„Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu”. Articolul păr. prof. Gheorghe Metallinos despre criteriile de canonizare ale sfinților (inclusiv ale mucenicilor, care pot fi cinstiți înainte de canonizare).

Recentele proclamări de noi sfinţi[i], în masă, de către Biserica Ortodoxă, prin acţiunea Patriarhiei Ecumenice, dar şi de către Biserica Rusiei, mi-au stimulat cugetările care urmează în privinţa unui aspect esenţial al procedurii „recunoaşterii” Sfinţilor în tradiţia ortodoxă.

1. Tradiţia patristică ortodoxă atribuie caracterizarea de Sfânt[ii] acelor persoane care au ajuns la îndumnezeire şi constituie mărturisitorii acesteia [ai îndumnezeirii] în cadrul istoriei. Conform Sfântului Ioan Damaschin, cinstim pe Sfinţi ca pe unii care sunt „uniţi cu Dumnezeu după alegerea voinței și Îl primesc pe Acesta să locuiască în ei și, prin părtășia cu El, ei se fac prin har ceea ce este El prin fire”. Sfinţii sunt „bisericile însufleţite ale lui Dumnezeu, corturile Lui însufleţite”, pentru că „prin intermediul minții, Dumnezeu S-a sălășluit în trupurile lor”.[iii].

Unul dintre cele mai îngrijorătoare simptome ale vremii noastre – rod al înstrăinării adânci a criteriilor noastre teologice – este abordarea mântuirii, şi în consecinţă, şi a sfinţeniei, prin prisma eticii, în cadrele strădaniei morale şi ale îmbunătăţirii omului. Datorită instalării treptate a predominării criteriilor umaniste şi moraliste, îndumnezeirea a ajuns să fie considerată un fapt moral, iar nu unul ontologic, o schimbare „după har” a firii şi a întregii existenţei a omului. Conform tradiţiei ortodoxe, „îndumnezeirea cea de negrăit” îi consideră pe cei care participă la ea „nezidiţi, fără început şi de necuprins […], deși în ceea ce privește firea proprie au fost creați din nimic”[iv]. Prin îndumnezeire, adică prin unirea cu Dumnezeu în har, conform Sfântului Grigorie Palama, „Dumnezeu se cuprinde (în mod perihoretic) întreg în toți cei vrednici, iar toți sfinții sunt cuprinși în întregime de Dumnezeu, primind în ei înșiși pe Dumnezeu întreg”[v]. Însă, coruperea şi epuizarea criteriilor isihaste a dus la înlocuirea spiritualităţii cu moralismul şi a sfinţeniei cu merituozitatea umanistă[vi].

2. A fost deja dovedit că, în tradiţia ortodoxă, „recunoaşterea persoanelor slăvite de Dumnezeu, a celor plăcuţi Lui şi aşezarea acestora în rândurile Sfinţilor s-a făcut, se face şi trebuie să se facă cu concursul conştiinţei bisericeşti generale a păstorilor şi păstoriţilor, fără vreo altă iniţiativă sau intervenţie oficială a conducerii bisericeşti”[vii]. De asemenea, recunoaşterea spontană şi unanimă a sfinţeniei nu a fost niciodată arbitrară, nici nu s-a bazat pe bunul renume sau pe moralitate, ci pe mărturii palpabile şi sensibile, şi pe dovezile provenite de sus ale realităţii îndumnezeirii.

Marele teolog al vremurilor moderne, Evghénios Voúlgaris (1716-1806) spune privitor la recunoaşterea Sfinţilor: „Binecuvântat Dumnezeu, care nu lasă nemărturisit pe pământ adevărul Său”[viii] (vezi Fapte 14,17). Atât Voúlgaris, dar şi alţi teologi ai Bisericii noastre de dinaintea lui, în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, fac apel la cuvântul Apostolului Pavel: „pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă” (2Cor. 10,18). Conform practicii bisericeşti vechi de secole, Sfinţii nu sunt recunoscuţi pe motive moraliste, sociale ori lumeşti, ci în urma vădirii sfinţeniei lor de către Însuşi Dumnezeu, prin semne neîndoielnice, în afara oricărei critici şi a vreunei umbre de îndoială.

Profesorul Amílkas Alivizátos, într-un studiu al său[ix], a adunat toate condiţiile prealabile ale practicii Bisericii Ortodoxe în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, iar acestea sunt:

a. apartenenţa la Biserică („prin intermediul Sfântului Botez”)

b. mărturisirea credinţei ortodoxe

c. viaţa sfântă

d. servicii deosebite aduse religiei creştine şi Bisericii (Sf. Constantin cel Mare, de exemplu)

e. „mărturia minunilor săvârşite de Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului, în viaţă sau după moarte”[x].

