PR. PROF. GHEORGHIOS METALLINOS: DE LA PATRISTIC LA POSTPATRISTIC. DEZICEREA DE SINE A CONDUCERII ORTODOXE

DE LA PATRISTIC LA POSTPATRISTIC

DEZICEREA DE SINE A CONDUCERII ORTODOXE 

pr. Gheorghios D. Metallinos

Profesor Onorific al Universităţii din Atena

Comunicare susţinută în cadrul conferinţei

„Teologie patristică şi erezie postpatristică”,

organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului,

Miercuri 15 februarie 2012

 

A) Continuarea tradiţiei patristice în timpul ocupaţiei otomane

Teologia şi practica pastorală a Bisericii Ortodoxe de până la cucerirea Constantinopolului de către otomani a urmărit cu precădere păstrarea Ortodoxiei, „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 3), continuând mărturisirea şi tradiţia Sfinţilor Părinţi din vechime. Acest lucru însă presupunea respingerea în cuvânt şi în faptă a ereziilor pentru a apăra turma de înşelare păstrând neştirbită posibilitatea mântuirii creştinilor, adică  a îndumnezeirii acestora. Uriaşă este prin urmare răspunderea conducerii bisericeşti care în fiecare epocă poartă pe umeri o asemenea lucrare. Pentru că, de atitudinea conducerii bisericeşti faţă de înşelarea eretică depinde urmarea sau nu a Tradiţiei noastre teologice şi, prin urmare, unitatea diacronică şi sincronică a Ortodoxiei. Întemeindu-ne pe textele dogmatico-simbolice ale Bisericii noastre vom investiga acest demers începând din perioada postbizantină până în zilele noastre, pentru a compara în amănunt poziţia conducerii ortodoxe de azi cu poziţia celei din perioada bizantină şi postbizantină. Aceste texte, Mărturisiri de credinţă şi enciclice mărturisitoare, exprimă concret conştiinţa panortodoxă, în contextul şi pe limba teologică a fiecărei epoci, şi îşi vădesc credibilitatea prin credinţa şi fapta apostolică şi patristică.

Conducătorii bisericeşti ai perioadei pe care o cercetăm urmează poziţia Patriarhilor Fotie cel Mare (€ 891)[1] şi Mihail Cerularie (€ 1058)[2], primii care au semnalat pervertirea credinţei adevărate în Apusul franc, rupt de Răsăritul ortodox. Adaosul la Crez (Filioque) şi primatul papal, ca premisă a tuturor diferenţelor, vor reprezenta de acum înainte învăţăturile inovatoare şi anticanonice fundamentale ale papismului şi punctele principale ale criticii antioccidentale.

1. Sfântul Marcu Evghenicul (€ 1444) marchează debutul unei noi perioade, el punând temeiurile atitudinii corecte a ortodocşilor faţă de catolici începând cu epoca de după Sinodul uniat de la Ferrara-Florenţa (1438/39), Sinod care a vădit nu doar intenţiile papismului, ci şi atitudinea anti-ortodoxă şi anti-patristică a uniaţilor şi a filo-uniaţilor ortodocşi, aceştia din urmă fiind un fel de a cincea falangă care ameninţă din interior Ortodoxia şi promovează supunerea faţă de erezie şi pervertirea Bisericii. Sfântul Marcu semnala importanţa deosebită a acestui pseudo-sinod pentru papismul care urmăreşte şi astăzi aceleaşi scopuri declarate la Sinodul Ferrara-Florenţa, încercând să şi le impună în Biserica Ortodoxă prin demersurile Dialogului Ecumenic. În paralel, Sfântul defineşte diferenţia dintre Apusului papistaş şi Biserică: „Noi ne-am separat de aceştia mai înainte, mai bine spus i-am scos şi i-am tăiat din trupul comun al Bisericii… ca unii care cugetă ciudat şi necuvios… De aceea, ca de la nişte eretici ne-am întors faţa noastră şi pentru aceasta ne-am despărţit de ei”[3]. Marcu Eugenicul, adevăratul nostru călăuzitor în această privinţă, stabileşte, întemeiat fiind pe propria-i experienţă, care este poziţia corectă a Ortodoxiei faţă de „greco-latini”, uniţi şi filo-uniţi, care, fără nici o mustrare de conştiinţă, lucrează amestecarea ortodoxiei cu înşelarea eretică: „Trebuie să fugim de aceştia, aşa cum fugim de şarpe… ca de nişte împilatori şi negustori ai creştinismului”[4]. În plus, învaţă care este abordarea corectă a primatului papal ce până în ziua de azi tulbură Biserica şi cum se face o critică adevărata a acestuia: „Şi noi pe Papa ca pe unul dintre Patriarhi îl socotim”, scrie, dar adaugă premiza fundamentală pentru a putea fi socotit ca unul dintre Patriarhi: „Şi aceasta, [doar] dacă este ortodox”[5]. Întrebarea necruţătoare care ni se pune nouă, celor de azi, este: Ce ar spune Sfântul Marcu, dacă ar trăi, ca noi, în epoca de după proclamarea în 1870 a legăturii indisolubile dintre primatul papal şi infailibilitatea papală? Îndemnul Sfântului Marcu către ortodocşii de după el ne obligă la modul absolut: „Staţi, spune, ţinând tradiţiile aşa cum le-aţi primit”[6].

