Sf. IOAN Gură de Aur despre ANATHEMA [la cuvântul Apostolului „… aş fi dorit să fiu eu însumi anatema… ” – Romani 9, 3]

Să vedem și ce spune cel căruia chiar Sf. Apostol Pavel i-a grăit la ureche ce înseamnă cele scrise de el în Noul Testament!

OMILIA XVI

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[„… aş fi dorit să fiu eu însumi anatema… ”]

Sf. Ap. Pavel grăind Sf. Ioan Gură de Aur explicațiile puse de acesta în omiliile la Epistolele pauline. Icoană din colecția Mân. Vatopedi, Sf. Munte Athos

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt” (Romani 9, 1).
Nu vi s-a părut, oare, că cele spuse în convorbirea dinainte, despre dragostea lui Pavel pentru Hristos, au fost lucruri mari şi mai presus de fire? Cu toate acestea, cele vorbite astăzi sunt cu mult mai presus de acelea. Şi cu atât mai presus cu cât acelea sunt mai presus de ale noastre. Deşi nu credeam că vor avea o atât de mare înălţime, totuşi acum, după ce ne-au trecut prin faţă cele citite astăzi, ni s-au părut a fi cu mult mai strălucite decât acelea.
Aceasta înţelegând-o prea bine Apostolul, a şi învederat-o chiar din început. Şi fiindcă urma a trece la lucruri mai mari, pe care mulţi poate nu le-ar fi crezut, de aceea mai întâi îi asigură de cele ce va vorbi, obicei pe care mulţi îl au când voiesc să spună ceva ce nu este poate crezut de către toţi, dar de care ei sunt foarte convinşi.
Expresii precum acestea: „Spun adevărul”, şi „nu mint”, şi „martor fiindu-mi conştiinţa mea”, ca şi „mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii” (9, 2), toate tocmai aceasta învederează.
„Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos” (9, 3).
Dar ce spui, Pavele?! Doreşti să fii anatema de la Hristos cel dorit de tine, de Care nu te putea despărţi nici împărăţia cerurilor, nici gheena, nici cele văzute, nici cele nevăzute, şi nici altă făptură oarecare? Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-ai schimbat şi ai părăsit acea dorinţă? „Nu”, răspunde el, „nu te teme, ci încă mai mult mi-a sporit dorul după El”. Dar atunci de ce doreşti a fi anatema şi cauţi o astfel de înstrăinare şi despărţire, cum alta nu se mai găseşte? „Fiindcă”, zice, „Îl iubesc foarte mult”. Dar spune-mi cum, în ce mod? Fiindcă faptul acesta seamănă mai degrabă cu o enigmă.
Dar dacă credeţi, mai întâi să aflăm ce este „anatema”, iar după aceea să-l iscodim pe el mai îndeaproape despre acestea, şi atunci vom afla şi această dragoste negrăită şi paradoxală. Aşadar, ce este anatema? Ascultă-l tot pe el ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. După cum de lucrul consfinţit lui Dumnezeu nimeni nu ar cuteza să se atingă cu mâinile oricum, şi nici să se apropie, tot astfel este şi cu cel despărţit de Biserică, cu cel exclus din adunările credincioşilor, căci şi acesta este dat la o parte. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema, în sens cu totul contrar, şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare.
De lucrul afierosit lui Dumnezeu nimeni n-ar îndrăzni a se apropia, pentru cinstea şi respectul cuvenit Celui ce I s-a afierosit, pe când de cel rupt de Biserică toţi trebuie a se despărţi, în sens cu totul contrar. Aşa că, deşi despărţirea este una şi aceeaşi, căci şi unul şi altul este înstrăinat de contactul cu cei mai mulţi, totuşi felul sau modul despărţirii nu este unul şi acelaşi, căci acesta din urmă este cu totul contrar celui dintâi. De cel dintâi se depărtau ca fiind afierosit lui Dumnezeu, iar de cel de-al doilea ca fiind înstrăinat de Dumnezeu şi rupt de Biserica Sa.
Aceasta, deci, arătând-o şi Pavel, zicea: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos”.

Urechea nestricată a Sf. Ioan Gură de Aur, la care i-a vorbit Sf. Ap. Pavel când tâlcuia Epistolele pauline. Sfântul cap este păstrat la Măn. Vatopedi din Sf. Munte Athos