Aceste criterii au fost avute în vedere în toate proclamările de noi Sfinţi care au avut loc în ultimii zeci de ani. Deja Evghénios Voúlgaris îşi pusese problema dacă criteriile din vremurile mai vechi mai pot fi puse în aplicare fără vreo schimbare în timpurile mai noi. Dar asupra acestei probleme vom reveni. Aici trebuie făcută observaţia că, în afara cazului muceniciei reale[xi] «pentru Hristos», care constituie o dovadă în sine a îndumnezeirii, „viaţa sfântă întru toate”, ca element al sfinţeniei, poate fi dovedită doar prin mărturia acelora care se găsesc în situaţie de luminare de la Duhul Sfânt, pentru că „cel duhovnicesc toate le judecă, pe el însă, nu-l judecă nimeni” (1Cor. 2,15).

„Cei duhovniceşti”, adică cei care au luminarea Duhului Sfânt, au capacitatea de a discerne pe ceilalţi purtători de duh şi, în consecinţă, de a mărturisi sfinţenia inimii[xii], pentru care estimarea exterioară sau verdictul popular nu sunt suficiente. Criteriul „serviciilor deosebite” aduse Bisericii este cu neputinţă de evaluat şi, în acelaşi timp, periculos pentru evaluarea sfinţeniei pentru că,dacă e interpretat într-un mod interesat, el poate fi utilizat în sprijinul oricărei oportunităţi. Insistenţa Bisericii Greciei şi celei a Ciprului de a face clară diferenţa dintre martiri ai credinţei şi martiri ai neamului[xiii]confirmă exagerările şi abuzurile la care poate duce implementarea acestui criteriu cu preponderenţă şi în dauna celorlalte criterii.

3. Conştiinţa patristică, continuă şi neschimbată, este aceea că sfinţenia se recunoaşte pe baza vădirii ei de către Însuşi Dumnezeu prin intermediul minunilor (autentice). Acest criteriu este cel mai sigur, din punct de vedere bisericesc, şi este predominant în domeniul aghiologhiei ortodoxe. Patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1660-1669)[xiv]prezintă pe scurt experienţa Bisericii. Astfel, el scrie: „trei sunt cele care mărturisesc sfinţenia omului: mai întâi, ortodoxia ireproşabilă, apoi dobândirea tuturor virtuţilor, care rezultă din împotrivirea până la sânge faţă de păcat şi, în sfârşit, arătarea de la Dumnezeu a minunilor şi semnelor peste fire. Cea dintâi este necesară pentru mântuire. A doua este caracteristică a sfinţeniei. Iar a treia este cea mai necesară pentru dovedire”[xv].

Acest text, scris în urma provocării occidentale şi străbătut de dorinţa explicită de a diferenţia practica ortodoxă de denaturarea occidentală, are o importanţă semnificativă datorită deplinătăţii teologice şi limpezimii lui. El diferenţiază, pe de o parte, adevărul de sfinţenia închipuită („meşteşugită”, vezi 2Pt. 1,16) şi, pe de alta, lasă dovedirea sfinţeniei lui Dumnezeu şi nu oamenilor. Bazându-se pe cele afirmate de Patriarhul Nectarie, Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) reia această temă, dând, după cunoştinţa noastră, o sentinţă finală privind practica bisericească în lucrarea sa Noul Martirologhion: „Este cunoscut, scrie el, învăţătorilor Bisericii noastre, faptul că moaştele Cuvioşilor nu primesc închinare ca fiind sfinte dacă Dumnezeu nu dovedeşte prin ele minuni, sau cel puţin, nu le cinsteşte prin bună-mireasmă, astfel încât să fie arătate oamenilor credința lor și dragostea lor pentru Dumnezeu”. În această consideraţie, Sfântul Nicodim se bazează pe criteriul „vieţii celei sfinte întru toate”. Şi continuă: „Moaştele Mucenicilor, însă, primesc închinare ca fiind sfinte, fără minuni şi bună-mireasmă[xvi],ca să se vădească tuturor, prin însăşi dovada în fapt a martiriului, desăvârșita lor dragoste pentru Dumnezeu; dragoste care și mai înainte în chip vădit se găsea în mucenici; prin urmare, minunile pot fi socotite aproape inutile ca dovezi”[xvii]. Adică, minunile nu încetează să aibă legătură directă cu sfinţenia, atât doar că, în cazul cinstirii Mucenicilor, ele nu mai au o semnificaţie doveditoare esenţială („aproape inutile”), din moment ce martiriul în sine constituie dovada faptului îndumnezeirii[xviii]. De altfel, moaştele adevărate ale Sfinţilor constituie o minune în sine, prin depăşirea stricăciunii fireşti şi prin întreruperea dizolvării fizice a sistemului celular[xix].