2. Pe aceeaşi linie, privitor la poziţia faţă de Papism, se mişcă Patriarhul Alexandriei Mitrofan Critopulos (€ 1639), care condamnă primatul papal al puterii, acceptând „egalitatea între cei patru patriarhi” „care au ascultat ca unii ce sunt întru adevăr păstori creştini”. Şi lămureşte: „Căci nici unul dintre aceştia nu s-a se purta vreodată arogant cu ceilalţi şi nici nu este vreunul dintre ei vrednic a se chema cap al Bisericii Soborniceşti. Căci niciodată nu s-a auzit în Biserica Sobornicească ca vreun om muritor şi vinovat de mii de păcate să se numească cap al Bisericii”, de vreme ce capul Bisericii este doar Hristos[7].

Poziţia Ortodoxiei era clară şi faţă de protestanţi, aşa cum se vede din Actele Sinodului de la Ierusalim din 1672[8]. Potrivit acestora, protestanţii „sunt eretici şi, dintre eretici, cei mai de frunte. S-au făcut născocitori ai unor dogme noi şi vrednice de râs din pricina iubirii de sine [să luăm aminte la acest lucru, n. autorului], şi nu fac parte din Biserică, ca unii care nu au nici o comuniune în vreun fel anume cu Biserica sobornicească”[9]. Caracterizarea pe care Sinodul de la Ierusalim o face protestanţilor este astăzi cu deosebire valabilă pentru Consiliul Mondial al Bisericilor: „Insistând în convingerile lor, care la eretici sunt toate la fel, rămân obtuzi şi nu se îndreaptă”[10].

3. „Bici al latinilor” a fost numit nu fără îndreptăţire marele patriarh Dositei (€ 1707). În „Mărturisirea”[11] sa, „text de cea mai mare importanţă dogmatico-simbolică”, după spusele profesorului Ioannis Karmíris[12], rămâne în duhul lui Critopulos privitor la chestiunea primatului papal: „Un om stricăcios nu poate fi cap universal şi veşnic (al Bisericii)”, pentru că „Domnul nostru Iisus Hristos este Capul şi El, având cârmele în guvernarea Bisericii, conduce prin Sfinţii Părinţi. Duhul Sfânt este Cel Care i-a aşezat pe episcopi conducători şi capi”[13].

4. „Răspunsurile Patriarhilor Ortodocşi ai Răsăritului către anglicanii sperjuri” (1716/1725)[14], exprimă conştiinţa de sine ortodoxă faţă de întreaga creştinătate occidentală. Despre primatul papal: „Prin ispitirea celui viclean, Papa Romei, rătăcit şi căzut în dogme ciudate şi în inovaţii, s-a lepădat de întregul trupului Bisericii drept-slăvitoare şi s-a separat”[15]. Şi acest lucru este desigur valabil pentru întreaga Biserică Latină. Textul acesta, care este o vădită critică a anglicanismului proaspăt apărut, „stabileşte în mod izbutit şi întemeiat baza corectă, din punct de vedere ortodox, a oricărei încercări de unire a Bisericilor aflate în disensiune”, după cuvântul lui Ioannis Karmíris, care (în 1953) socotea textul acesta ca determinant şi pentru relaţiile actuale cu eterodocşii[16].

Un caracter vădit antipapistaş au textele: „Enciclica Sinodului din Constantinopol din anul 1722 către ortodocşii din Antiohia”[17] şi „Mărturisirea de credinţă a Sinodului din Constantinopol”[18] din 1727 care răspunde propagandei papistaşe răspândite în Răsărit. Primul text caracterizează primatul papal ca fiind motivul principal al politicii papiste de expansiune: „… Să introducă monarhia Papei şi să demonstreze că singur Papa este… cap universal al Bisericii universale şi vicar al lui Hristos şi singur domn şi episcop al întregii lumi şi mai presus decât toţi patriarhii şi arhiereii şi că «nu poate să păcătuiască vreodată şi nici să cadă în vreo erezie şi că este mai presus de Sinoade, ecumenice sau locale…»[19]. Se declară, prin urmare, cu claritate că „pe acest principiu bizar şi plin de îngâmfare al Papei se întemeiază toate inovaţiile şi născocirile lor şi astfel înşeală pe cei mai simpli…”[20].