Şi băgaţi seamă că nici nu zice simplu „că aş fi voit”, ci, dând o mai mare tensiune ideii lui, zice: „aş fi dorit”. Dar dacă cele vorbite de el te tulbură poate ca unul ce eşti mai slab şi mai neputincios, atunci nu te gândi numai la faptul că Apostolul voia a se despărţi de Hristos, ci şi la cauza pentru care voia acest lucru, şi atunci vei vedea nemărginita lui dragoste. Fiindcă şi atunci când îl vedem pe el tăind împrejur pe alţii, noi nu ne uităm la faptul în sine, ci la intenţia şi cauza faptului, şi de aceea mai ales îl admirăm. Nu numai că tăia împrejur, dar chiar şi el se rădea pe cap şi jertfea, însă pentru aceasta noi nu zicem că era iudeu, ci mai cu seamă pentru aceasta zicem că el s-a izbăvit de iudaism şi de jertfe, s-a curăţit şi a devenit adevărată slugă a lui Hristos. După cum atunci când îl vezi tăind împrejur pe alţii şi jertfind, nu-l condamni pentru aceasta ca iudaizând creştinismul, ci tocmai pentru acest fapt îl încununezi mai mult, ca unul ce s-a înstrăinat de iudaism, tot aşa şi când îl vezi dorind a fi anatema, să nu te tulburi, ci tocmai pentru acest fapt să-l proclami, aflând cauza adevărată pentru care el voia a fi anatema.
Dacă nu vom examina cauzele faptelor, atunci şi pe elen îl vom numi ucigător de oameni, şi pe Avraam, şi încă pe acesta nu numai ucigător de oameni, ci chiar ucigător de prunci, şi pe Finees (Judecătorii 20, 28), şi pe Petru îi vom considera astfel. Şi nu numai despre sfinţii lui Dumnezeu vom bănui multe lucruri absurde dacă nu vom păzi regula aceasta, ci chiar despre Însuşi Dumnezeu. Deci, ca nu cumva să se întâmple una ca aceasta, să adunăm la un loc mai întâi tot ceea ce contribuie la justificarea faptelor petrecute, ca de pildă cauza, intenţia, timpul, locul şi toate celelalte, şi numai după aceea să examinăm faptul. Aceasta e bine a se face şi acum, fiind vorba de acest suflet fericit.
Aşadar, care a fost cauza pronunţării acestor cuvinte? Iarăşi e vorba de Iisus cel dorit. Şi cu toate acestea, el nu zice asemenea cuvinte pentru Hristos, ci „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei”. Dar şi aceasta e tot din marea lui umilinţă, căci nu voieşte a se arăta ca şi cum ar vorbi ceva mare şi ar face pe placul lui Hristos. De aceea şi zice: „cei de un neam cu mine, după trup”, ca să acopere oarecum meritul lui. Şi că el voia totul pentru Hristos, ascultă ce spune în cele următoare, într-adevăr, după ce zice: „cei de un neam cu mine, după trup”, adaugă imediat:
„Care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (9, 4-5).
„Ei, şi ce înseamnă aceasta?”, zici tu. „Căci dacă el dorea a fi anatema ca să creadă alţii, trebuia să dorească aceasta şi pentru celelalte neamuri. Dar dacă el doreşte aceasta numai pentru iudei, dovedeşte că o voieşte nu pentru Hristos, ci pentru înrudirea sa cu dânşii”. Şi cu toate acestea, dacă el ar fi dorit acest lucru pentru neamuri, faptul nu ar fi părut atât de lămurit; acum însă, când o doreşte pentru iudei numai, se arată cu claritate că o face pentru slava lui Hristos. Şi ştiu bine că ceea ce eu vă vorbesc acum vi se pare paradoxal; însă, ca să nu vă tulburaţi, de îndată voi încerca să vă lămuresc în această chestiune.
Într-adevăr, Apostolul n-a spus aceste cuvinte la întâmplare şi fără o judecată matură, ci din pricină că vorbeau cu toţii de Dumnezeu şi-L învinovăţeau, că deşi ei s-au învrednicit a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu şi au primit şi Legea, că deşi ei mai înainte de toţi L-au cunoscut de Dumnezeu cel adevărat, s-au bucurat de atâta slavă din partea Lui şi mai înainte de lumea cealaltă L-au slujit, că deşi au primit şi făgăduinţele şi sunt fii adevăraţi ai acelor părinţi iubiţi de El, şi încă mai mult, că deşi tot strămoşii lor au fost strămoşi şi ai lui Hristos, căci aceasta înseamnă expresia „din care după trup este Hristos”, cu toate acestea ei se vedeau acum necinstiţi şi excluşi, iar în locul lor introduşi oameni care niciodată n-au cunoscut pe Dumnezeu, adică neamurile (popoarele). Deci, fiindcă spuneau lucruri ca acestea şi adresau blasfemii lui Dumnezeu, Pavel, auzindu-le, se mâhnea şi se tulbura în sufletul său pentru slava lui Dumnezeu. De aceea dorea el a fi anatema, dacă astfel ar fi fost cu putinţă să se mântuiască aceia şi să înceteze cu astfel de blasfemii, şi nicidecum să nu se creadă că Dumnezeu i-ar fi amăgit pe descendenţii celor cărora le-a făgăduit din vechime darurile Sale.
Deci după ce a spus aceasta, a adăugat imediat: „Dar nu aşa că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu” (9, 6), arătând că doreşte a suferi el totul pentru cuvântul lui Dumnezeu, adică pentru făgăduinţa dată lui Avraam, şi împlinită.
După cum se părea că şi Moise se ruga lui Dumnezeu şi mijlocea pentru iudei, iar în realitate făcea totul pentru slava lui Dumnezeu, zicând: „Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu” (Deuteronomul 9, 28), tot aşa face şi Pavel aici, ca şi cum pare că ar zice: „ca să nu spună ei că a căzut făgăduinţa lui Dumnezeu, şi că El va fi minţit cumva, căci făgăduinţa dată nu s-ar fi îndeplinit, pentru aceea – zice – aş fi dorit a fi şi anatema”. De aceea nu spune că ar face aceasta pentru neamuri, căci nimic nu le făgăduise lor, şi nici nu-i slujeau Lui, şi nici nu-l blestemau acelea din cauza iudeilor, ci dorea a fi anatema pentru iudei, care primiseră făgăduinţa şi înainte de toţi erau familiari şi prieteni ai lui Dumnezeu. Ai văzut, deci, că dacă el ar fi dorit aceasta pentru neamuri, nu s-ar fi putut arăta atât de evident că a făcut-o pentru slava lui Hristos? Fiindcă el voia, însă, a fi anatema pentru iudei, prin aceasta s-a dovedit mai ales că el dorea acest lucru numai pentru slava lui Hristos.
De aceea şi zice el: „ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele”. „Căci – zice – şi Legea care vorbeşte de Hristos de acolo este, şi aşezămintele date lor, şi chiar El Însuşi este dintre ei, şi toţi părinţii care au primit făgăduinţele dintre dânşii au fost; însă lucrurile s-au petrecut cu totul invers, fiindcă ei au căzut din toate făgăduinţele acelea. De aceea şi sunt mâhnit, şi aş prefera, dacă ar fi cu putinţă, să fiu despărţit de ceata celor de pe lângă Hristos, şi să fiu înstrăinat, nu însă şi de dragostea Lui – să nu fie una ca aceasta! Fiindcă şi ceea ce fac, tot pentru dragostea Lui o fac, şi aş primi ca să fiu despărţit şi înstrăinat de mulţumirea şi slava aceea, numai ca Stăpânul meu să nu fie defăimat şi să nu-i mai aud pe ei zicând că făgăduinţele lui Dumnezeu au devenit ar fi fost doar amăgiri, căci unora le-ar fi făgăduit şi altora le-ar fi dat cele făgăduite; ca şi când din alţii s-a născut şi pe alţii a mântuit; ca şi când strămoşilor iudeilor le-a făgăduit, iar pe urmaşii acelora lăsându-i, a adus în locul lor pe cei ce niciodată nu l-au cunoscut pe El, şi pe aceştia i-a învrednicit bunurilor făgăduite acelora. Aceia se chinuiau studiind Legea şi citind profeţiile, iar cei de pe la templele păgâne, cei ce de-abia ieri s-au întors de la idolatrie, au devenit superiori acelora. Atunci cum se poate zice că aceasta este pronia Lui? Deci ca să nu se mai spună acestea despre Stăpânul meu, deşi toate cu nedreptate se spun, aş prefera să cad şi din împărăţia cerurilor, şi din slava aceea negrăită, şi aş suferi cu plăcere toate relele, numai să nu mai aud deloc defăimându-se Cel iubit şi dorit de mine, şi aceasta ar fi pentru mine cea mai mare mângâiere”.
Dar dacă nu admiţi deloc cele vorbite până acum, gândeşte-te însă că mulţi părinţi au preferat a face astfel pentru copiii lor, adică a se despărţi de dânşii spre a-i vedea mai fericiţi, au preferat, zic, a se despărţi de convieţuirea cu ei, crezând că această despărţire este spre bunăstarea şi fericirea lor. Dar fiindcă noi suntem departe de o asemenea dragoste, de aceea nici nu putem pricepe cele vorbite de dânsul. Astfel, unii, care sunt nevrednici chiar de a pronunţa numele lui Pavel, şi care stau departe cu mult de ardoarea şi râvna lui, cred că Apostolul vorbeşte acestea despre moartea cea vremelnică. Pentru unii ca aceştia aş putea zice că atât de mult sunt străini şi nu cunosc pe Pavel, pe cât cei orbi nu cunosc razele soarelui, şi poate chiar mai mult. Cel ce murea pe fiecare zi, cel ce îşi asuma un nor de primejdii, şi zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte?” (8, 35), şi care, nemulţumit cu cele spuse aici, s-a urcat la cer, şi mai presus de cerul cerurilor, şi a trecut în revistă pe îngeri, arhangheli şi toate puterile cele de sus, a împreunat la un loc cele prezente cu cele viitoare, cele văzute cu cele nevăzute (însă pricepute de mintea omului), pe cele triste cu cele bune şi plăcute, pe cele din înălţime cu cele din adâncuri, şi care, cu un cuvânt, nu lăsa nimic, ba încă nemulţumit cu cele spuse până aici, mai vorbeşte şi de o altă făptură care ar mai exista, după cum după toate acelea ar fi trebuit să amintească de moartea aceasta vremelnică ca de un lucru mare? Nu este aşa, nu; ci o astfel de închipuire mi se pare, aşa-zicând, ca o judecată a viermilor ce foiesc într-o grămadă de bălegar.

Dacă el ar fi vorbit despre moartea aceasta, apoi cum de dorea a fi anatema de la Hristos? O astfel de moarte l-ar fi unit mai curând cu ceata celor de pe lângă Hristos şi l-ar fi făcut a se bucura de acea slavă. Sunt însă şi alţii care îndrăznesc a vorbi lucruri încă şi mai nebune decât aceia. „Nu vorbeşte Apostolul despre moartea cea vremelnică”, zic aceştia, „ci dorea să fie el giuvaerul şi odorul cel consfinţit (anatema) al lui Hristos”! Dar care n-ar dori acest lucru, fie chiar dintre cei mai comuni şi căzuţi? Şi cum ar fi trebuit să se facă aceasta, ca el să fie giuvaerul lui Hristos pentru rudele lui cele după trup? Să lăsăm la o parte fabulaţiile şi nimicurile acestora, căci asemenea vorbe nu merită nici chiar răspuns, întocmai după cum nu răspundem la gângurelile pruncilor, şi să ne reîntoarcem iarăşi la cuvântul Apostolului, desfătându-ne în noianul dragostei lui, şi înotând în toate părţile în libertate, să înţelegem bine acea văpaie de dragoste negrăită. Dar, orice ar spune cineva, totuşi nimic nu va spune, căci dragostea lui Pavel era cu mult mai întinsă decât orice mare sau noian, mai iute şi mai arzătoare ca orice pară sau văpaie de foc, şi nici un cuvânt nu ar putea să o descrie după dreptate, ci numai cel ce a câştigat o astfel de dragoste ştie şi o cunoaşte cu exactitate.
Vino, deci, să punem iarăşi în vedere acele cuvinte ale Apostolului. „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi, zice, anatema de la Hristos”. Ce vrea să zică prin „eu însumi”? Cel ce devenise dascălul tuturor, cel ce culesese o mulţime de merite, cel ce aştepta mii de cununi, cel ce dorea pe Hristos atât de mult încât prefera dragostea Lui înaintea tuturor celorlalte, cel ce ardea pe fiecare zi pentru Dânsul, şi pe toate le credea a fi secundare dragostei către Acesta, el, zic, nu se lăsa numai a fi iubit de Hristos, ci a-L şi iubi pe El foarte. De aceea el numai la aceasta îşi avea aţintită privirea, iar pe toate celelalte le suferea cu uşurinţă. La un singur lucru se gândea înaintea tuturor, anume cum să-şi sature această iubire curată, această dragoste nesfârşită către El. Dorea a fi anatema de la Hristos pentru fraţii lui, însă fiindcă nu era să se întâmple aşa, şi nici nu era să fie anatema, se încearcă mai departe a trece la dezvinovăţirea faptelor, iar pe cele vorbite în şoaptă de toţi scoţându-le pe faţă, se încearcă a le răsturna. Dar înainte de a intra în dezvinovăţirea acelor fapte, el a şi pus deja prin anticipaţie bazele justificării.