4. Preferarea „slăvirii de către Dumnezeu” drept criteriu al sfinţeniei constituie tradiţia continuă a Bisericii noastre, exprimată de-a lungul vremii în scrierile teologice. Ne vom limita strict la cele mai caracteristice exemple:

a. Istoricul Socrate (sec. al V-lea d.H.), referindu-se la sfinţenia lui Spiridon al Trimitundei, face următoarele observaţii: „… pentru a arătă virtutea acestuia, este de ajuns să amintesc faima lui care încă se păstrează, dobândită fiind, pe de-o parte, prin voia lui Dumnezeu, şi pe de alta, ca unul locuind pe pământ, [din faptul că] cele mai multe fapte ale lui au fost văzute de localnici”. Dar şi cu privire la Sfântul Donátos din Evroía Epirului, el scrie: „…încă și alte multe minuni mărturisesc localnicii”[xx].

b. Această practică care avea să se încetăţenească şi mai mult în vremea iconomahiei[xxi]va continua şi în epoca modernă. Astfel, în cazul Sfântului Grigorie Palama, recunoaşterea lui întru sfinţi nu a fost datorată prinosului său teologic uimitor sau vieţii sale ascetice, ci îndeosebi minunilor sale. Elevul şi biograful său, Filothei Kókkinos (patriarh ecumenic între 1354-1355 şi 1364-1370), notează următoarele: „… și iubesc și cinstesc pe acesta ca sfânt datorită minunilor lui pe care le-a lucrat după trecerea de aici la Dumnezeu, arătându-şi mormântul ca pe un izvor de minuni”[xxii].

c. După căderea Constantinopolului, situaţia continuă fără schimbare. Ba chiar se observă intensificarea importanţei acordate criteriului minunilor. Astfel, în cazul Sfintei Filothéea din Atena, în documentul patriarhal de recunoaştere a cinstirii bisericeşti sunt notate următoarele: „…deoarece s-a adeverit în mod sigur smereniei noastre în chip sinodal că preadumnezeiescul trup al preacuvioasei Filothea […] este plin de bună mireasmă și revarsă neîncetat mir și dăruiește vindecare bolnavilor care se apropie de dânsa și au trebuință de tămăduire, am socotit de cuviință…”[xxiii].

În privinţa Sfântului Gherasim din Kefallonía, documentul patriarhal de canonizare face următoarele observaţii: „Și în vremurile noastre a binevoit Dumnezeu ca pe dumnezeiescul Gherasim, cel ce a vieţuit în chip cuvios și plăcut lui Dumnezeu, să-l facă chip al viețuirii după Hristos și al dumnezeiștii virtuți, ale cărui virtuți și izbânzi din timpul vieții nu doar pe oameni i-au făcut a se minuna, fiind vestite pretutindeni de către cei ce le-au văzut, ci chiar de Dumnezeu îndeosebi au fost adeverite și pecetluite în fiecare zi prin minunile câte spre folosul celor ce au trebuință și vin la dumnezeiescul lui lăcaș le lucrează Harul cel mult dăruitor al începătorului de bunătăți Duh”[xxiv]. Acelaşi lucru este susţinut şi în cazul Sfântului Dionisie din Zákynthos[xxv].

d. Ajungând în epoca noastră, în documentul patriarhal de proclamare a sfinţeniei lui Nectarie al Eghinei, printre altele, se declară: „…atât în viață, cât și după moarte, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lucrării minunilor…”, precum și „…având în vedere viața cea sfântă și sfântul sfârșit al acestui bărbat cuvios, precum și minunile care au fost săvârșite printr-însul până acum și încă se săvârșesc…”[xxvi].