Al doilea text, în acelaşi context al dezicerii de inovaţiile latine, semnalează că aceste inovaţii şi-au atins punctul culminant în primatul papal: „Pe Papa Romei să-l consideraţinu cap al Bisericii sfinte şi soborniceşti, ci mădular al Bisericii, prin urmare dator să se supună Sinoadelor, iar de la această catedră învăţând ceea ce este drept şi adevărat, [aici se vede că Sinodul din Constantinopol îşi argumentează combaterea infailibilităţii papale pornind de la negarea primatului papal, n. autorului] poate fi judecat, cercetat, îndreptat şi supus pedepselor bisericeşti de către Sinod, dacă s-ar întâmpla să cadă, ca unul ce este mădular, iar nu cap al Bisericii celei sfinte şi soborniceşti”. Se reia astfel aceeaşi premisă a apartenenţei Papei la Biserică: „Şi aceasta, presupunând că este în acord cu ceilalţi Preasfinţiţi Patriarhi în cuvintele despre evlavie şi credinţă şi pe acestea crezându-le cu adevărat, adică dogmele Bisericii soborniceşti a lui Hristos, iar nu un schismatic”[21], pentru că în această din urmă situaţie se află în afara Bisericii.

5. Secolul al XIX-lea este cu deosebire important pentru orice evoluţie, duhovnicească şi politică. Nu numai că se creează statele naţionale şi odată cu ele survine şi dizolvarea Etnarhiei Ortodoxe prin crearea Bisericilor autocefale naţionale, dar se iscă şi vijelia protestantă polinomială, care inundă Răsăritul nostru printr-un misionarism înverşunat, trasând drumul către Ecumenismul secolului al XX-lea. Odată cu deschiderea acestei noi perioade începe şi oscilarea progresivă a ortodoxiei şi în special a Patriarhiei Ecumenice, între duhul Sfinţilor Părinţi, care a fost urmat în perioada robiei otomane, şi noile opţiuni, care vor conduce la compromis, iar în ziua de azi la identificarea Bisericii cu înşelarea eretică care veacuri la rând a tot fost respinsă.

În secolul al XIX-lea apar texte dogmatico-simbolice la fel de importante, care precizează din nou diferenţa dintre ortodoxie şi creştinătatea occidentală. Astfel Enciclica Sinodului din Constantinopol din 1836 „Împotriva misionarilor protestanţi”[22] îi caracterizează pe protestanţi drept „eretici, care atacă şi pervertesc sfânta noastră Biserică în mod perfid şi viclean”. Sunt deci „învăţăcei şi discipoli ai lui Luther, ai lui Zwingli, Calvin şi ai altor multor astfel de eretici”[23]. O observaţie a textului are caracter istoric: „Să ne lase liniştiţi să credem cele ale sfinţilor noştri înaintaşi, şi să ne închinăm lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă, în care «Εl ne-a învrednicit să ne naştem»”[24].

Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte trei texte importante, din anii 1838, 1848 şi 1895. Primul text care aparţine Sinodui din Constantinopol combate prin enciclica sa inovaţiile latine[25], „insistând asupra primatului şi infailibilităţii Papei [vorbeşte despre „blasfemiile” papismului, n. autorului] şi asupra Uniaţiei[26], referindu-se în final la „diferite impietăţi papistaşe atee”[27] şi la „erezia orgolioasă şi satanică a papistaşilor”[28]. „Răspunsul Patriarhilor Ortodocşi ai Răsăritului către Papa Pius al IX-lea” din anul 1848[29], se concentrează asupra papismului ca erezie: „Pe atunci, arianinsmul era dintre ereziile întinse într-o mare parte a lumii, azi papismul este o asemenea erezie”[30].  Astfel se pune în relaţie papismul cu arianismul, lucru pe care l-a subliniat cu deosebire Cuviosul părinte Iustin Popovici. Sunt combătute de asemenea Filioque, primatul papal şi infailibilitatea, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă era promovată la vremea respectivă în vederea recunoaşterii oficiale care avea să aibă lor în anul 1870. În sfârşit, Sinodul din Constantinopol ţinut în 1895 răspunde Papei Leon al XIII-lea[31] care i-a chemat pe ortodocşi la unire, unire care, în perspectiva papistaşă, se putea întemeia doar pe metoda Uniaţiei. Se cade să observăm că tocmai acest lucru s-a impus deja în zilele noastre, prin recunoaşterea de către ortodocşi a papismului ca Biserică şi a Papei ca episcop al Bisericii lui Hristos. Actele Sinodului din Constantinopol ţinut în 1895 reprezintă, în fapt, ultimul text autentic ortodox redactat ca răspuns la provocările catolice.

Sinodul din 1895 răspunde cu îndrăzneală că Biserica Ortodoxă este „Biserica celor şapte Sinoade Ecumenice şi a primelor nouă veacuri de creştinism, prin urmare Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este stâlp şi întărire a adevărului”[32]. Expune şi acest principiu inviolabil pentru ortodoxie, că unirea trebuie să aibă loc „pe baza unui singur canon al credinţei şi pe temeiul învăţăturii apostolice şi predate de Părinţi…”[33]. Papismul este caracterizat ca „Biserică a inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii şi a Sfintei Scripturi şi a dogmelor Sfintelor Sinoade”[34]. Neschimbată deci rămâne poziţia asupra primatului papal şi a infailibilităţii: „Niciodată nu a fost acceptat episcopul Romei ca principiu suprem şi cap infailibil al Bisericii, arătându-se că orice episcop este cap şi întâi-stătător al Bisericii sale locale, supus doar dispoziţiilor şi hotărârilor sinodale al Bisericii soborniceşti, ca singurele infailibile”[35] (aluzie la infailibilitatea papală care tocmai fusese votată cu puţin timp în urmă).