Căci când zice: „ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele”, nimic altceva nu spune decât că Dumnezeu a voit ca ei să se mântuiască, iar voinţa aceasta a manifestat-o prin cele ce a făcut cu ei mai înainte, pentru care şi Hristos dintre ei s-a născut, şi prin care şi părinţilor lor le-a dat făgăduinţele, iar ei, prin propria lor nerecunoştinţă, s-au lepădat de binefacerile lui Dumnezeu. De aceea Apostolul a scos la iveală tocmai acele fapte care sunt dovadă a harului lui Dumnezeu, însă nu şi laude adresate lor. Căci şi înfierea s-a acordat din harul Lui, şi slava, şi făgăduinţele, şi Legea. Toate acestea cugetându-le Apostolul, şi gândindu-se câtă grijă a avut Dumnezeu împreună cu Fiul Său de mântuirea lor, a strigat la urmă cu glas mare, zicând: „Cel ce este binecuvântat în veci. Amin!”, înălţând prin aceste cuvinte mulţumiri Fiului lui Dumnezeu, pentru toţi oamenii. „Şi ce este – zice – dacă unii îl blestemă şi-L defaimă? Noi însă, care cunoaştem cele negrăite ale Lui, şi negrăita înţelepciune, precum şi purtarea Lui de grijă cea mare, ştim clar că nu de blasfemii este vrednic, ci de mulţumiri şi laude”. Nemulţumindu-se nici cu aceasta în conştiinţa lui, încearcă la urmă a aduce şi raţionamente, şi întrebuinţează multă putere în cuvinte contra lor.