În privinţa Cuviosului Evghénios Etolianul, (canonizat în 1982), documentul patriarhal de canonizare motivează hotărârea în următorul fel: „… multe semne privind cuvioşenia a arătat…” şi „…privind la viața lui cuvioasă și plăcută lui Dumnezeu și la serviciile deosebite aduse Bisericii Mame și Ortodoxiei…”[xxvii]. Este unul dintre rarele cazuri în care motivaţia nu este dată de minuni, ci de serviciile aduse Bisericii. Desigur, conţinutul acestor servicii trebuie să aibă legătură cu observaţia următoare: „…având o contribuție importantă la vădirea multora dintre noii mucenici…”[xxviii].

Cu mult mai mult decât dovezile „ştiinţifice” pe care le invocă documentul de canonizare grecesc[xxix] este mai importantă mărturia monahului şi a ucenicului Cuviosului, Anastásios Górdios: „iar eu m-am încredințat că acesta era părtaș și harismei înainte-vederii”[xxx], care, însă, paradoxal, lipseşte din textul patriarhal. Aceeaşi importanţă este acordată minunilor şi în cazul Sfântului Panaghís (Basiás)[xxxi], al Sfântului Eustathie al Tesalonicului[xxxii], dar şi în cazul Sfântului Maxim Grecul, despre care,în propunerea de canonizare înaintă Sfântului Sinod al Bisericii Greciei de către Fericitul Mitropolit al Artei, Ignatie, se scrie că „s-a remarcat ca mărturisitor şi a fost slăvit prin minuni”[xxxiii].

5. Criteriul atribuirii de „servicii deosebite” faţă de Biserică nu este unul izolat în practica bisericească. El este dovada vocii de neoprit a conştiinţei bisericeşti, adică a Cultului ortodox. Din contră, chiar şi în cazul acesta, conştiinţa bisericească nu încetează să caute dovedirea de sus a sfinţeniei respectivei persoane. Cel mai caracteristic caz este acela al Marelui Constantin. Conform imnografiei praznicului său, ceea ce a înclinat cu adevărat balanţa în favoarea aşezării lui între sfinţi a fost experienţa viziunii sale (vederea Crucii), care arată alegerea sa de către Dumnezeu: „chipul Crucii pe cer văzându-l şi ca Pavel chemare nu de la oameni luând”, „…de unde ai primit cunoașterea Duhului”. În paralel sunt scoase în evidenţă şi dovezile palpabile ale sfinţeniei lui: „a cărui raclă izvorăște tămăduiri…”[xxxiv]. Dovezi similare sunt aduse şi pentru Sfânta Teodora, soţia împăratului Theófilos, ale cărei sfinte moaşte nestricate sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană din Kerkyra. Introducerea ei în rândul sfinţilor nu se bazează doar pe acţiunea ei filo-ortodoxă semnificativă din 843, nici pe sfârşitul ei cuvios, ci pe locuirea Harului în sfintele ei moaşte, dovadă a prezenţei Acestuia fiind nestricăciunea şi minunile săvârşite: „de-Dumnezeu-încununată [Teodora], racla sfintelor tale moaște, plină fiind de har, îi arde pe demoni”[xxxv], se menţionează în imnurile slujbei ei.

Vrednic de atenţie este faptul că vădirea sfinţeniei prin intermediul minunilor a luat o turnură viguroasă pe tărâmul religiozităţii populare care, după cum este cunoscut, a păstrat în memoria ei istorică, dar şi în practicile ei, multe elemente isihaste. Astfel, este foarte răspândită în poporul ortodox credinţa că „Sfântul, dacă nu face minuni, nu se cinsteşte”. Este un proverb care, în diverse variaţiuni – atât în sensul strict al cuvântului, cât şi în cel metaforic –, se găseşte nu doar la poporul grec, ci şi la celelalte popoare ortodoxe, ba chiar şi în Occident, lucru care dovedeşte vechimea acestei convingeri şi rădăcinile ei adânci[xxxvi].

6. În concluzie, observăm că denaturarea simţită a criteriilor bisericeşti în ultimele secole, datorită influenţelor puternice şi continue din afară, îndreptăţeşte atitudinea Patriarhului Nectarie al Ierusalimului în privinţa subiectului recunoaşterii sfinţeniei. Consideraţia lui teologică este susţinută la modul absolut şi de marele Evghénios Voúlgaris.