Din cele de mai sus tragem următoarele concluzii:

1. Biserica Ortodoxă, din secolul al XV-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea a rămas neschimbată în poziţia ei faţă de creştinismul occidental, faţă de papism şi protestantism (luteranism, calvinism etc.) şi anglicanism, care sunt caracterizate clar drept căderi eretice de la Biserica cea Una.

2. În textele dogmatico-simbolice ale acestei perioade este exprimată corect credinţa bisericească ortodoxă şi sunt combătute înşelările grupărilor creştine occidentale, care s-au lipsit de părtăşia la Biserică, aceste texte fiind într-o continuitate neîntreruptă şi în deplin acord cu tradiţia apologetică bizantină a Bisericii.

3. Conştiinţa de sine ortodoxă, potrivit căreia „cel care încalcă un mic lucru din acestea se consideră schismatic şi eretic, este anatemizat şi socotit de toţi ca aflându-se în afara comuniunii”[36] îşi păstrează integritatea. Se exprimă de altfel, cu fermitate că „Biserica noastră Răsăriteană şi Apostolică nu numai că nu acceptă vreo dogmă eretică, dar combate şi ceea ce doar se bănuieşte a fi erezie”[37].

4. Se mărturiseşte, de asemenea, fără ocolişuri, că „doar această credinţă a creştinilor ortodocşi răsăriteni (în vechime a elinilor, acum a grecilor şi noilor romani, după cum sunt numiţi[38], după numele Noii Rome) este singura adevărată şi cea mai autentică”[39].

5. Printr-o afirmare absolută a identităţii ortodoxe se arată că „dogmele luterano-calvine şi papistaşe nu sunt în acord cu credinţa noastră ortodoxă, ci chiar sunt împotriva acesteia şi s-au rupt cu mult timp înainte de adevăr”[40].

6. Prin urmare, singurul temei acceptabil al unirii bisericeşti este absoluta „unitate a credinţei şi acordul în privinţa dogmelor prin acceptarea fără ezitări de către eterodocşi a dogmelor ortodoxe”. Având ca temei declaraţia cu privire la aceasta a Sfântului Marcu, se afirmă din nou, că „privitor la dumnezeieştile dogme în nici un caz nu este loc de iconomie şi compromis”[41]. Să reţinem că toate acestea se spun într-o perioadă de robie istovitoare şi umilire a neamului ortodox.

II. Dimensiunea post-patristică a continuităţii

1. Această poziţie fermă a conducerii bisericeşti ortodoxe faţă de Apusul eterodox s-a schimbat oficial la începuturile secolului al XX-lea în timpul Patriarhului Ioachim al III-lea (€ 1912). Discontinuitatea aceasta se poate conştientiza doar prin compararea textelor dogmatico-simbolice din 1902 şi ulterior, cu textele din secolul al XIX-lea, pe care le-am trecut în revistă mai sus.

Preludiile acestei schimbări se văd deja în 1865 prin trecerea conducerii Şcolii Teologice din Halki din mâinile tradiţionalului şi patristicului Constantinos Typaldos, Mitropolit titular de Stavropoleos[42], către germanofilul Filotheos Bryennios (€ 1918), reprezentant al unei alte mentalităţi, devenit apoi Mitropolit de Didymoteichos. Prin Bryennios se inaugurează o nouă poziţie faţă de creştinătatea occidentală, care dezvăluie şi schimbarea de duh în Patriarhia Ecumenică, cu care Şcoala de la a fost totdeauna în acord. „Glasul Şcolii din Halki a fost glasul Patriarhiei de Constantinopol”, potrivit declaraţiei Patriarhului nostru Ecumenic, kir Bartolomeu[43]. Însă în ce constă schimbarea? Se intensifică duhul occidentalofilismului şi al europenizării şi cultivarea relaţiilor ecumenice[44].

Reajustarea poziţiei Patriarhiei Ecumenice faţă de Occident a fost urmarea schimbării relaţiilor politice ale Imperiului Otoman faţă de guvernele occidentale[45]. Întorsătura aceasta nu rămas doar la nivelul relaţiilor politico-sociale, ci a afectat, din păcate, şi teologia[46]. Reajustarea teologică se vede în evoluţia acestei Şcoli, care reflectă politica Fanarului. Iată dovada: Din 1855, când a început să funcţioneze în Şcoală instituţia „poziţiilor” şi a „doctoratelor”, şi până în 1862, pe baza arhivei Şcolii[47], treisprezece dintre studiile studenţilor se referă la Biserica Latină şi mai ales la instituţia papală, într-un duh curat apologetic şi combativ. Adică aproape 1/5 dintre studiile ştiinţifice ale studenţilor condamnă primatul papal. Acesta era duhul Şcolii şi al Ortodoxiei atunci. După Tyndalos lucrările pe această temă, din 1869 până în 1907, sunt în total 21. Din 1907 însă până în 1922 nu mai există alte texte cu acest caracter, în timp ce din 1923 până în 1971, când „după judecăţile pe care Domnul le cunoaşte” s-a închis Şcoala, apar doar trei asemenea texte. Schimbarea completă a duhului o trădează teza de doctorat a lui Kyriakos Kutsumállis din 1968: „Dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică în cele trei Conferinţe panortodoxe”.