Nu s-a adresat lor mai dinainte, ci numai după ce a nimicit bănuiala ce era în sufletul lor. Şi ca să nu se pară că le vorbeşte ca unor duşmani, mai departe le zice: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Romani 10, 1). Şi aici, împreună cu celelalte pe care le-a spus, pregăteşte astfel lucrurile, încât să nu se pară că ceea ce avea să vorbească împotriva lor le-ar vorbit din duşmănie. Pentru aceasta nu se fereşte a-i numi rude după trup şi fraţi. Dacă a şi vorbit despre Hristos cele ce a vorbit, totuşi le mişcă şi lor cugetul şi îi vesteşte mai dinainte cu cuvântul, căutând a se descărca de orice bănuială pentru cele ce voia a le grăi, şi numai după aceea trece la dezvoltarea chestiunii pe care mulţi o discutau, căutându-i dezlegarea. Într-adevăr, mulţi se întrebau, după cum am mai spus, din ce cauză cei ce au primit făgăduinţele au căzut, pe când cei ce nici n-au auzit vreodată de acele făgăduinţe s-au mântuit. Deci această nesiguranţă căutând să o dezlege, a dat acea dezlegare dinainte de antiteză. Ca să nu spună cineva: „Dar ce? Tu te îngrijeşti de slava lui Dumnezeu mai mult decât se îngrijeşte Dumnezeu de aceasta? Are El nevoie de ajutorul tău, ca să nu cadă cuvântul Lui?”. Faţă de asemenea întrebări, Apostolul, ridicându-se, zice: „Nu că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu am spus acestea, ci ca să arăt dragostea faţă de Hristos. Chiar aşa cum s-au desfăşurat împrejurările, noi nu suntem în necunoştinţă de cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis lui Avraam: Ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi (Facere 12, 7) şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului (Facere 12, 3)”.
„Să vedem acum care este sămânţa – zice –, căci nu toţi cei dintru el sunt cu adevărat sămânţa lui”. De aceea şi spune mai departe: „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi izraeliţi; nici pentru că sunt urmaşii lui Avraam, sunt toţi fii” (9, 7).
„Dacă voieşti să ştii – zice – care este sămânţa lui Avraam, vei vedea făgăduinţa dată odinioară seminţei lui, şi astfel vei cunoaşte că în nici un caz cuvântul lui Dumnezeu n-a căzut. Şi care este acea sămânţă? Nu eu de la mine spun aceasta, ci însăşi Scriptura o explică, zicând: „Cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facerea 21, 12). Dar explică-ne pe înţeles, ce înseamnă oare „din Isaac”, aşa cum zice Scriptura?
„Adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi” (9, 8).
Tu ia seama încă o dată la înţelepciunea lui Pavel şi înălţimea minţii lui, căci explicând acestea toate, el n-a spus că „nu cei care sunt fii ai trupului sunt urmaşi ai lui Avraam”, ci „copii ai lui Dumnezeu”, cu care ocazie leagă la un loc cele vechi cu prezentul, arătând totdeodată că nici Isaac nu i-a fost fiu lui Avraam în mod întâmplător.
Ceea ce el spune, aşa şi este; căci câţi s-au născut după Isaac, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam. De aceea a şi spus că: „cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi”, ca să afli că numai cei născuţi după Isaac, sau în felul naşterii lui Isaac, sunt mai ales urmaşii lui Avraam.
Şi cum s-a născut Isaac? Nu după legea firii, nici după puterea trupului, ci după puterea făgăduinţei. Şi ce înseamnă „după puterea făgăduinţei?”.
„(La anul) pe vremea aceasta voi veni”, zice, „şi Sara va avea un fiu” (9, 9).
Deci această făgăduinţă şi cuvântul lui Dumnezeu au plăsmuit pe Isaac şi l-au născut. Căci ce a putut fi, dacă s-a supus şi pântecele cel sterp al femeii? Nu puterea pântecelui a născut pe copil, ci puterea făgăduinţei.
Tot aşa şi noi ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu. Atunci când ne găsim în vasul botezului, cuvintele lui Dumnezeu sunt acelea care ne plăsmuiesc şi ne nasc pe noi a doua oară, din apă, căci botezându-ne în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, noi ne naştem din nou, duhovniceşte. Dar această naştere nu este prin puterea firii, ci din făgăduinţa lui Dumnezeu. După cum naşterea lui Isaac a fost mai înainte vestită, şi după aceea s-a împlinit întocmai, tot aşa şi naşterea aceasta a noastră a fost vestită cu mulţi ani înainte prin toţi profeţii, şi numai după aceasta a devenit realitate.
Ai văzut în ce mod a dovedit aceasta Apostolul, şi cum el, făgăduind a spune un lucru mare, l-a pregătit cu atâta simplitate, şi cu atâta îndemânare a dezvoltat această chestiune? Dar dacă iudeii ar spune că expresia din Vechiul Testament „cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facere 21, 12), ar însemna şi aceea că toţi cei născuţi din Isaac trebuie a fi consideraţi urmaşi ai lui; urmaşi ai lui ar trebui socotiţi şi idumeii, şi toţi aceia consideraţi fii ai lui, fiindcă strămoşul lor, Isav, a fost fiul lui Isaac. Însă, acum aceia nu mai sunt consideraţi ca fii, ci ca străini şi cu totul înstrăinaţi de el.
Ai văzut, prin urmare, că nu fiii trupului sunt fiii lui Dumnezeu, şi că chiar naşterea din botez este preînchipuită prin naşterea lui Isaac, ca fiind venită de sus, în aceeaşi ordine? Dar dacă tu îmi spui de pântece, şi eu îţi voi spune ţie de apă. După cum aici totul este al Duhului Sfânt, tot aşa şi acolo totul este al făgăduinţei, deşi pântecul Sarei, din pricina sterilităţii şi a bătrâneţii, era mai rece decât apa.
Să cunoaştem, deci, nobleţea noastră cu toată exactitatea, şi să dovedim aceasta printr-o viaţă vrednică de acea nobleţe; căci nu are în ea nimic trupesc, nimic pământesc. Fiindcă nu a fost la mijloc nici somnul, nici voinţa şi împreunarea trupului, nici ademenirea poftei, ci totul a fost făcut numai de iubirea de oameni lui Dumnezeu. După cum acolo, deşi era vârsta înaintată şi puterea sleită, s-a născut Isaac, aşa şi aici, deşi a trecut peste noi bătrâneţea păcatelor, fără de veste se ridică noul Isaac, şi cu toţii devenim fiii lui Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam.
„Dar nu numai ea, ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul, Isaac, părintele nostru” (9, 10).
Mare este nedumerirea de aici, pentru care şi pune în mişcare multe cugetări, şi de peste tot încearcă a dezlega această nedumerire. Dacă e ceva nou şi paradoxal ca după atâtea făgăduinţe iudeii să cadă, apoi cu atât mai paradoxal e faptul ca noi să intrăm în bunurile făgăduite acelora, noi care nici nu ne-am aşteptat la aceasta. S-a petrecut acelaşi lucru, ca de pildă cu fiul împăratului care, având făgăduinţa de a moşteni pe tatăl său pe tron, ar fi azvârlit în rândul celor necinstiţi, iar în locul lui s-ar ridica pe tron un om condamnat şi încărcat de mii de rele, scos din închisoare, care ar lua stăpânirea cuvenită aceluia. Şi ce ai avea de răspuns aici? Că fiul a fost nevrednic? Dar şi acesta e nevrednic, şi chiar cu mult mai nevrednic. Deci trebuia ca deopotrivă să fie pedepsiţi, sau deopotrivă cinstiţi. Un asemenea fapt s-a petrecut cu iudeii şi cu neamurile, ba chiar cu mult mai curios. Cum că toţi au fost nevrednici, aceasta a arătat-o în pasajele dinainte, zicând: „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23), însă faptul uimitor este că, fiind toţi nevrednici, singure neamurile s-au mântuit. Pe lângă acestea apoi, ar mai putea cineva să fie nelămurit şi asupra unei alte chestiuni, şi să zică: „Dacă Dumnezeu nu avea să-Şi îndeplinească făgăduinţele date lor, atunci de ce le-a mai făgăduit? Oamenii desigur că de multe ori se înşeală făgăduind daruri celor nevrednici, din cauză că nu pot cunoaşte bine nici vrednicia celor ce urmează a primi darurile făgăduite, nici viitorul. Dar Cel ce ştie mai dinainte cele viitoare ca şi cele prezente, şi cunoaşte bine că vor fi nevrednici de făgăduinţele date, şi nu vor lua nimic din ele, din ce cauză le mai făgăduieşte?”.
Şi cum a dezlegat această nelămurire Pavel? Prin aceea că a arătat cine anume este Israel, căruia i-a făgăduit Dumnezeu. O dată arătat şi dovedit faptul acesta, şi celălalt fapt, anume că toate făgăduinţele acelea s-au împlinit, este întru totul dovedit. Aceasta adeverind Apostolul, iată că el zicea: „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi”. De aceea nici n-a pus aici numele de Iacov, ci numele de Israel, nume care constituia un merit al dreptului aceluia, nume care de sus îi fusese dat în dar şi care era simbol că a văzut pe Dumnezeu, deşi mai sus a zis că toţi au păcătuit şi s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Dar dacă toţi au păcătuit, cum de unii s-au mântuit, iar alţii au pierit? Pentru că nu toţi au voit a se apropia de El. Din partea Lui toţi au fost păstraţi bine până la urmă, fiindcă cu toţii au fost chemaţi. Dar pe aceasta Apostolul încă n-a spus-o până acum, ci prin alte exemple, aducând în vedere altă chestiune, o dezleagă cu succes, făcând şi aici ceea ce a făcut în pasajele anterioare, unde a dezlegat o nelămurire prin altă nelămurire. Fiindcă acolo se întreba: cum oare, dacă Hristos a săvârşit îndreptarea, toţi ceilalţi s-au bucurat de acea dreptate? Iată că Apostolul a adus în discuţie pe Adam, zicând: „Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împăraţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos” (Romani 5, 17). Chestiunea lui Adam n-o dezleagă aici, pe când pe cea cu privire la Hristos o dezleagă prin cealaltă, şi arată că mai multă raţiune are faptul ca cel mort să aibă încă mai multă putere asupra lor. Ca prin greşeala unuia să fie pedepsiţi toţi, nu pare multora a fi ceva drept şi conform judecăţii noastre omeneşti, pe când faptul ca prin biruinţele unuia toţi să se îndrepteze, are în sine şi multă raţiune, şi multă măreţie divină. Totuşi Apostolul n-a dezlegat această nedumerire, şi astfel, cu cât problema rămânea mai nelămurită, cu atâta mai mult şi iudeului i se închidea gura, iar nedumerirea unui fapt trecea la celălalt fapt, de unde şi devenea mai lămurit, întocmai face şi aici, căci dezleagă cele căutate prin alte fapte aflate iarăşi în nedumerire. Să nu uităm că lupta Apostolului este îndreptată aici împotriva iudeilor. De aceea şi pe exemplele pe care le-a pus în joc nu le dezleagă bine, căci nici nu era el răspunzător de ele în timp ce se afla în lupta cu iudeii, pe când pe toate celelalte ale lui le face mai clare din acele exemple. „Şi de ce te minunezi, zice, că unii dintre iudei s-au mântuit acum, iar alţii nu s-au mântuit? Acest fapt l-ar putea vedea cineva petrecându-se de la început cu patriarhii. De ce numai Isaac este numit urmaş al lui Avraam, pe când Avraam a fost tată şi al lui Ismael, şi al altora mulţi? Dar, zici tu, Ismael era născut din sluga lui, numită Agar”. Şi ce are a face aceasta cu tatăl său Avraam? Dar fie şi aşa, scoată-se Ismael din pricina mamei sale, însă ce poţi spune de Chetura şi de fiii născuţi de ea? Nu erau aceştia liberi şi născuţi din femeie liberă? De ce n-au fost cinstiţi şi aceştia cu aceeaşi întâietate ca Isaac? Şi ce vorbesc eu de aceştia? Căci şi Rebeca a fost unica femeie a lui Isaac, şi a născut doi copii cu Isaac, şi cu toate acestea acei copii născuţi din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, sub aceleaşi dureri amândoi, ba pe lângă acestea şi gemeni, nu s-au bucurat de aceleaşi bunuri. Deşi aici nu poţi veni cu pretextul robiei mamei, ca pentru Ismael, nu unul s-a născut dintr-o mamă, iar altul din altă mamă, după cum s-a petrecut cu cei născuţi din Chetura şi Sara, ei amândoi fiind părtaşi durerilor mamei în timpul facerii, şi totuşi nu amândoi s-au învrednicit aceloraşi daruri”.
De aceea şi Pavel, aducând un exemplu mai grăitor, pare că ar zice: „Nu numai cu Isaac s-a întâmplat aceasta”, vezi bine, „ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul Isaac, părintele nostru…”.
„Şi nefiind ei încă născuţi şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă. I s-a zis ei că «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât»” (9, 11-13).
Deci, de ce oare unul era iubit, iar altul era urât? De ce unul slujea, iar celalalt era slujit? Fiindcă unul era rău, iar celălalt era bun. Deşi ei încă nu se născuseră, totuşi unul era cinstit, iar celalalt era condamnat, şi după ce s-au născut, Dumnezeu a zis că „cel mai mare va sluji celui mai mic”. De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Fiindcă El nu aşteaptă, ca noi oamenii, ca să vadă din sfârşitul faptelor binele sau răul, pe cel bun sau pe cel rău, ci şi mai înainte de acestea El cunoaşte care este rău şi care este bun. Acest fapt s-a petrecut cu o mai mare minune pe timpul israeliţilor. „Şi ce spun eu – zice – despre Isav şi Iacov, dintre care unul a fost rău şi celalalt bun? Pe timpul israeliţilor păcatul acesta era comun, căci cu toţii se închinau viţelului celui de aur, şi totuşi unii au fost miluiţi, iar alţii nu s-au bucurat de acea milă. „Voi milui, zice, pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur” (9, 15). Acest fapt l-ar putea vedea cineva petrecându-se şi cu cei pedepsiţi. Ce ai avea de spus despre Faraon, că a fost pedepsit atât de grozav? Că era aspru şi neînduplecat? Aşadar singur el era aşa, şi nimeni altul? Cum atunci de a fost pedepsit atât de grozav? Ce înseamnă oare, că şi pe timpul iudeilor Dumnezeu a chemat un popor care nu era popor, şi iarăşi nu pe toţi i-a învrednicit de aceeaşi cinste? „Chiar dacă, zice, poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţă se va întoarce” (Isaia 10, 22). Dar din ce cauză numai „rămăşiţa” trebuia a se mântui? Ai văzut că cele ce ţi-am pus înainte te-au băgat în nedumerire? Şi cu drept cuvânt, căci când e nevoie de a băga în nedumerire pe protivnicul tău, tu nu îndată dezlegi nedumerirea. Dacă şi tu însuţi te găseşti în aceeaşi nedumerire, de ce atunci îţi iei asupra-ţi primejdii prisoselnice? De ce îl îndârjeşti pe acela, trăgând totul în partea ta? Căci spune-mi, iudeule, tu, care nu pricepi atâtea lucruri şi nu poţi dezlega nimic din acestea, cum ne poţi explica împrejurările chemării neamurilor?
Eu cunosc cauza puternică şi dreaptă de ce neamurile s-au îndreptat, iar voi aţi căzut. Şi care e acea cauză? Aceia [neamurile] s-au îndreptat din credinţă, iar voi aţi căzut din faptele Legii, sau, după cum zice Apostolul, „necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Romani 10, 3).
Dezlegarea oricărui pasaj, fiind zis pe scurt, în felul acesta este rezolvată de acest suflet fericit. Pentru ca acestea să fie mai clare, să examinăm în detaliu cele vorbite de Apostol, însă să ştim acest lucru, că principalul pentru fericitul Pavel era ca prin toate cele spuse să arate că numai Dumnezeu cunoaşte pe cei vrednici, iar dintre oameni nici unul, chiar de ar crede el că ştie. Cel ce cunoaşte cele negrăite ale cugetului nostru, El singur ştie clar cine sunt vrednici de cunună şi cine sunt vrednici de pedeapsă şi osândă. De aceea a şi pedepsit pe mulţi, pe care oamenii îi credeau ca buni, şi din contră, pe mulţi crezuţi ca răi El i-a încununat, arătându-i ca nefiind răi, căci El nu dă hotărârea după părerea slugilor, ci în urma propriei Sale judecăţi, exacte şi nepărtinitoare, şi nu aşteaptă desfăşurarea faptelor spre a vedea care e rău şi care nu. Dar ca nu cumva să facem cuvântul mai obscur, să revenim chiar la cuvintele apostolice.
„Dar nu numai ea, zice, ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul”. „Puteam – zice – să spun şi de fiii ce i-a avut de la Chetura, dar n-am spus, ci, pentru ca biruinţa să fie mai mare, eu pun la mijloc pe cei născuţi din acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Căci amândoi au fost din Rebeca şi din Isaac, fiul adevărat al lui Avraam, cel încercat şi preferat înaintea tuturor, pentru care a zis: cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi, care a şi devenit părintele nostru. Dar dacă el a fost părintele nostru, trebuia ca şi cei dintru el să fie părinţii noştri, şi cu toate acestea n-au fost”. Ai văzut că aceasta s-a petrecut nu numai cu Avraam, ci şi cu fiul său Isaac, şi cum că pretutindeni numai credinţa şi virtutea sunt cele care strălucesc şi care caracterizează adevărata înrudire? De aici, deci, aflăm că nu numai pentru modul naşterii se numesc fii ai aceluia, ci şi pentru că sunt vrednici de născătorul lor şi de virtuţile lui. Dacă ar fi vorba ca să se aibă în vedere numai modul naşterii, ar fi trebuit ca şi Isav să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi Iacov, deoarece şi el ieşise din pântecele sterp (mortificat), fiindcă şi mama lui, Rebeca, era stearpă. Dar nu numai aceasta ne interesează, ci şi modul care contribuie nu puţin la învăţătura noastră morală. Apostolul nu zice că, de vreme ce unul a fost bun, iar celalalt rău, atunci a fost preferat cel bun, ca nu cumva să-l întâmpine imediat şi să-i zică: „Dar ce? Sunt oare mai buni cei dintre neamuri decât cei din tăierea împrejur?”. Căci deşi faptul în sine era adevărat, totuşi el n-a zis aceasta, fiindcă ar fi părut foarte greoi, ci a aruncat totul la cunoştinţa lui Dumnezeu, cu Care nimeni n-ar fi îndrăznit a se lupta, oricât de nebun ar fi fost.
„Nefiind ei încă născuţi, zice, şi nefăcând ei ceva bun sau rău…, i s-a zis ei că cel mai mare va sluji celui mai mic”. Aici se mai arată că nici nobleţea cea după trup nu poate folosi cu ceva, ci trebuie a căuta virtutea sufletului, pe care Dumnezeu o ştie şi mai înainte de fapte. Acesta este faptul prevederii şi al precunoştinţei lui Dumnezeu, ca El să aleagă pe om chiar încă de când se găseşte ca prunc în pântecele mamei sale. „Ca să se învedereze – zice – alegerea lui Dumnezeu cea făcută după precunoştinţa Lui, din prima zi El ştie şi proclamă pe cel bun şi pe cel rău. Deci să nu-mi spui că ai citit Legea şi profeţii, şi că i-ai slujit atâta timp, căci Cel ce ştie a cerca sufletul ştie în acelaşi timp şi cine este vrednic a se mântui. Deci pleacă-te înaintea faptului neînţeles al acestei alegeri, căci singur El ştie cine merită a fi încununat după dreptate”. Într-adevăr, câţi oare nu păreau a fi mai buni decât Matei după faptele lor de dinafară?