Săvârşirea de minuni este condiţia prealabilă necesară pentru acceptarea sfinţeniei pe care amândoi o au vedere, căci „dovedirea prin semne” este motivată de cuvântul: „Deși, în vechime, celor ce viețuiau după Dumnezeu cu sinceritate nu li se cerceta cu atenție acest lucru [facerea de semne şi minuni], în vremea noastră, a vicleniei, a făţărnicirii facerii de minuni şi a falsificării ipocrite a virtuţilor, foarte mult îl căutăm, îl cerem și îl chemăm la judecată”[xxxvii]

Bazându-se pe această condiţie prealabilă, atât Patriarhul Nectarie, dar şi Evghénios Voúlgaris resping moaştele apusene, negând totodată existenţa sfinţeniei adevărate în Occident, după schismă. Aşadar, ce altceva înseamnă acest lucru, dacă nu negarea posibilităţii existenţei sfinţeniei acolo unde se pierd criteriile ei cele drepte, luminarea Duhului Sfânt şi îndumnezeirea?


[i] În ultimii 30 de ani au fost recunoscuţi ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică următorii: Panaghís (Basiás) (4.2.1986), Arsenie Cappadocianul (11.2.1986), Maxim Grecul (31.5.1988), Eustathie şi Symeon, Arhiepiscopi ai Tessalonicului (10.6.1988), şi sunt avute în vedere anumite propuneri spre noi proclamări (precum, de exemplu, cea a Cuviosului Savva din Kálymnos). Biserica Rusă a adăugat nouă sfinţi în Sinaxar în 1988, cu ocazia prăznuirii a 1000 de ani de ortodoxie. Vezi Information aus der Orthodoxen Kirche, nr 11/1988, pp. 124-129 (“Brief lives of the Saints canonized by the Local Council of the Russian Orthodox Church of 1988”). Noii Sfinţi şi motivaţiile canonizării lor sunt: a) Marele Prinţ Dimitrie Donski (1350-1389) («slăvit drept Sfânt naţional ca recunoaştere a serviciilor aduse Bisericii şi Naţiunii»), b) Andrei Rubliov (1360-1400) («recunoaşterea vieţii lui sfinte, mărturisită de contemporanii lui şi de meşteşugul pictării icoanelor prin care proclamă oamenilor zilei adevărul»), c) Maxim Grecul (1470-1556) («recunoaşterea vieţii lui sfinte şi a minunilor săvârşite de el»), d) Mitropolitul Macarie (1482-1563) («recunoaşterea vieţii lui sfinte mărturisite de mulţi contemporani, a darului vederii profetice şi a marilor servicii aduse Bisericii Ruse»), e) Arhimandritul Paisie Velicikovski (1722-1794) («pentru viaţa lui sfântă, ascetică, fiind un mare om de rugăciune şi învăţător al rugăciunii lui Iisus care a reînnoit în monahismul modern aspectul mântuitor al îndrumării duhovniceşti, dar şi un scriitor religios care a descris în lucrările sale calea renaşterii spirituale pentru toţi cei ce caută mântuirea»), f) Xenia Grigorieva (1732-începutul sec. al XVIII-lea) («lumina dragostei creştineşti, hărăzită cu o binecuvântată viaţă ascetică pe parcursul vieţii ei pământeşti, ne străluceşte şi mai puternic după adormire»), g) Ignatie Briancianinov (1807-1867) («pentru sfinţenia vieţii revelate în lucrările sale scrise în duhul adevăratei tradiţii patristice ortodoxe»), h) Stareţul Ambrozie (1812-1891) («pentru sfinţenia vieţii manifestată în dragostea faţă de aproapele, pentru smerenia, adâncimea cugetului şi facerea de minuni, precum şi pentru profunda lui venerare de către poporul ortodox»), i) Theofan Zăvorâtul (1815-1894) («un ascet plin de credinţă şi de evlavie care a lucrat îndelung şi a expus în scrierile sale calea creştină către viaţa veşnică»). Procedura proclamării noilor sfinţi ai Bisericii Ruse este studiată indirect de către profesorul Evánghelos Theordórou în revista „Ekklisía” nr. 14/1.10.1988, p. 515, nota 51. Vezi şi revista «Epískepsis» nr. 398/10.5.1988, p. 8. Obiecţii privind nu doar procedura urmată, ci vizând şi sfinţenia unora dintre cei noi proclamaţi, au fost publicate în periodicele religioase greceşti, precum „Orthódoxos Týpos” nr.794/17.6.1988. Teologul Athanássios Sakaréllos vorbeşte într-un articol despre „tentativa de impresionare a omului de rând”, de „criterii inconsistente teologic”, despre „oportunism” şi „denaturarea Sinaxarului Bisericii Ortodoxe”.