Acest lucru înseamnă că printr-un spirit pozitiv se inaugurează în centrul Ortodoxiei o nouă poziţie faţă de Occidentul până atunci combătut, un spirit occidentalofil şi favorabil „relaţiilor ecumenice”. Sistemul de referinţă principal nu va mai fi de acum înainte Răsăritul, ci Apusul, cu ceea ce acesta exprimă. Schimbarea este definită de trei texte importante ale Tronului Ecumenic, de Enciclica Patriarhului Ioachim al III-lea din 1902[48], de Proclamaţia din 1920[49] şi de Enciclica din 1952[50]. Prima realizează deschiderea ecumenistă faţă de creştinătatea occidentală, câtă vreme celelalte au caracter strict programatic, inaugurând şi promovând demersul ecumenist prin Mişcarea Ecumenică[51]. Participarea Patriarhiei Ecumenice la Mişcarea Ecumenică a condus la actualele relaţii ecumenice pe care conştiinţa ortodoxă le condamnă. Limbajul folosit vădeşte schimbarea produsă. „Plantele agăţătoare”, după cum au fost caracterizate grupările creştine occidentale în 1902[52] , sunt numite în 1920 „Biserici”, lucru care, desigur, este lăudat de către ecumenişti – şi de ai noştri, şi de străini. Acest lucru înseamnă însă punerea treptată a semnului de egalitate între confesiunile occidentale şi Biserica cea Una, Ortodoxia. În acest sens, mai sincer este actualul Papă, când în 2008 a negat protestantismului caracterul de Biserică”, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept „deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său.

2. Prin Proclamaţia din 1920, Patriarhia Ecumenică a oferit Carta Statură care dă indicaţi despre poziţia pe care este datoare să o aibă în viitor formaţiunea ortodoxă în cadrul Mişcării Ecumenice[53]. Dacă Enciclica din 1902 a deschis drumul pentru participarea noastră la Mişcarea Ecumenică, Proclamaţia din 1920 a pregătit intrarea noastră în Consiliul Mondial al Bisericilor[54], câtă vreme Enciclica din timpul Patriarhului  Atenagora  din 1952 a lucrat ca o definitivare şi pecetluire a acestui demers programat[55]. De aceea, mari teologi ortodocşi, precum Ioannis Karmíris şi părintele Gheorghi Florovski, în ciuda devotamentului lor faţă de Patriarhia Ecumenică, nu au omis să-şi exprime neîncrederea şi reţinerile faţă de aceste deschideri şi evoluţii puse în mişcare[56].

„Decizia Congresului Ortodox de la Moscova împotriva papismului”[57], din anul 1948, a blocat pentru puţină vreme această evoluţie. În această decizie papismul este condamnat „pentru toate dogmele romane inedite”[58]. Papii, după cum se spune, „au alterat curăţia învăţăturii vechii Ortodoxii ecumenice prin dogme nou introduse”[59]. Papismul este numit categoric „anticreştin”[60]. Avem de-a face cu o întoarcere la duhul de dinainte de 1900, care nu va avea însă continuitate, după cum a arătat evoluţia istorică. La aceasta a contribuit şi limbajul folosit care urmărea să evite scandalizarea poporului. În Enciclica sa din 1952, Patriarhia Ecumenică spune că „prin participarea de până atunci la Mişcarea pancreştină, Biserica Ortodoxă a căutat să cunoască şi să transmită eterodocşilor bogăţia credinţei, a cultului şi organizării acesteia, dar şi experienţa sa religioasă şi ascetică, s-a informat, la rândul ei, asupra noilor metode şi concepţii ale vieţii bisericeşti şi ale activităţilor acestora”. Temându-se însă de relativizarea credinţei, Ioannis Karmíris simte nevoia să sublinieze: „Participarea ortodocşilor… şi colaborarea… are sensul comuniunii de dragoste şi nu al comuniunii în învăţătura dogmatică şi în tainele bisericeşti[61], ca şi cu „comuniunea iubirii” ar avea vreo putere fără unitatea de credinţă, („credinţa este lucrătoare prin dragoste”, Gal. 5, 6). Însă scopurile adevărate ale ecumenismului inter-creştin nu ezită să le mărturisească distinşi ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopulos) al Thyatirelor, referindu-se pe larg la Proclamaţia din 1920, pe care a şi redactat-o împreună cu alţi profesori de la Halki[62]. „Este nevoie, a spus, ca Bisericile să conştientizeze că în afara unităţii, în sensul strict al cuvântului…, există şi un alt sens, mai cuprinzător, al unităţii, potrivit căreia toţi cei care primesc învăţătura fundamentală a Revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos şi Îl primesc pe El ca Mântuitor şi Domn, va trebuie să se considere reciproc ca membri ai aceluiaşi trup şi nu ca străini unii de alţii”. „Fără să intrăm în examinarea diferenţelor dogmatice, care despart Bisericile”, a adăugat Mitropolitul Thyatirelor, „trebuie să cultivăm exact această idee a unităţii în sens mai larg…”[63]. Este vădită aici teoria despre „Biserica lărgită” care pretinde marginalizarea credinţei şi a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicţie cu tradiţia apostolică şi patristică a tuturor secolelor.

