (nespus), a grăit altul prin voia lui Dumnezeu. Aşa a făcut Dumnezeu şi cu sfinţii de după aceea. Şi ceea ce spun unii fără destulă limpezime, o spun cei de după ei altfel, ca totdeauna să se slăvească Dumnezeu prin sfinţii Lui. Căci acelaşi este şi Dumnezeul celor dintâi şi-al celor de după ei. Lui se cuvine slava în veci. Amin
        Părintele Ioannis Romanidis ne arată criteriu:
        Ceea ce duce la luminarea credincioșilor aparține Tradiției, iar ceea ce nu duce la luminare fie nu aparține Tradiției, fie este ceva secundar Tradiției.

        Iar Cuviosul Atanasie de Paros se exprimă în numele lui!
        Părintele Ioannis Romanidis ne lămurește: Aceasta nu înseamnă că omul ajunge ca un alt papă în Biserică, pentru că Biserica se exprimă infailibil doar ca Trup, adică sobornicește.
        Sfântul Grigorie Teologul:
        Dar cazul rar (excepția) nu se face lege pentru Biserică, fiindcă nici primăvara nu o face numai o rândunică și nici geometria o singură linie!

        Deci nu putem lua ca măsură sobornicească părerea Cuviosului Atanasie! Tu nu vezi Mariane, la subtilitatea ta de student teolog, că acele argumente sunt obiecții colaterale, chițibușării logice, gramaticale, care nu împiedică starea de curățire spre luminare care trebuie să preocupe pe fiecare preot! Crezi că în fața Sfintei Mese la momentul epiclezei Hristos îl întreabă pe preot de probleme de logică sau de gramatică? La ce se uită Hristos oare?
        Părintele Dumitru Stăniloae:
        Aşadar, deşi „toţi ne-am botezat întru Hristos în apă şi în Duhul Sfânt – zice cuviosul Nichita Stithatul – şi toţi mâncăm aceeaşi mâncare duhovnicească şi bem aceeaşi băutură duhovnicească, care sunt Hristos, totuşi, nu întru toţi din noi binevoieşte Dumnezeu”. Pentru că neavând smerenia şi virtuţile lui Hristos „am fost găsiţi goi de plinătatea Duhului Sfânt şi departe de cunoaşterea lui Dumnezeu”. Căci, din cauza păcatelor, din neîmplinirea virtuţilor, Iisus Hristos rămâne ascuns în adâncul inimii „nesesizat şi nesimţit , iar mie mi se pare că Te am, dar de fapt eu zac în întuneric şi rătăcesc în neştinţă, stăpânit de o nesimţire totală”.
        Dacă nu ne apropiem cu acest sentiment , înseamnă că suntem într-o extremă scâlciere, închişi într-o nepăsare şi nesimţire. Şi însuşi acest lucru înseamnă o condamnare a noastră, o cădere din adevărata umanitate, o stare de îngroşare, care nu e lipsită de un chin, de o ucigătoare plictiseală.
        În acest sens, Domnul, Care ni Se dă cu căldura dragostei Lui nemărginite faţă de noi, ne devine foc arzător sau chinuitor. De aceea spun Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul că însăşi iubirea lui Dumnezeu ne va fi un foc care ne va arde în viaţa viitoare. Căci chinul nostru etern va însoţi lipsa de dragoste în care ne-am scufundat. Va fi un chin etern arzător, pentru că scâlcierea a ajuns până la neputinţa de a scăpa de ea. Vom trăi un regret etern, dar şi neputinţa de a scăpa de starea pe care ne-am creat-o prin continua noastră nepăsare faţă de alţii. Împietrirea şi chinul vor fi legate în mod paradoxal, ca şi libertatea şi neputinţa.
        Pe de altă parte, în faptul de a nu putea uita neîmplinirile datoriilor faţă de alţii nici când, concomitent cu eternitatea degradării noastre, se arată valoarea necondiţionată şi eternă a celorlalte persoane, sau întemeierea valorii lor în dragostea lui Dumnezeu faţă de ele. Orice păcat faţă de un om e un păcat faţă de Dumnezeu, deci un păcat uriaş, care are nevoie de iertarea Lui.