[ii] Despre semnificaţia termenului „Sfânt” în Biserica Primară, vezi H. Delehaye,Sanctus, Bruxelles 1927, M. R. Asting, Die Heiligkeit im Urchristentum, Gottingen 1930, p. 202, Andréas Fytrákis, Leípsana kai táfoi Martýron katá tous treís prótous aiónas, Atena 1955, p. 6, precum şi bibliografia lui. Pentru problemele mai extinse privind canonizarea, vezi Andréas Fytrákis, Ai antidráseis katá tis timís ton Agíon en ti archaía Ekklisía kai ta aitía autón, Atena 1956.

[iii] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4 (15) 88, P.G. 94, 1164B-1168C.

[iv] Sf. Maxim Mărturisitorul, Perí aporeías, P.G. 91, 1144ΑΒ. Vezi Sf. Grigorie Palama,Ypér ton ierós isychazónton, 3, 1, 31.

[v] Sf. Grigorie Palama, Ypér ton ierós isychazónton, 3, 1, 27.

[vi] Vezi Ioánnis Romanídis, Romaíoi í Romioí Patéres tis Ekklisías, vol. 1, Tessalonic 1984, p. 25.

[vii] Amílkas Alivizátos, „I anagnórisis ton agíon en ti Orthodóxo Ekklisía”, în periodiculTheología nr. 19 (1941-48), p. 44. Vezi şi p. 36: «Biserica în unanimitate, cler şi popor, la unison şi fără activităţi organizatorice sau ceremoniale, recunoaşte sfinţenia celor cinstiţi, iar această recunoaştere cu valoare universală constituie şi practica validării şi consacrării recunoaşterii martirilor şi sfinţilor în Biserică”. Pe aceeaşi temă, vezi Hris. Papadópoulos, „Perí tis anakirýxeos Agíon en ti Orthodóxo Ekklisía”, în periodicul Ekklisía nr. 12 (1934), pp. 331-335, precum şi Mitropolitul de Dérkon, Konstantínos (Harisiádos), „I anagnórisis agíon en ti Orthodóxo Ekklisía katá tin táxin tou Oikoumenikoú Patriarcheíou” în Epistimonikí parousía Estías Theológon Chálkis , vol. I, Atena 1987, pp. 225-241. În afara bibliografiei mai vechi pe care o dă Alivizátos, vezi şi Mitropoitul de Sérres, Konstantínos, „Perí anagnoríseos ton agíon en ti Orthodóxo Ekklisía, în periodicul Theología nr. 27 (1956), pp. 609-615.

[viii]Vezi Epistola lui Evghénie Voúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metá to schísma Agíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisías kai ton ginoménon en autí Thaumáton, Atena 1844, p. 4.

[ix] Vezi nota VII.

[x] Amílkas Alivizátos, „I anagnórisis ton agíon en ti Orthodóxo Ekklisía”, Theología nr. 19 (1941-48), pp. 45-46.

[xi] În privinţa neacceptării de către Biserică a martiriului ereticilor şi a considerării acestuia drept un martiriu mincinos, vezi Andréas Fytrákis, Ai antidráseis katá tis timís ton Agíon en ti archaía Ekklisía kai ta aitía autón, Atena 1956, p. 22.

[xii] Vezi Macarie al Egiptului, Omilíai pnevmatikaí, Tessalonic 1985 (ed. Nik. Tsomesídis), Omilia 9, c. 8, p. 166: „Ce cuvânt este vrednic să spună slava de la Dumnezeu [pe care o au] sfinţii din racle şi rămăşiţele de oase, slavă care creşte în toată vremea, sfânta şi buna mireasmă pe care acestea o răspândesc, izvorârile de mir, harismele vindecărilor, lucrarea puterilor şi descoperirile cele felurite şi mântuitoare care ne vin prin acestea ?”.

[xiii] Pe această temă, vezi şi Stylianós Papadópoulos, Oi Neomártyres kai to doúlon Génos, Atena 1974, p. 24. În privinţa noilor mucenici, mai pe larg, vezi «Praktiká Theologikoú Synedríou », (17-19 noiembrie 1986) Tesalonic 1988.

[xiv] Despre personalitatea Patriarhului Nectarie, vezi articolul lui N.E. Tzirákis în Th.I.E, vol. I (1966), pp. 396-397.

[xv] Despre poziţiile prezentate de fraţii de la Ierusalim cu privire la Petru, verhovnicul Apostolilor vezi Despre începutul contestării Papei, Iaşi 1682, pp. 201 şi 209. Epistola lui Evghénie Voúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metá to schísma Agíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisías kai ton ginoménon en autí Thaumáton, Atena 1844, pp. 20, 112.