3. Mai clar însă a exprimat scopul Mişcării Ecumenice distinsul ierarh al Patriarhiei de Constantinopol şi unul dintre promotorii Mişcării Ecumenice, fostul Mitropolit al Americii, Iakov, într-un interviu din 1999: „În primul rând mă amărau conflictele şi în al doilea rând relativul eşec al Dialogului Ecumenic care ţintea unirea sau comuniunea Bisericilor şi după aceea, mai general, a tuturor religiilor”[64]. Este o mărturisire onestă despre aspiraţiile Mişcării Ecumenice şi despre interconectarea acesteia cu Dialogul inter-religios, dar şi cu intenţiile New Age de realizare a Religiei universale. O critică responsabilă şi obiectivă a Mişcării Ecumenice a exercitat Cuviosul Iustin Popovici caracterizând ecumenismul în următorul mod: „Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştini, pentru pseudo-bisericile Europei Occidentale. În ecumenism se află inima tuturor umanismelor europene având în frunte papismul. Toţi aceşti pseudo-creştini, toate pseudo-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie multilaterală. Numele evanghelic comun al acestora este panerezie”[65]. Şi se întreabă: „Era deci necesar ca Biserica ortodoxă, acest trup preacurat dumnezeiesc-omenesc şi organism al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât teologii care o reprezintă, chiar şi ierarhi, să caute participarea organică şi includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai şi-amar, nemaiauzită trădare”[66].

Părintele Iustin a putut să dea sfârşitul relaţiilor ecumenice, care şi-au atins culmea la deciziile de la Balamand (1993) (= afirmarea ereziei papiste ca soră a Bisericii şi a Uniaţiei, care participă oficial la Dialog) şi de la Porto Alegre (2009) (= acceptarea ecleziologiei protestante), dar şi în recunoaşterea de facto a „teologiei baptismale”, „a diaconiei comune” fără unitatea credinţei, a „Bisericii lărgite” şi a „pluralismului cultural”.

Ecumenismul în toate dimensiunile şi accepţiunile sale a condus la adevăratul exil babilonian al Patriarhiei Ecumenice şi al tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Lăudarea şi admiraţia de sine a ecumeniştilor „pentru o aşa-numită nouă epocă pe care a deschis-o Patriarhia Ecumenică prin Enciclicele patriarhale ale anilor 1902 şi 1920, nu se justifică”, pentru că „ceea ce s-a reuşit este doar legalizarea ereziilor şi a schismelor papismului şi protestantismului”. Aceasta este concluzia clară a părintelui Theodoros Zisis[67], pe care cu fermitate o contrasemnez.

4. Este, deci, evident, că Ecumenismul a fost receptat ca erezie ecleziologică, ca „sincretism demonic” care aspiră la o unitate de tip federal a Ortodoxiei cu panspermia eretică occidentală. Astfel însă, Ortodoxia nu afectează soteriologic lumea ortodoxă, pentru că a fost prinsă, în persoanele conducerilor ei locale, în capcanele ecumenismului, care unelteşte deteriorarea şi alterarea acesteia.

Astfel deci, conducerea noastră bisericească, în loc să urmeze exemplul Sfinţilor noştri Părinţi în păstrarea Ortodoxiei, ca singura posibilitate de mântuire a omului şi a societăţii, face tocmai inversul: amestecând Ortodoxia cu erezia în limitele ecumenismului şi în esenţă recunoscând înşelarea eretică, aduce după sine tocirea criteriilor poporului ortodox, privând atât poporul credincios, cât şi lumea de posibilitatea mântuirii.

Tocmai în această direcţie se vădeşte demonică intervenţia aşa-numitei „Teologii postpatristice” care oferă acoperire teologică şi sprijin în isteria ecumenistă şi în demolarea temeliilor patristice şi tradiţionale. Acest lucru se face, desigur, prin polemica directă împotriva credinţei sinodale şi patristice – dimpotrivă, aceasta este adesea lăudată în mod ipocrit şi este evidenţiată – dar prin punerea la îndoială a premizelor ei niptice, prin evitarea condamnării ereziilor şi prin recunoaşterea lor de facto ca Biserici ca având lucrare soteriologică, de aceeaşi valoare ca Ortodoxia. În acest mod sunt negaţi Sfinţii Părinţi şi învăţătura lor, ca fiind, chipurile, răsturnare a credinţei şi practicii vechii Biserici. Teologia postpatristică, adică, este în esenţă o teologie antipatristică, pentru că această mişcare protestantizantă slăbeşte tradiţia patristică, fără de care Ortodoxia rămâne fără armură în vâltoarea ecumenismului şi în aservirea faţă de planurile  Noii Epoci. Şi pentru a-l parafraza pe Dostoievski: „Fără Părinţi toate sunt permise!”. Însă, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, „aceasta este adevărata evlavie, a nu ne îndoi de purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi”.