Cu toate acestea Cel ce ştie cele nepricepute şi Care poate cerceta aptitudinea cugetului, Care ştie şi cunoaşte mărgăritarul ce stă aruncat în noroi, Acela, zic, a trecut cu vederea pe toţi ceilalţi şi, admirând frumuseţea lui, l-a ales pe dânsul şi, pe lângă nobleţea voinţei şi a intenţiei mai adăugându-i şi harul Său, l-a declarat vrednic. Dacă până şi meseriaşii cei iscusiţi – şi vorbesc acum de meşteşugurile cele vremelnice, şi de toate celelalte lucruri omeneşti – ştiu a judeca valoarea obiectelor cu totul altfel de cum judecă cei simpli şi necunoscători, şi ştiu a alege dintre obiectele ce le stau de faţă pe cele mai bune, şi de multe ori depreciază pe cele găsite ca bune de cei simpli şi neştiutori, iar pe cele crezute de aceia ca rele le apreciază ca bune; dacă acest fapt îl vedem de multe ori petrecându-se şi cu îmblânzitorii de cai, căci şi aceştia ştiu a alege caii mai bine decât ceilalţi, dacă, zic, se petrec asemenea fapte şi cu cei ce judecă valoarea pietrelor preţioase şi, în fine, cu toţi bunii meşteşugari, apoi cu atât mai mult trebuie să recunoaştem acest drept lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, Lui, Care este înţelepciune nemărginită şi Care pe toate le ştie în mod lămurit. De aceea, bunăoară, a ales pe vameş, pe tâlhar şi pe desfrânată, pe când pe preoţi, pe cei bătrâni şi pe stăpânitori i-a dispreţuit şi i-a scos afară. Acest fapt l-ar putea vedea cineva şi cu martirii, fiindcă de pildă mulţi dintre ei, fiind nebăgaţi în seamă şi dispreţuiţi în timpul luptelor, s-au încununat, şi din contră, mulţi care erau crezuţi de unii a fi mari, tocmai ei au fost amăgiţi şi au căzut. Deci nu învinovăţi pe Creator, nici să nu zici: „De ce unul a fost încununat, iar celalalt pedepsit?”, căci El face totul după dreptate. De aceea şi zicea: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”.

Cum că aşa a fost drept, tu ai cunoscut din sfârşit, pe când El cunoştea lămurit şi mai înainte de sfârşit. Căci Dumnezeu nu caută numai la trâmbiţarea şi fala faptelor, ci şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare. Un astfel de om, chiar dacă prin vreo împrejurare oarecare ar greşi, totuşi repede îşi va veni în simţiri; chiar de s-ar întâmpla să vieţuiască în răutate, el nu se va lenevi mult, şi Dumnezeu, Care ştie totul, repede îl va trage din prăpastie, după cum şi cel care are voinţa coruptă, chiar dacă s-ar părea că face ceva bun, totuşi împreună cu intenţia lui cea rea se pierde şi el. Fiindcă şi David s-a desfrânat şi a ucis, însă, fiindcă n-a făcut această răutate cu intenţie, ci mai mult dintr-o împrejurare oarecare şi fără prealabilă gândire, repede s-a curăţit de păcat. Fariseul, însă, neîndrăznind a face nimic din toate acestea, ba chiar obosindu-se în fapte bune, totuşi prin reaua lui intenţie totul a pierdut.
„Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!” (9, 14). Prin urmare, nici cu noi nu este nedreptate şi nici cu iudeii.
După care adaugă şi un alt argument mai lămurit, zicând: „Căci grăieşte către Moise: «Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc, şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur »” (9, 15).
Iarăşi a mărit antiteza, tăind-o în două şi producând prin aceasta o nouă nedumerire. Dar pentru ca ceea ce spun să fie mai clar, este necesar a o explica. „Şi a zis Dumnezeu Rebecăi că cel mai mare va sluji celui mai mic”. Deci ce? Nu cumva Dumnezeu este nedrept? Nicidecum. Şi ca dovadă, ascultă cele ce urmează. Acolo, fie virtutea, fie şi răutatea, amândouă au fost ştiute şi hotărâte; dar aici unul şi acelaşi păcat stăpânea pe toţi iudeii, anume acela că-şi făcuseră viţel de aur, şi cu toate acestea unii au fost pedepsiţi, iar alţii nu.