[xvi] Vezi articolul lui Athanásios Pários, Perí Neomartýron: óti eínai ághioi kai prépei na timóntai os toioúoi, prín í ekdotheí epikyrotikí apófansis tis Dioikoúsis Ekklisías.

[xvii] Nicodim Aghioritul, Néon Martyrológion, Atena 1963, p. 24.

[xviii] Vezi Andréas Fytrákis, Leípsana kai táfoi Martýron katá tous treís prótous aiónas, Atena 1955, p. 9.

[xix] Vezi Grigorie Palama, Omilía 25, în Duminica Tuturor Sfinţilor, par. 6: „Ce cuvânt este vrednic să spună slava de la Dumnezeu [pe care o au] sfinţii din racle şi rămăşiţele de oase, slavă care creşte în toată vremea, sfânta şi buna mireasmă pe care acestea o răspândesc, izvorârile de mir, harismele vindecărilor, lucrarea puterilor şi descoperirile cele felurite şi mântuitoare care ne vin prin acestea ?”, Apánta ta érga, ed. Éllines Patéres tis Ekklisías, vol. 10, Tesalonic 1985, p. 134. Sfântul Grigorie Palama dă o interpretare teologică facerii de minuni săvârşite de sfintele moaşte în modul următor: „Aşa după cum dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu este comună şi trupului şi sufletului, căci prin intermediul duhului s-a îndumnezeit trupul, lucrările lui Dumnezeu înfăptuindu-se prin acesta [prin trup], tot astfel oamenilor duhovniceşti li se dă harul Duhului Sfânt, Care se manifestă prin intermediul sufletului în trup, căci şi el pătimeşte cele dumnezeieşti şi este fericit împreună-pătimitor cu sufletul al acelora pe care acela le pătimeşte… Intrând, deci, în această cinstită desăvârşire, şi trupul lucrează cele sfinte […] iar dovezile vădite [ale acestui fapt] sunt mulţimile de sfinţi făcători de minuni”, Ypér ton ierós isychazónton, 2, 2, 12.

[xx] Ekklisiastikí Istoría, 11, P.G. 67, 885 şi 7, P.G. 67, 1497.

[xxi] Vezi Praktiká de J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 12 şi 13, Graz 1960.

[xxii] «Tomul Sinodal» de proclamare a sfinţeniei lui Grigorie Palama, P.G. 151, 711. Vezi şi Filótheos, Lógos enkomiastikós eis ton en Agíois Patéra imón Grigórion, Arhiepískopon Thessaloníkis ton Palamán, P.G. 151, 648-649.

[xxiii] Vezi Dimítrios Tyérpos, I Agía Filothéi i Athinaía. Paraklitikós Kanón, Víos kai érgon, Atena 1982, p. 10.

[xxiv] Protopresbiter Konstantínos Nghélis, O Ághios Gherásimos Kefallinías, Atena 1972, pp. 110, 113-114.

[xxv] Moaştele lui „izvorăsc mireasmă suprafirească şi mir, în mod minunat şi vindecător”. În documentul patriarhal de canonizare se menţionează că „[era un] bărbat care pe mulţi de dinaintea lui i-a depăşit în virtute şi [care] avea din belşug sfintele daruri ale Harului, pe care [Har] îl avea cu deasupra de măsură, ba chiar şi cu harisma străvederii era foarte îmbogăţit”. Este caracterizat ca „făcător de minuni multe şi de necrezut”, încă fiind în viaţă. Vezi Panteleímonos Bezenítis, Mitropolit de Zákynthos, O Ághios Dionýsios, Zákynthos 1987, pp. 69-71.

[xxvi] Gherásimos Mikraghiannanítul, Akoluthíai kai Víos tou en Agíois Patrós imón Nektaríou, episkópou Pentapóleos tou Thavmatourgoú, Atena 1976, p. 9.

[xxvii] Ósios Evghénios o Aitolós. Víos kai érgon. I eis ághion anakíryxis aftoú. Asmatikí akolouthía, Atena 1983, pp. 105-106.

[xxviii] Idem, p. 105.

[xxix] Idem, p. 98.

[xxx] Idem, p. 88.

[xxxi] Protopresbiter Konstantínos Nghélis, O Ághios Panaghís Basiás (1801-1888), Atena 1979, p. 30. În documentul patriarhal de canonizare (nr. 91/4.2.1986) se menţionează: „Prin semne şi minuni poporului fiindu-i binefăcător, prin acestea a fost mărturisit de Dumnezeu”.