 Precizăm că în scurt timp, Graiul Ortodox va prezenta în limba română toate comunicările prezentate la această conferinţă.

 Ὀρθόδοξος Τύπος, nr. 1917, pp.1,7

Traducere: Mihail Ilie


[1] Fundamentală este enciclica sa „Către tronurile arhiereşti ale Răsăritului” (866). (Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου ΚαθολικῆςἘκκλησίας, τ. Ι, Ἀθῆναι 19602, p. 316), în care sunt condamnate acţiunile samavolnice şi anticanonice ale Vechii Rome „în dauna credinţei şi tradiţiei ortodoxe”. Este condamnată adăugarea lui Filioque la Crez şi dezvoltarea dogmei despre primatul papal. Adaosul Filioque este caracterizat drept „culmea răutăţilor”.

[2] «Ἐπιστολαὶ δύο πρός Πέτρον Ἀντιοχείας καὶ ἀπόφασις τῆς ὑπ’αὐτόν Συνόδου τοῦ 1054» (Ἱω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 331 şi urm.

[3] Vezi Marcu al Efesului Evghenicul, Enciclica „Către creştinii ortodocşi care se află peste tot pământul şi peste toate insulele” (1440/41). Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 417 şi urm., 421 şi urm. (aici: 425). Cu emfază proclamă despre Latini: „Eretici sunt şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.

[4] Idem, p. 427 (vezi I Tim. 6, 5: „care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig”).

[5] Idem, p. 428.

[6] Idem, p. 429.

[7] Μητροφάνους Κριτοπούλου, Ὁμολογία τῆς Ἀνατολικῆς Ἐκκλησίας… (1625). Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καὶ Συμβολικὰ Μνημεία…, vol. II, Atena 1953, p. 489 şi urm., 498 şi urm.

[8] Ἰω. Ν. Καρμίρη, vol. II, p. 694 şi urm./701 şi urm.

[9] Idem, p. 703.

[10] Idem, p. 704.

[11] «Δοσιθέου Πατριάρχου Ἱεροσολύμων Ὁμολογία Πίστεως» (1672). Vezi Ἱω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 734 şi urm./746 şi urm.

[12] Idem, p. 737.

[13] Idem, p. 752.

[14] Idem, p. 783 şi urm./788 şi urm.

[15] Idem, p. 795.

[16] Idem, p. 783.

[17] Idem p. 820 şi urm./ 822 şi urm.

[18] Idem pp. 860-861.

[19] Idem, p. 823.

[20] Idem, p. 824.

[21] Idem, p. 867.

[22] Idem, p. 870 şi urm./p. 873 şi urm.

[23] Idem, p. 874.

[24] Idem, p. 883.

[25] Idem, p. 893-894.

[26] Idem, p. 896.

[27] Idem, p. 898.

[28] Idem, p. 900.

[29] Idem, p. 902 şi 905.

[30] Idem, p. 906.

[31] Idem, p. 930, p. 932.

[32] Idem, p. 931.

[33] Idem, p. 933.

[34] Idem, p. 931.

[35] Idem, p. 938.

[36] «Ἀποκρίσεις … πρὸς τοὺς Ἀγγλικανοὺς Ἀνωμότους», op.cit., p. 787.

[37] Idem, p. 791.

[38] Este identitatea completă a ortodocşilor. Numele: elini – greci (după franci) şi noii romani, ca cetăţeni ai Noii Rome sunt legate de-a lungul istoriei într-o unitate netulburată a culturii şi tradiţiei!

[39] «Ἀποκρίσεις … πρὸς τοὺς Ἀγγλικανοὺς Ἀνωμότους», op.cit., p. 789.

[40] Idem, p. 793.

[41] Idem, p. 787.

[42] A trăit între 1795-1876. Conducător al acestei şcoli teologice timp de 20 de ani, între 1844-1864.

[43] Ca Mitropolit de Filadelfia (Τὸ Οἰκουμενικό Πατριαρχείο καὶ  Θεολογικὴ Σχολὴς τῆςΧάλκης, în Ἐπετηρίδα Ἑστίας Θεολόγων τῆς Χάλκης, Atena 1980, p. 168). Acelaşi lucru declară şi profesorul Şcolii, Ar. Pasadaiios (Ἱερὰ Θεολογική Σχολή τῆς Χάλκης,ἹστορίαἈρχιτεκτονική, Ἀθήνα 1987, p. 46 (nota 82).

[44] O abordare pe larg a temei vezi în studiul părintelui Gheorghios Tsétis,  συμβολὴτῆς Ἱερᾶς Θεολογικῆς Σχολῆς Χάλκης εἰς τὴν Οἰκουμενικήν Κίνησιν, în Ἐπετηρίδα Ἑστίας…, op.cit., pp. 259-263.