Pentru aceia şi zicea: „Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc, şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur”, ca şi cum ar fi zis: „Nu este al tău, Moise, a şti cine sunt vrednici de iubirea Mea de oameni, ci îngădui-Mi Mie acest drept”. Dar dacă nu era treaba lui Moise de a şti, apoi cu atât mai mult nu poate fi treaba noastră. Tocmai de aceea nici Apostolul n-a citat pur şi simplu această expresie, ci arată şi persoana către care a zis Dumnezeu aceste cuvinte: „Căci grăieşte către Moise”, ca în felul acesta să ruşineze pe cel ce ar vrea să le contrazică, nu oricum, ci chiar cu demnitatea persoanei respective.
Deci arătând dezlegarea nedumeririlor, taie în două antiteza şi introduce o nouă antiteza, zicând: „Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu, Care miluieşte” (9, 16), iar mai departe adaugă: „Căci Scriptura zice lui Faraon: «Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea, şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul»” (9, 17).
„După cum acolo – zice – unii s-au mântuit, iar alţii s-au osândit, tot aşa şi aici, căci tocmai pentru aceasta a fost păstrat Faraon”.
Apoi, iarăşi adaugă o antiteză: „Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte, îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşti? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” (9, 18-19).
Ai văzut cum prin toate acestea el s-a silit să facă lucrul nedesluşit? Şi nici dezlegarea n-o pune imediat, desigur intenţionat, ci mai întâi închide gura celui ce iscodeşte: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (9, 20).
Pune această întrebare pentru a mărgini curiozitatea omului şi dorinţa lui de a şti totul, şi după ce-i pune frâu, îl învaţă a cunoaşte ce este Dumnezeu şi ce este omul, cât de necuprinsă de mintea noastră este pronia Lui, şi cum acea pronie covârşeşte judecata noastră, şi cum, în fine, noi trebuie a ne supune Lui fără murmur, ca astfel, după ce pregăteşte mai întâi auditoriul, după ce-i mărgineşte şi-i îndreptează cugetarea, la urmă cu o mai mare uşurinţă să poată da şi dezlegarea, şi să facă astfel a fi bine primit cuvântul său. El nu zice că această chestiune este cu neputinţă de a fi dezlegată, ci că este nepermis a întreba despre astfel de lucruri, şi că noi trebuie a ne supune celor săvârşite de Dumnezeu, şi nicidecum a mai scruta cauza, dacă suntem în necunoştinţă de ea. De aceea şi zice: „tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”. Ai văzut cum a dispreţuit şi a doborât mândria omului? „Tu cine eşti?”, adică: „Eşti tu părtaş al stăpânirii? Te-ai pus ca judecător al lui Dumnezeu? Dar nici nu poţi a te pune în vreo comparaţie cu El, nu eşti faţă de El cutare sau cutare, ci eşti cu totul un nimic”. Când Apostolul zice „cine eşti tu?”, el arată prin aceasta o mai mare nimicnicie decât chiar dacă ar fi zis „nu eşti nimic”. De altfel, prin această întrebare se învederează şi o mare indignare din partea lui. Şi n-a zis: „tu cine eşti care nu încuviinţezi”, ci „tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu”, care îl contrazici, care I te împotriveşti, care te încumeţi la întrebări cu El, fiindcă atunci când zici că „trebuia aşa să se facă” sau „nu trebuia aşa”, nimic altceva nu este decât cuvânt ieşit din gura celui ce se pune la ceartă cu El. Ai văzut cum a înfricoşat, cum a înspăimântat, cum a făcut ca noi mai mult să tremurăm decât să cerem răspuns şi să iscodim? Acesta este meritul dascălului eminent, ca să nu meargă el în toate după pofta discipolilor, ci să-i atragă pe aceştia spre voinţa sa, să smulgă spinii, iar numai după aceea să arunce seminţele; cu alte cuvinte, să nu răspundă totdeauna imediat la cele întrebate.
„Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (9, 20, 21).
Aici Apostolul nu doboară liberul arbitru spunând aceste vorbe, ci arată până unde trebuie de a se supune omul lui Dumnezeu. Căci a învinovăţi pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât că lutul se împotriveşte şi învinovăţeşte pe olar. Nu numai că nu trebuie a se împotrivi cineva, dar nici chiar a grăi sau a gândi ceva împotriva lui Dumnezeu, ci să se asemene cu lutul cel neînsufleţit, care se modelează după mâinile olarului, şi se lasă de a fi purtat încoace şi încolo, după voinţa aceluia. Aşadar numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită pe care o datorăm lui Dumnezeu, şi tăcerea ce trebuie a ne impune, noi înşine, iar nicidecum pentru arătarea vieţii noastre. Şi aceasta trebuie a o avea în vedere pretutindeni, adică aceea că exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele, să le luăm în sensul în care au fost luate, lăsând la o parte tot ce s-ar mai putea scoate din ele. Astfel, de exemplu, când Scriptura zice: „Plecatu-s-a şi s-a culcat ca un leu” (Numerii 24, 9), noi înţelegem aici numai ceva neînvins, ceva furios, nu însă şi ceva sălbatic, sau vreo altă însuşire a leului; şi iarăşi când zice: „Întâmpina-i-voi ca o ursoaică lipsită (de pui)”, noi înţelegem aici răzbunarea; sau când zice: „Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronomul 4, 24), se înţelege numai mistuirea sau consumarea pedepsei.

Tot aşa şi aici, sub denumirea de lut, olar şi vase, noi trebuie a înţelege numai ceea ce a înţeles şi Pavel. Dar şi mai departe, când el zice: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”, să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură, fiindcă dacă nu vom înţelege astfel, vom cădea în multe absurdităţi. De pildă, dacă ar fi vorba aici despre voinţă sau intenţie, atunci El este creatorul şi al celor buni, şi al celor răi, şi atunci omul este în afară de orice răspundere pentru faptele sale.
Aici Pavel se arată luptându-se cu sine însuşi, ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului. Prin urmare, nimic altceva nu voieşte el a pregăti aici, decât a convinge auditoriul să se plece cu toată umilinţa dinaintea lui Dumnezeu, şi de nimic să nu-L învinovăţească. „După cum olarul – zice – din aceeaşi frământătură face ceea ce voieşte, şi nimeni nu i se împotriveşte, tot aşa şi pe Dumnezeu, care din acelaşi gen al oamenilor pe unii îi pedepseşte, iar pe alţii îi cinsteşte, se cade să nu-L ispiteşti, nici să-I cenzurezi faptele, ci numai închină-te Lui, şi imită lutul: adică precum lutul se lasă în voia mâinilor olarului, tot aşa şi tu lasă-te la voia Celui ce proniază acestea. Nimic El nu face întâmplător, sau la noroc, ci cu multă înţelepciune, deşi poate tu nu pricepi taina acelei înţelepciuni. Tu dai voie olarului ca din aceeaşi frământătură să facă diferite vase, şi nu-l învinovăţeşti pentru aceasta, iar pe Dumnezeu Îl învinovăţeşti pentru pedepsele sau onorurile pe care le acordă, şi nu-I dai voie a şti şi a cunoaşte care este vrednic şi care nu, ci fiindcă toţi oamenii sunt aceeaşi frământătură şi din aceeaşi esenţă, atunci pretinzi ca la toţi deopotrivă să fie şi aceleaşi intenţii. Şi câtă nebunie nu este aici? Cinstea sau necinstea vaselor făcute de olar nu vine din faptul că sunt făcute din aceeaşi frământătură, sau că olanul le-a hotărât mai dinainte, ci din întrebuinţarea acelor vase de către cei ce le au, ceea ce se petrece şi în cazul de faţă, unde totul provine din intenţia omului.
Deci, după cum am spus, exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu, ci de a ne pleca dinaintea proniei Lui necuprinse de mintea omenească. Exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte, şi pentru a căror clarificare sunt aduse în faţă, încât să înalţe auditoriul, fiindcă dacă nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge şi ruşina cum trebuie pe contrazicător.
Aşadar, după ce Apostolul a înfrânat precum trebuie discuţia lor zadarnică asupra acestei chestiuni, adaugă la urmă şi dezlegarea ei. Şi care este dezlegarea?
„Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pieire, şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă? Adică pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni” (9, 22-24).
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. Căci de pildă Faraon a fost vas al mâniei, adică om care prin asprimea şi răutatea lui a întărâtat mânia lui Dumnezeu, şi deşi se bucurase de îndelunga Lui răbdare, totuşi nu s-a făcut mai bun, ci a rămas neîndreptat. De aceea nu numai vas al mâniei l-a numit, ci şi „gătit spre pieire”, adică întocmit fiind de la sine şi prin sine spre pieire. Nici Dumnezeu nu l-a lipsit cu ceva din cele ce puteau contribui la îndreptarea lui, şi nici el nu s-a lipsit de cele ce-l puteau duce la pieire, şi care erau lipsite de orice iertare.