        Şi dacă nu obţinem iertarea aici, vom avea să dăm socoteală pe planul etern. Iată cum avem motiv să ne pocăim cât încă suntem pe pământ, şi simţirea nu ni s-a atrofiat total, şi să cerem iertarea pentru păcatele săvârşite. De aceea ne apropiem de Trupul şi de Sângele Domnului cu pocăinţa şi cu frica cu care ne vom apropia de Judecata din urmă. Chiar a nu simţi trebuinţa de a cere iertare, e un semn de extirpare a sensibilităţii.
        Venind prin Euharistie în noi, Hristos împlineşte pe de o parte dorul nostru de unire cu El, întreţinut în noi tot de El prin credinţa în El, umplându-ne de Harul Lui, de care eram plini de dor prin aşteptare.
        Iată ce sens are pocăinţa cu care ne apropiem de împărtăşirea de Hristos. De aceea frica de care suntem cuprinşi când ne apropiem de Trupul şi Sângele Domnului, e şi o frică de a nu ne apropia învârtoşaţi în păcate şi deci o frică să nu cumva să nu primim iertarea lor, vindecarea de deteriorarea produsă de ele – împietrirea inimi. De aceea e şi o frică însoţită de o rugăciune stăruitoare.
        Numai în acest duh de jertfă ne putem apropia de Hristos care şi El ni Se împărtăşeşte în starea de Jertfă, căci numai într-o stare adecvată cu cea a Domnului primit ne putem uni cu adevărat în Duh cu El. Ne unim cu Hristos cel Jertfit, în stare de jertfă, adică postind, omorând egoismul prin milostenie etc. pentru ca puterea stării lui de Jertfă şi mai mult să întărească în noi duhul de jertfă, de mortificare a pornirilor păcătoase şi de întărire a omului nou, al învierii. În catolicism s-a pierdut conştiinţa că credinciosul se împărtăşeşte de Hristos în stare de Jertfă, de aceea diversele teorii ale teologiei catolice au evaporat din învăţătura creştină că Hristos e în Euharistie în stare de Jertfă. În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare.
        Dacă se spune şi despre Euharistie că este spre iertarea păcatelor şi nu numai spre viaţa de veci, aceste păcate sunt cele care au mai rămas ascunse conştiinţei noastre şi n-au putut fi iertate în Taina Pocăinţei pe baza mărturisirii. Prin Euharistie se desăvârşeşte această viaţă ca unire deplină cu Hristos.
        Epitimia atunci când o dă duhovnicul înseamnă, deci, un mijloc de tămăduire a firii îmbolnăvite prin păcat, tămăduire ce are nevoie de durată, în cursul căreia firea nu poate lua hrana Împărtăşaniei, destinată celor sănătoşi. În catolicism păcatul nu provoacă nicio boală în fire. Firea, în concepţia catolică, neîmbolnăvindu-se prin păcat, nu e în primejdie de moarte pentru ea să primească hrana tare a Euharistiei.

        Părintele Ioannis Romanidis:
        «Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit.» (I Cor. 11, 28:30). Cu alte cuvinte, cineva se cercetează pe sine pentru a vedea dacă este un mădular al Trupului lui Hristos aflat în starea de luminare. Altfel, el se împărtășește din pâine și din pahar «cu nevrednicie» (I Cor. 11:27). Într-o astfel de situatie, acela este încă «neputincios» sau «bolnav» și chiar «mort» duhovnicește (I Cor. 11:30), de ex. nu ia parte întru învierea persoanei lăuntrice și astfel încă nu se împărtașește la Euharistie spre viața în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.

  8. Pingback: Sf. Athanasie din Paros împotriva intercalării troparului Ceasului al III-lea în epicleza euharistică | Blog de Dogmatică Empirică

  9. Pingback: Sfântul Athanasie din Paros împotriva intercalării (adaosului) troparului Ceasului al III-lea în epicleza euharistică – Ortodoxia mărturisitoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s