[45] Vezi Δημητρίου Ν. Κιτσίκη, Ἱστορία τῆς Ὀθωμανικῆς Αὐτοκρατορίας 1280-1924, Ἀθήνα 19963, p. 235 şi urm.

[46] Samuel Huntigton, de altfel, a declarat că „religiile sunt un instrument puternic pentru politică”!

[47] Vezi părintele Γ.Δ. Μεταλληνοῦ, Βαρβάρας Καλογεροπούλου-Μεταλληνοῦ,ΑΡΧΕΙΟΝ τῆς Ἱερᾶς Θεολογικῆς Σχολῆς Χάλκης, vol. V, Ἀθήνα 2009. Γ.Δ. Μεταλληνοῦ, «Κριτική θεώρηση τοῦ παπικοῦ θεσμοῦ στην Χάλκη τὸν ΙΘ’ αἰώνα. Ἕνα ἀνέκδοτο κείμενο τοῦ Κωνσταντίνου Τυπάλδου-Ἰακωβάτου», în volumul: Δώρημα στὸν καθηγητή Βασίλειο Ν. Ἀναγνωστόπουλου, Ἀθήνα 2007, p. 239 şi urm.

[48] Βλασίου Ἰ. Φειδᾶ, Αἰ Ἐγκύκλιοι τοῦ 1902 καὶ τοῦ 1904 ὡς πρόδρομοι τῆς Ἐγκυκλίοιτοῦ 1920 ἐν τῇ εὐρυτέρᾳ οἰκουμενικῇ προοπτικῇ τῆς Μητρὸς Ἐκκλησίας, Ὀρθοδοξία 2003, pp. 129-139 (aici 129).

[49] Proclamaţia Patriarhiei Ecumenice „Către Biserica lui Hristos de pretutindeni”. Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 950 şi urm./957 şi urm.

[50] Idem, p. 960 şi urm.

[51] Vezi Γ.Δ. Μεταλληνοῦ, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καὶ Οἰκουμενισμὸς, op.cit., p. 128.

[52] Potrivit profesorului Βλάσιος Ἰ. Φειδᾶ, «… Termenul „plantă agăţătoare” prezintă o mai mare înrudire de sens cu „mlădiţele”, care se hrănesc din rădăcina copacului, dar nu produc roade”! (op.cit.). Măcar de ar aduce roade! Vezi însă Mt. 3, 10.

[53] Vezi Γ.Δ. Μεταλληνοῦ, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καὶ Οἰκουμενισμός, op.cit., p. 128.

[54] Potrivit profesorului Hristos Yannaras, Enciclica „înlocuieşte sau ţine sub tăcere adevărul Bisericii celui Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti şi al tainei existenţiale a mântuirii, de dragul concepţiei sociologiste şi pietiste a unui creştinism ideologic, de vreme ce în această Enciclică «nu există nici măcar aluzie la adevăr»” (Ἀλήθεια καὶἐνότητα τῆς Ἐκκλησίας, Ἀθήνα 19972, p. 196).

[55] Este un text important referitor la uneltirile Tronului Ecumenic în direcţia susţinerii Ecumenismului. Enciclica se adresează „Bisericilor Ortodoxe autocefale”.

[56] Părintele Florovski s-a îndepărtat de Consiliul Mondial al Bisericilor în 1961, iar Ioannis Karmíris, la rândul lui, în 1953, declară dispreţuitor privitor la aceste evoluţii: „Este evident că participarea fără reţineri şi fără temeiuri dogmatice (a Ortodoxiei) la congresele dogmatice şi legarea organică a acesteia de numeroasele şi diferitele Biserici şi confesiuni şi erezii pe baze dogmatice şi ecleziologice în Consiliul Mondial al Bisericilor ar însemna abaterea de la linia trasată de Proclamaţia Patriarhală din 1920 referitoare la colaborarea acesteia doar în chestiunile creştinismului practic şi în general nu ar fi conformă cu principiile teoretice ale Ortodoxiei şi cu tradiţia de veacuri a acesteia, şi nici cu învăţătura şi practica celor şapte Sinoade Ecumenice şi cu marii Părinţi ai Bisericii” (op.cit., p. 953).

[57] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 946 şi urm./948 şi urm.

[58] Idem, p. 947.

[59] Idem, p. 948.

[60] Idem, p. 949.

[61] Idem, p. 956.

[62] Au fost: Ghermanos al Seleuciei (Strinopulos), Ioannis Eustratiu, Vasilios Stefanidis, Vasilios Antoniadis şi P. Komninos.

[63] π. Γεώργιος Τσέτης, op.cit., p. 101.

[64] Interviu acordat doamnei Meiri Pinni, în periodicul NEMESIS, noiembrie 1999.

[65] π. Ἰουστίνου Πόποβιτς, Ἡ Ὀρθόδοξη Ἐκκλησία καὶ ὁ Οἰκουμενισμός, Θεσσαλονίκη 1974, p. 224.

[66] Idem.

[67] Părintele Theodoros Zisis, articol în „Orthodoxos Typos”, 16.7.2004.

SURSA: http://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s