Dar, cu toate acestea, deşi Dumnezeu ştia totul, „a suferit cu multă răbdare”, voind a-l aduce la pocăinţă, căci, de n-ar fi voit aceasta, nici n-ar fi stat întru multă răbdare. Dar fiindcă el n-a voit să se folosească de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să vină la pocăinţă, ci s-a făcut singur pe sine vas al mâniei, atunci Dumnezeu l-a întrebuinţat spre îndreptarea altora, pe de o parte făcându-i pe aceia mai buni prin osânda dată lui, iar pe de alta şi El arătând prin acest fapt puterea Sa cea mare. Cum că Dumnezeu nu voieşte a-Şi arăta puterea în acest mod, ci cu totul altfel, adică prin binefacerile Sale, aceasta a dovedit-o de la început. Dacă chiar şi Pavel nu voieşte să se arate puternic în acest fel, căci zice: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele” (II Corinteni 13, 7), apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Dar fiindcă a răbdat mult pentru a-l aduce la pocăinţă, şi totuşi acela nu s-a pocăit, prin această îndelungă răbdare Dumnezeu a arătat pe de o parte bunătatea, iar pe de alta puterea Sa, căci a lăsat să vadă dacă acela n-ar voi să câştige ceva din acea îndelungă răbdare.

Deci, după cum când a pedepsit pe cel ce rămăsese neîndreptat a arătat puterea Sa, tot aşa şi când miluieşte pe cei ce au păcătuit mult, însă s-au pocăit, îşi arată iubirea Sa de oameni. Dar Apostolul nu spune că aceasta este iubirea Lui de oameni, ci „bogăţia slavei Sale”, arătând că aceasta mai ales este slava lui Dumnezeu, şi El cu aceasta se îndeletniceşte înaintea tuturor celorlalte. Când Apostolul zice: „pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă”, nu spune că totul este al lui Dumnezeu, fiindcă dacă ar fi aşa, nimic n-ar putea opri ca toţi oamenii să se mântuiască, ci iarăşi arată precunoştinţa Lui, şi totodată doboară deosebirea dintre iudei şi neamuri. De aici apoi pregăteşte cu cuvântul o nouă justificare, care nu este nebăgată în seamă. Nu numai pe timpul iudeilor unii au pierit, iar alţii s-au mântuit, ci faptul acesta s-a petrecut şi cu neamurile. De aceea nu zice „şi neamurile toate”, ci „şi dintre păgâni (neamuri)”, şi nici nu spune că toţi iudeii, ci „dintre iudei”.

Deci după cum Faraon s-a făcut vas al mâniei prin propria sa nelegiuire, tot aşa şi aceştia s-au făcut vase ale milei lui Dumnezeu prin propria lor recunoştinţă. Că deşi partea principală este a lui Dumnezeu, totuşi şi ei au contribuit cu ceva la mântuirea lor proprie. De aceea nici nu zice: „vase ale meritelor”, sau „vase ale încurajării”, ci „vase ale milei”, arătând prin aceasta că totul este al lui Dumnezeu. Şi când zice că: „nu este nici a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă”, deşi se spun în rândul antitezei, totuşi fiind spuse de Pavel, nu aduc nici o nedumerire. Prin aceste cuvinte nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om, ci acesta are nevoie şi de harul lui Dumnezeu. Trebuie desigur şi a voi, şi a alerga, însă să nu ne încredem în propriile noastre osteneli, ci întreaga încredere să o avem numai în iubirea de oameni lui Dumnezeu, ceea ce şi în altă parte zicea: „Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10).
Bine a zis Apostolul: „pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă”. Fiindcă iudeii luau în bătaie de joc pe creştini când aceştia ziceau că s-au mântuit prin har, şi credeau că-i ruşinează, de aceea Apostolul le doboară acea bănuială cu multă putere. Într-adevăr, dacă faptul îndelungii răbdări a adus slavă lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult va aduce acelora prin care Dumnezeu a fost slăvit. Dar tu gândeşte-te la recunoştinţa Apostolului şi la înţelepciunea lui cea negrăită.