[xxxii] Vezi scrisoarea adresată de Mitropolitul Pantelimon al Tesalonicului către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei (nr 567/16.12.1987): „făcător de minuni cu mărturii vechi…” (Εud. Τsolákis, Bzyantinoí Ιstorikoí kai Hronográfoi, Tesalonic 1978, pp. 72-73). Conform aceleiaşi scrisori, „mărturia despre învăţatul şi cel întru sfinţi Părintele nostru Mihail al Atenelor (vezi Sp. Lámbros, «Néos Ellinomnímon», nr. 13/1916, p. 361) va fi îndeajuns pentru a dovedi că Dumnezeu l-a aşezat pe Eustathie între sfinţii Săi, iar poporul purtător de nume creştin a fost încredinţat despre sfinţenia acestuia prin multe minuni”.

[xxxiii] Vezi şi scrisoarea Mitropolitului Ignatie al Artei (nr. 793/10 iulie 1986) adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei în vederea proclamării sfinţeniei Sfântului Maxim.

[xxxiv] Vezi slujba lui din Minei (21 mai).

[xxxv] Vezi Metódios Kontostános, Mitropolit de Kérkyra şi Páxos, Asmatikí Akolouthía kai Víos tis aghías theostéptou Basilídos Theodóras tis Aougoústistis stereosásis tin Orthodoxían, Kérkyra 1966, p. 17, 23.

[xxxvi] Nikólaos Polítos, Paroimíai, vol. I, Atena 1965, p. 216.

[xxxvii] Vezi Epistola lui Evghénie Voúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metá to schísma Agíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisías kai ton ginoménon en autí Thaumáton, Atena 1844, p. 113.

SURSA: http://www.pemptousia.ro/2012/04/sfintenia-marturisita-de-dumnezeu/

Anunțuri

5 gânduri despre „„Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu”. Articolul păr. prof. Gheorghe Metallinos despre criteriile de canonizare ale sfinților (inclusiv ale mucenicilor, care pot fi cinstiți înainte de canonizare).

  1. Pingback: Pr. prof. Gheorghe Metallinos – „Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu”. Despre criteriile de canonizare ale sfinților (inclusiv ale mucenicilor, care pot fi cinstiți înainte de canonizare) şi care resping resping moaştele apusene, negând t

  2. Pingback: Pr. prof. Gheorghe Metallinos – „Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu”. Despre criteriile de canonizare ale sfinților (inclusiv ale mucenicilor, care pot fi cinstiți înainte de canonizare) şi care resping resping moaştele apusene, negând t

  3. Pingback: Pr. prof. Gheorghe Metallinos – „Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu”. Despre criteriile de canonizare ale sfinților (inclusiv ale mucenicilor, care pot fi cinstiți înainte de canonizare) şi care resping moaştele apusene, negând totodată

  4. Cu adevărat pline de înţelepciune sunt gândurile adânc teologice şi pur ortodoxe, responsabile, strict dogmatice, realiste, obiective , pline desmerită cugetare, fiindcă Mântuitorul Hristos proslăveşte prin Harul Său, cei cărora le revine misiunea de-a plini pe pământ Voinţa Sa privind un ales al Său fiind de-o însemnătate excepţională şi o responsabilitate duhovnicească pe măsură. Cultul prematur al vreunui nevoitor creştin, neconsfinţit de Sus după criteriile arătate, nu foloseşte nimănui, nici măcar celui în cauză. Dumnezeu să ne fie mult-Milostiv tuturor şi să avem smerenie în toate, cum Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu ostenea niciodată să ne-o spună. Amin. Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, dar cred că prudenţa duhovnicească este necesară întotdeauna.

  5. Hristos a înviatşi nici un mort nu este în groapă! Mulţumesc cu smerită metanie de gând tuturor celor care în aceste vremuri Îl mărturisesc cudragoste, cu frică şi cu cutremur pe Mântuitorul Iisus Hristos şi de aceea îmi sunt foarte dragi, fiindcă îi simt foarte vii şi cu neliniştea cea bună! Doamne ajută cui iubeşte şi sporeşte cui iubeşte, trăind în duh şi adevăr cuvintele învierii ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu adevărat înviem şi noi doar în clipa când lepădăm toată grija care ne-a scos afară din Rai, dar nu şi din Mila-Lumina lui Dumnezeu. Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s