Deşi ar fi putut ca, vorbind de cei pedepsiţi, să nu aducă ca exemplu pe Faraon, ci pe vreunul dintre iudeii ce au păcătuit, şi cu aceasta să facă cuvântul mai clar, arătând cum atunci, deşi erau sub aceleaşi păcate toţi iudeii, totuşi unii au pierit, iar alţii s-au mântuit, şi astfel să-i convingă că nu trebuie deloc a se nelinişti dacă şi dintre neamuri unii s-au mântuit, cu toate acestea, pentru ca să nu facă greoi cuvântul, aduce ca dovadă a pedepsei pe barbar, ca astfel să nu fie silit de a-i numi pe dânşii vase ale mâniei lui Dumnezeu, pe când pe cei miluiţi El îi scoate numai din neamul iudaic. Deşi Apostolul a apărat îndeajuns pe Dumnezeu, căci cu toată răutatea barbarului Faraon, şi cu toate că el însuşi se făcuse vas al pierzării, totuşi Dumnezeu a contribuit cu cele ale Sale, adică a arătat o mare îngăduinţă şi îndelungă răbdare, cu toate acestea, zic, Apostolul n-a voit să aducă ca exemplu pe vreunul dintre iudei, ca să nu pară greoi în vorbă.
Deci cum de s-au făcut unii vase ale mâniei, iar alţii vase ale milei lui Dumnezeu? Prin propria lor intenţie numai. Dumnezeu însă fiind foarte bun, Şi-a arătat bunătatea asupra amândurora, fiindcă nu a miluit numai pe cei mântuiţi, ci şi pe Faraon, căci şi aceia ca şi acesta s-au bucurat de aceeaşi îndelungă răbdare din partea-I. Dar dacă acesta nu s-a mântuit, atunci totul a depins de voinţa sa, fiindcă dacă el ar fi voit şi ar fi ascultat pe Dumnezeu, nimic n-ar fi avut mai puţin decât cei mântuiţi.
După ce, deci, Apostolul dă dezlegarea chestiunii prin fapte, iată că mai departe, ca să fie cuvântul său vrednic de credinţă, introduce şi pe profeţi, care cu mult mai înainte au vestit acestea.
Căci şi Osie, bunăoară, încă de la început spunea: „Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită” (9, 25).
Dar cine era acel popor, care nu era popor? Desigur că neamurile. Şi cine nu era iubită? Tot neamurile. Şi cu toate acestea i-a numit popor şi iubită, adăugând că vor fi şi fii ai lui Dumnezeu: „Se vor chema”, zice, „fii ai Dumnezeului Celui viu” (9, 26).
Dacă vom zice că acestea s-au spus pentru iudeii care au crezut, apoi şi aşa cuvântul profetului stă în picioare. Căci dacă după atâtea binefaceri acordate celor nerecunoscători şi înstrăinaţi, şi încă s-a făcut o asemenea schimbare încât să se numească popor al Său, apoi ce împiedica pe cei înstrăinaţi încă de la început de a fi chemaţi şi, supunându-se, să se învrednicească de aceleaşi bunuri? Deci după ce aduce ca martor pe Osie, nu se mulţumeşte numai cu el, ci pune în lumină şi pe Isaia, care grăieşte în acord cu Osie: „Iar Isaia”, zice, „strigă pentru Israel”, adică grăieşte cu curaj şi nu se sfieşte. Şi cine ne poate acuza pe noi când aceia au grăit aşa mai dinainte, şi cuvântul lor a răsunat mai strălucit ca orice trâmbiţă? Dar ce strigă Isaia? „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” (9, 27).
Ai văzut că şi Isaia spune că nu toţi se vor mântui, ci numai cei vrednici? „Nu mă înduplec – zice – de mulţimea lor, şi nici nu mă plec de neamul lor cel numeros, ci numai pe aceia îi mântuiesc, care se vor arăta pe sine vrednici”. Şi n-a amintit simplu de nisipul mării, ci le-a adus aminte de vechea făgăduinţă, care s-au arătat nevrednici. „De ce, deci, vă tulburaţi – zice – că ar fi căzut făgăduinţa, când şi profeţii toţi arată că nu toţi s-au mântuit?”. Apoi Apostolul arată felul mântuirii. Ai văzut exactitate profetică şi înţelepciune apostolică? Ai văzut ce fel de mărturie a adus, şi cât de potrivită? Această mărturie ne arată nu numai care sunt cei mântuiţi, şi care nu, ci şi cum se vor mântui. Deci, cum se vor mântui, şi cum îi va învrednici pe dânşii Dumnezeu de binefacerile Sale?
„Pentru că împlinind şi scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său” (9, 28).
Ceea ce el spune aici înseamnă: nu este nevoie de un timp îndelungat, de osteneli şi de zbuciumul acela depus în săvârşirea faptelor legii, ci mântuirea va fi căpătată în scurt timp, şi fără vorbă multă. Şi de felul acesta este credinţa, care în cuvinte scurte are mântuirea. „De vei mărturisi, zice, cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9). Ai văzut ce înseamnă „scurtând Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său”? Şi ceea ce este mai minunat încă, este că acest cuvânt scurt n-a adus cu sine numai mântuirea, ci şi dreptatea.
„Şi precum a proorocit Isaia: „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (9, 29).
Aici iarăşi mai învederează şi altceva, adică că nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi, ci s-ar fi pierdut şi ar fi pătimit ceea ce a pătimit Sodoma, adică ar fi fost nimiciţi complet, după cum şi sodomitenii s-au nimicit şi n-au lăsat după dânşii nici o sămânţă. „Tot aşa şi aceştia – zice – ar fi devenit ca şi aceia, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut uz de marea Lui bunătate şi nu i-ar fi păstrat prin credinţă”. Aceasta s-a petrecut şi pe timpul robiei iudeilor în Babilon, când cei mai mulţi au pierit, şi puţini numai s-au mântuit.
„Ce vom zice, deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţă; iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea dreptăţii” (9, 30, 31).
Aşadar dezlegarea cea mai clară aici este. După ce a arătat şi din fapte că „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi”, şi de la strămoşii lor, Iacov şi Isav, şi de la profeţii Osie şi Isaia, pe care i-a adus ca martori, la urmă pune şi dezlegarea, după ce mai întâi a sporit mereu nedumerirea lor. Două chestiuni ni se prezintă aici: anume că neamurile au reuşit, pe de o parte, iar pe de alta, că au reuşit fără să umble după dreptate, fără să o alunge, deci că nu s-au ocupat cu aceasta; şi iarăşi fiind vorba de iudei, două nedumeriri de asemenea ni se prezintă: anume că Israel n-a reuşit, pe de o parte, iar pe de alta, că chiar umblând după aceasta, n-a reuşit. De aceea şi Apostolul întrebuinţează multă emfază în vorbe, căci n-a zis că „au avut dreptatea”, ci că „au dobândit dreptatea”. Faptul paradoxal şi nou acesta este, că cel ce umblă după dreptate n-o stăpâneşte, iar cel ce nu umblă, o cucereşte şi o ia în stăpânire. Şi s-ar părea că Apostolul le face pe plac întrebuinţând expresia „urmărind”, însă mai departe le aplică lovitura cea mai grea. Deci, fiindcă are a le pune înainte o dezlegare puternică, de aceea de nimic nu se sfieşte în a face antiteza şi mai dificilă. De aceea nici nu mai discută despre credinţă şi despre dreptatea venită de aici, ci arată că ei şi mai înainte de credinţă au fost învinşi şi condamnaţi prin propriile lor fapte. „Tu, iudeule, zice, nici din Lege n-ai aflat dreptatea, căci ai călcat Legea, şi te-ai făcut vinovat blestemului; însă aceştia [neamurile], sosind pe altă cale, iar nu pe calea Legii, au găsit o mai mare dreptate decât cea prin Lege, adică dreptatea din credinţă”. Aceasta o zicea şi mai sus: „Căci dacă s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Romani 4, 2), arătând că dreptatea din credinţă este mai mare decât cea din fapte.
Mai sus ziceam că două sunt chestiunile ce ni se prezintă în neclaritate. Acum însă ni se prezintă trei neclarităţi: 1) că neamurile au aflat dreptatea, 2) că au aflat-o fără să o caute, şi 3) că au aflat-o mai mare decât dreptatea cea din Lege.
Aceleaşi neînţelegeri, în sens contrar, ni se prezintă şi în legătură cu iudeii: 1) că Israel n-a aflat dreptatea, 2) că umblând după aceasta n-a aflat-o, şi 3) că n-a aflat nici chiar pe cea mai mică (dreptatea din faptele Legii).
Deci, după ce bagă auditoriul într-o mare nedumerire, adaugă la urmă şi dezlegarea pe scurt, spunând şi cauza tuturor acestora. Şi care e acea cauză?
„Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele Legii” (9, 32).
Aceasta este dezlegarea cea mai lămurită a întregii pericope, pe care dacă ar fi dat-o de la început, nu ar fi fost aşa de bine primită, pe când acum, după multe nedumeriri, după multe dovezi, după multe pregătiri, şi după multe precauţii fiind dată, a făcut-o mai lămurită şi mai bine primită.
„Aceasta este cauza pierzării lor, anume că au voit a se îndrepta din faptele Legii, iar nu din credinţă”. Şi nu zice simplu „din fapte”, ci „ca din faptele Legii”, arătând prin aceasta că nici pe cea din Lege n-o aveau.
„S-au poticnit de piatra poticnirii, precum este scris: «Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina»” (9, 32-33).
Ai văzut cât de mare este curajul din credinţă, şi cum darul acesta este universal? Căci aici nu vorbeşte numai despre iudei, ci pentru tot neamul omenesc, fiindcă oricine va crede, fie iudeu, fie elin, sau scit, sau trac, sau oricare, se va bucura de un mare curaj. Şi ceea ce este minunat la profetul acesta e că nu vorbeşte numai de cei ce vor crede, ci şi de cei ce nu vor crede, fiindcă expresia „de poticnire” înseamnă a nu crede. După cum mai sus prin expresiile: „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” şi „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma” şi „A chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri”, a arătat pe cei pierduţi şi pe cei mântuiţi, tot aşa şi aici arată că unii vor crede, iar alţii se vor poticni, însă a se poticni cineva vine de la a nu lua seama, a nu fi atent, a fi distras cu altele. Tot aşa au pătimit şi iudeii, căci fiind distraşi cu Legea, s-au poticnit de piatră. Piatra poticnirii şi piatra scandalului vin numai de la voinţa, intenţia şi sfârşitul celor ce nu au crezut.
Oare au fost destul de clare cele vorbite până acum, sau mai au nevoie de o mai mare lămurire? Eu cred însă că celor ce au fost cu băgare de seamă le-au fost uşor de înţeles, iar dacă unii n-au înţeles destul de bine, n-au decât să întrebe în particular pe ceilalţi, spre a află şi a se lămuri. Eu de aceea am şi explicat pe larg această chestiune, ca astfel să nu mă văd silit a ciunti continuitatea ideii şi a vătăma claritatea celor vorbite.
De aceea voi şi conteni aici cu vorba, nemaidiscutând cu voi nimic din partea morală, după cum îmi este obiceiul a face, ca nu cumva să vă întunec memoria cu mulţimea celor vorbite. Este timpul, deci, de a încheia cuvântul acesta şi a-l încununa cu sfârşitul cuvenit, înălţând doxologie Dumnezeului tuturor. Aşadar şi noi, care vorbim, şi voi, care ascultaţi, cu un glas să-I înălţăm slavă, căci a Lui este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.

SURSA: http://www.ioanguradeaur.ro/578/omilia-xvi/

Un gând despre „Sf. IOAN Gură de Aur despre ANATHEMA [la cuvântul Apostolului „… aş fi dorit să fiu eu însumi anatema… ” – Romani 9, 3]

  1. Pingback: De ce nu se rosteşte rânduiala Duminicii Ortodoxiei la români, aşa cum se face în întreaga Ortodoxie? | † APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s